Corespondența unui cărturar de anvergură conține întotdeauna informații de istorie literară de mare interes, atât pentru înțelegerea operei proprii, cât și pentru lămurirea unor structuri și câmpuri literare sau academice.
În cazul corespondenței Ioanei Em. Petrescu, interesul intrinsec este dublat de alte două aspecte: pe de-o parte, de faptul că avem de-a face cu o personalitate enigmatică, insuficient cunoscută (care a plecat la cele eterne la nici 50 de ani), iar pe de alta, de împrejurarea că această corespondență s-a derulat, în cea mai mare parte, sub comunism. Or, defunctul regim transformase scrisorile într-un circuit literar secundar, în care, fie și sub o evidentă auto-cenzură, circulau alte valori și alte informații decât în cel oficial. Multe volume de corespondență editate în ultimele decenii – de la cele ale lui Ion D. Sîrbu la cele ale echinoxiștilor – s-au dovedit esențiale pentru explicarea contextelor literare postbelice.
Trebuie spus și că volumul Ioana Em. Petrescu – Corespondență. Scrisori primite (1961-1990) face parte dintr-o ediție integrală a operei regretatei autoare, realizată, singură sau în colaborare, de Ioana Bot, și începută, practic, imediat după dispariția ei, prin tipărirea Cursului Eminescu (1991). Ediția, deși nu s-a bucurat din păcate de o largă audiență – dar ce demers cărturăresc se mai bucură la noi de audiență? –, reprezintă o contribuție de valoare în istoria noastră literară, punând la îndemâna cercetătorilor și profesorilor de azi opera unui cărturar de anvergură, prea discret în viață și prea repede plecat dintre noi. Realizând această ediție, Ioana Bot a împlinit ceea ce Mircea Anghelescu – prieten de lungă durată – îi scria cândva Ioanei Em. Petrescu însăși: „Cred că fiecare din noi, în afara cercetărilor personale pe care le face, are datoria să-și pună cunoștințele măcar o dată în slujba resuscitării sau mai dreptei cunoașteri și răspândiri a operei unui înaintaș.“
Noul volum de corespondență este realizat pe baza arhivei Ioana Em. Petrescu, aflată la Biblioteca Județeană „Octavian Goga“ din Cluj-Napoca. El conține o largă selecție din scrisorile primite, din care lipsesc numai epistolele al căror expeditor aflat în viață a refuzat să permită publicarea sau cele, puține și nesemnificative, lipsite de orice interes literar sau documentar. Editorii, Ioana Bot și Mihai-Cătălin Popa, au adăugat, acolo unde a fost posibil, ciornele sau chiar scrisorile de răspuns ale autoarei. Astfel configurat, corpusul epistolar a fost dublat de un aparat critic bogat și pertinent, care explicitează aluziile, descifrează prescurtările și precizează punctele obscure ale unei corespondențe care, în nu puține cazuri, implicând amiciția, s-a bazat pe complicități textuale firești.
Scrisorile primite de Ioana Em. Petrescu atestă faptul că, în pofida discreției prezenței sale publice, a fost un savant a cărui operă a circulat, fiind receptată cum se cuvine de omologii ei din toată țara, și în special din marile centre universitare. În afara unor corespondenți întâmplători, scrisorile reproduse aici îi sunt adresate de către trei categorii de expeditori: 1) critici și istorici literari, redactori de reviste, filologi și filosofi, nu o dată, profesori universitari ei înșiși, 2) foști colegi și colege și 3) studenți și tineri cercetători.
