Cel mai recent roman al Ioanei Nicolaie, Drumul spre Soare-Răsare, este o incursiune retroactivă într-un timp care nu-și epuizează combustia, care este capabil să renască sub presiunea memoriei, chiar dacă resuscitarea se petrece în ultima clipă de viață. Este ceea ce spunea, de altfel, Paul Ricoeur, că memoria nu este „un depozit al trecutului“, ea este mereu interpretată, influențată de limbaj, de perspectivă, de context. Ceea ce ne amintim nu este o reflectare perfectă a realității, ci o versiune construită a acesteia. În literatura autoficțională autorii reinterpretează evenimentele personale, nu doar pentru a le evoca, ci și pentru a le înțelege mai bine. Lectura cărții Ioanei Nicolaie m-a dus cu gîndul la romanul Martin cel avid (Pincher Martin) de William Golding, care urmărește povestea lui Christopher Pincher Martin, un ofițer din Marina Regală Britanică, care supraviețuiește scufundării navei sale în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. El reușește să se agațe de o stîncă pustie în mijlocul oceanului, unde încearcă disperat să supraviețuiască în condiții extreme. Într-o întorsătură neașteptată a narațiunii, cititorul descoperă că Martin nu a supraviețuit de fapt naufragiului. Toată lupta sa pe insulă este o construcție mentală care are loc în ultimele secunde ale vieții sale, un mecanism prin care încearcă să refuze iminența morții. În realitate, trupul său fusese înghițit de ocean imediat după scufundare.
Romanul Ioanei Nicolaie debutează, de altfel, cu o clipă a morții, cînd cel condamnat la expiere are revelația întregii vieți care i se succede prin minte, ca un carusel care acționează cu forță centrifugă, împrăștiind ceea ce s-a adunat în memorie, într-un iureș greu de controlat. Chiar dacă muribundul așteaptă, precum biblicul Lazăr, să audă vocea salvatoare care spune „Hai, ridică-te!“, personajul nostru nu este convins că și lui i se poate întîmpla ceea ce se întîmplă omenirii dintotdeauna, mai ezită pe o graniță fără a avea curajul sau puterea să meargă mai departe. Mentalul uman, care toată viața fantazează pe tema morții, este animat de toate personajele asociate acestui moment, îngeri buni și îngeri răi, Cel Alb și Cel galben, în cazul nostru. Drumul prin viață este, părelnic, o cavalcadă care cuprinde și adună o lume întreagă, în fapt comunicarea este o iluzie, trăim singuri, murim singuri, doar îngerul fiecăruia, proiecția din transcendent a oricărui om, știe cine suntem: „Firește că știu ce gîndești. E floare la ureche. (…) Strîngem zi și noapte toate gîndurile. Uneori pescuim și-n vise, cîte pepite de adevăr nu se află și acolo! Altfel, cum v-am putea îndruma în ceasurile acestea?“. Implicarea naratoarei în povestea lui Radu întărește ideea autoficțiunii, dă romanului caracterul de saga a familiei, situată într-o localitate definită, Văralia. Apar, consemnate, reacțiile tuturor celor din jur, de la Bețiva satului („Doamne, e rece, ajutoooor!“), la reacțiile fraților și surorilor (Ion, Traian, Valeria, Arsenia, Maria), ale tatălui care rămîne încremenit cu telefonul în mînă, la aflarea veștii. La aflarea morții lui Radu, naratoarea este la New York, la etajul douăzeci al hotelului, unde primește mesajul: „Nu vreau să-ți dau vestea asta, dar trebuie să vii urgent acasă. A murit Radu! (…) Clădirea se surpă, oceanul e un fel de tocană. Vă rog, îmi trebuie un bilet spre România. Și-o să ajung, o să ajung la înmormîntare.“
Autoarea reconstruiește, de aici înainte, drumul lui Radu, fratele ei, prin viață și mai departe, la întretăierea cu vămile văzduhului, prin care trece sufletul: „Mergînd spre Soare-Răsare, sufletul întîlnește vămile, îl aud pe Cel Alb.“ Cele două planuri sunt, de altfel, direcțiile narative ale cărții, una a vieții cotidiene, dintr-o istorie recentă, recognoscibilă pentru oricine a trecut prin comunism și post-comunism, cealaltă a magiei (presimțite) care însoțește viața de aici și viața de dincolo. Radu, ca prim născut într-o familie cu doisprezece copii, este cel mai vizibil pentru toată lumea din jur, modelul, sprijinul, ținta. Este poet, fără să fi reușit să spargă o anumită limită a receptării, dar unul care a căutat să dea greutate cuvîntului: „Mă așez la masă și încep să scriu. Cînd ajung la capătul rîndului, tai. Scriu mai departe, umflu burți pe fiecare cuvînt. Asta nu-i deloc poezie, mama ei de poezie! Rup foaia, o fac evantai și-o arunc în flacără. Cît de frumos arde! Cînd arde, poezia se face deodată poezie. Ce mai strigă cuvintele, cum se mai perpelesc, nici n-au intrat bine în lume, c-au și hrănit o flacără zdravănă. Poate că-n felul ăsta e cel mai bine, poate că după asta ar trebui să tînjesc și eu.“ De fapt, în această căutare a poeziei vieții și lumii pare să stea conștiința ratării pe care și-o asumă Radu. Pînă și iubirea pentru Helga, iubirea neconsumată din copilărie, are un grad sporit de literaturitate: „Helga numai în vis voia să îmi fie aproape. Dacă aveam să scriu vreodată un roman, acela ar fi putut să se petreacă numai în vis. Să adune, de parcă ar fi fost în realitatea diurnă, toate întîlnirile mele din vis cu Helga.“ Ce se întîmplase cu Helga? Plecase din țară dar și din viața lui Radu, în momentul în care comuniștii conveniseră să vîndă, efectiv, Republicii Federale Germane, cetățenii germani și sași: „În deceniul sărăciei și al foamei, cînd valuta se împuținase cu totul, comuniștii îi vindeau pe nemți cu suma fixă de 8 500 de mărci. Atît a valorat Helga mea.“ Trecerea prin vămi a sufletului este o dantescă incursiune prin Purgatoriu mai ales, aici talentul de povestitor al Ioanei Nicolaie lasă pagini pregnante: „A Cinsprezecea Vamă este a magiei. A vrăjilor făcute pe față sau pe ascuns, a amestecului de seu și inimă de găină neagră, și buruieni pentru otrăvuri, a farmecelor de dragoste, de ură, uneori și de moarte, a chemării de demoni. Cine te apără?“ Există o structură (și încărcătură) simfonică a acestui roman semnat de Ioana Nicolaie, citindu-l ai mereu senzația că pe fundal asculți teribila muzică din Tristan și Isolda a lui Richard Wagner.