Încă tînăr, deloc ferice

Anton Jurebie este un poet destul de puțin cunoscut, ceea ce în peisajul nostru literar nici nu e de mirare, chiar dacă autorul, de curînd sexagenar, a publicat destul de multe volume începînd cu 2003, anul debutului editorial îndelung amînat. Dacă poezia e o formă de inteligență, Anton Jurebie este indiscutabil poet. Iar dacă inteligența este doar o extensie a poeziei, concluzia se păstrează. În versurile sale, poetul glumește sec și isteț, cam în felul lui Marin Sorescu, spirit emblematic al Olteniei în care viețuiește și autorul volumului Forme de viață fără apărare (Editura Autograf MJM). Într-un mod paradoxal, glumele lui Anton Jurebie nu sînt deloc vesele, el este un spirit atins de mizantropie de care totuși nu se lasă cotropit, ca dovadă că a scris și continuă să scrie. Pe această latură l-aș asemui cu Nicolae Prelipceanu, al cărui titlu memorabil La pierderea speranței i s-ar potrivi și poetului severinean. Apropo de Severin și severitate, autorul este necruțător mai ales cu sine, nu din masochism, ci din singurătate. Oamenii izolați n-au pe cine să certe și, dacă nu au măcar un cîine sau o pisică, se moralizează pe ei înșiși. Desigur, s-ar putea foarte bine ca Anton Jurebie să fie un om jovial și un expansiv, nu știu, l-am întîlnit doar în treacăt. Dar vorbesc acum de fața lirică a sa și nu de insul lăuntric. În mod sigur, îmi plac poeziile lui, mai ales cele scurte și mărturisesc a-l descoperi în profunzime abia acum, la lectura acestui volum. Noroc că internetul mi-a pus la dispoziție cu larghețe și texte ale sale din trecut, dovedind o continuitate a stilului și a universului poetic. Titlurile mi se par elocvente: Elegii distrugătoare, debutul, Țara doamnei Circe, se știe în ce i-a prefăcut ea pe locuitori. Volumele i-au fost puțin comentate în „depresia albastră/ numită românia“. Majuscula i s-a părut de prisos. Presupun că asta – sărăcia receptării – l-a convins să-și vadă de drum, adică să scrie netulburat de critici, premii, recunoașteri. De aceea, trebuie să mărturisesc, pun în aceste rînduri mai puțin entuziasm decît simt în urma lecturii. S-ar putea, ba sînt aproape convins, că pe poet l-ar durea în cot de aprecierile mele. Anton Jurebie contrazice și chiar calcă în picioare imaginea poetului „veșnic tînăr și ferice“ care le-a atras simpatii nu doar veselului Alecsandri, ci și unora ca Labiș, Nichita Stănescu, Traian T. Coșovei ș.a. Versurile lui hîrîie ca o betonieră în care meșterul a uitat să pună și apă. Orice constructor știe că betonul se face doar cu apă potabilă. Nu cu sînge, nu cu apă de ploaie sau din Dunăre, fluviul pe malul căruia se aține autorul. Dar un poet este o formă de viață aparte („lipsită de apărare“) așa că merită să încerce. Un poem emblematic pentru arta ușor scrîșnită a lui Anton Jurebie este story, un text atît de frumos în urîțenia lui: „seara cînd se întorc păsările/ dinspre mare/ și împînzesc cerul ca un năvod/ de ciocuri și gheare/ tu le pui hrană în pod [a se nota meșteșugul prozodic subtil, n.m.] de parcă n-ar avea burțile pline de pește/ de parcă nu s-ar întoarce de pe mare/ de parcă ar fi ale tale/ de parcă acesta n-ar fi decît un poem, o poveste“. Acesta este artistul cu non-poezia pre poezie călcînd. Dacă aș fi actor, acest poem l-aș alege pentru a-l recita. Iar dacă m-aș supăra, l-aș recita și fără să fiu actor. Raport(ul) despre singurătate al lui Anton Jurebie e mult mai succint decît cel al lui Buzura, care bate spre 400 de pagini, dar e expresiv: „amîn, mereu, să-l scriu./ dar, într-o zi,/ cînd nu va mai exista nicio speranță,/ o să spun totul, amănunțit,/ în două-trei cuvinte“. Iată o artă poetică foarte clară: singurătate, lipsă de speranță, concizie, ironie, paradox (să spui „totul“ și „amănunțit“ în două cuvinte). Asta își propune poetul și asta face. Zilele lui sînt „kaki“, Moș Crăciun și cumătrul său Gerilă sînt „niște mincinoși“, iar el merge „bară la bară“ cu demonii și vrea „să-și decreteze singur moartea“. În scurta prezentare de pe ultima copertă, Cosmin Ciotloș observă „o mare acuitate a formulării“ care „nu decurge din șlefuiri, ci din fulminație“.