În Cuvântul înainte, Ioana Bot descrie pe larg aceste rețele de comunicare literară, care au subîntins prezența publică a Ioanei Em. Petrescu în mediul literar (prin cărți, studii și articole) și în cel academic (prin cursuri, dar și prin prezența la colocvii și simpozioane). Ele au alcătuit, cum spuneam, un circuit secundar, prin intermediul căruia acum putem avea o hartă amănunțită a receptării cărților, studiilor și ideilor autoarei. Care în epocă – deși unanim apreciate – nu au circulat suficient, în parte și din cauza dispariției ei premature. Cum spune Ioana Bot, excelența eminescologică a ocultat celelalte aspecte ale operei Ioanei Em. Petrescu, de la poetică la studiile iluministe, de la teoriile postmodernismului la comparatism. Corespondența cu critici și istorici literari de factura lui Paul Cornea, Mircea Anghelescu, Mihai Zamfir, Alexandru Duțu, Dan Simonescu, Eugen Todoran ș. a., ori cu gânditori și eseiști ca Edgar Papu sau Constantin Noica atestă complexitatea gândirii literare a regretatei profesoare la Universitatea din Cluj. Complexitate pe care, în paranteză, a putut-o întrezări oricine a lucrat pe ediția Dimitrie Popovici îngrijită de Ioana Em. Petrescu: operă nu numai de fiică devotată, ci și de continuatoare, pe un alt plan, dar la același nivel. Poeticiană de primă mărime și autoare a unor studii fundamentale în materie – cum ar fi volumul postum Ion Barbu și poetica postmodernismului, 1993 –, dar și critic și istoric literar interesat de idei și sinteze (după cum atestă numeroasele scrisori ai căror expeditori îi mulțumesc și îi comentează recenziile la cărțile lor), profesoara clujeană a fost un cărturar cu o viziune largă asupra literaturii. Ideile sale despre postmodernism – dintr-un alt volum postum, Modernism/ postmodernism. O ipoteză, 2003 – ar merita o prezență mai susținută în bibliografia cercetărilor în materie. Corespondența primită confirmă faptul că istoria noastră literară nu a rămas indiferentă la prezența și contribuțiile Ioanei Em. Petrescu, în pofida faptului că epoca nu era deloc propice promovării unor viziuni de tip occidental, nici editorial, nici în viața universitară.
O parte din corespondenții din primul „cerc“ (cum au fost Paul Cornea și Mircea Anghelescu) au devenit și prieteni personali ai autoarei și ai soțului ei, criticul, istoricul literar și profesorul Liviu Petrescu. Epistolele lor conțin fragmente care le leagă de cel de-al doilea „cerc“, acela al foștilor colegi de școală și al actualilor colegi de catedră de la Cluj. Este vorba despre Doina Curticăpeanu, reputată specialistă în medievistică literară, Elena Neagoe, Violeta Zamfir, Octavian Schiau sau Gavril Scridon. Acesta din urmă, să nu uităm, autor al unui gest fără precedent în universitatea românească: începând din 1981, i-a cedat asistentei sale Ioana Em. Petrescu cursul despre Eminescu, considerând că este mai pregătită decât el însuși a preda studenților această temă fundamentală a istoriei literaturii române.
Scrisorile din acest al doilea „cerc“ sunt mai bogate în elemente personale. De la descrieri ale unor stagii bucureștene (primite de la Doina Curticăpeanu) la mici amintiri și evocări ale unor momente din trecutul comun, textele au savoarea civilizației raporturilor de amiciție. Distingem rapid un „cod“ subînțeles, prin care epoca pătrunde în aceste relatări care, deși fac obiectul unei comunicări private, sunt scrise de oameni conștienți că în România comunistă secretul corespondenței nu este respectat. Pătrund în pagină, pe dedesubt, numeroase aluzii la situația socială și culturală tot mai proastă, de la penuria de bunuri de larg consum, la deciziile aberante în materie editorială, de la cenzură la restricțiile de călătorie (de altfel, Ioana Em. Petrescu, dispărută la numai câteva luni după prăbușirea regimului, a călătorit ea însăși prea puțin în lume, ceea ce face orientarea ei culturală europeană cu atât mai demnă de admirație).
În fine, epistolele schimbate cu foștii studenți clujeni, deveniți ei înșiși scriitori, critici și istorici literari (Radu G. Țeposu, Al. Cistelecan, Dumitru Chioaru, George Vulturescu, Petronela și Ioan Moldovan), dar și cu tineri bucureșteni (Dan C. Mihăilescu, Vlad Alexandrescu, Monica Spiridon) configurează o altă ipostază a Ioanei Em. Petrescu: aceea a dascălului de vocație, care urmărește traiectoriile unor tineri de talent și observă cu atenție felul în care se alcătuiește, sub ochii ei, viitorul cercetării literare. Indubitabil, profesoara clujeană a fost un model, atât pentru cercetătorii care s-au format sub îndrumarea ei, cât și pentru cei care au crescut cu cărțile ei.
Ioana Bot a realizat nu doar o încheiere de ediție (modestă, ea o numește „serie de autor“), ci a furnizat un neașteptat portret indirect al Ioanei Em. Petrescu, din aceste fragmente reprezentate de scrisorile numeroșilor săi corespondenți. Istoria literară beneficiază astfel de un act de devotament cultural de înalt nivel, în care o eminentă reprezentantă a școlii filologice clujene readuce în atenție, revalorizând-o, opera unuia dintre marii profesori ai acestei școli.