Scriitorul și analistul politic britanic Lewis Baston, cu preocupări legate inclusiv de dinamica scenei politice și peisajul electoral britanic, oferă publicului o lucrare dedicată istoriei Europei, studiată prin prisma frontierelor, începând cu extremitățile sau periferiile sale, adeseori în trecut zone de ciocniri de interese și turbulențe, care au lăsat urme mai mult sau mai puțin vizibile până azi. Cartea sa, cu titlul original Borderlines. A History of Europe, told from the Edges, apărută în traducere românească la Editura Litera, este una care poartă cititorul într-o călătorie de-a lungul liniilor de graniță, atingând toate punctele cardinale. Pentru spațiul românesc, cea mai captivantă secțiune este de departe cea de-a patra și ultima din structura volumului, care abordează frontierele de Est ale Europei, deși capitolul anterior – al treilea, dedicat Europei Centrale, include o secțiune intitulată sugestiv Complexul Trianonului-Ungaria și vecinii ei, așa încât elemente care țin de istoria României, mai ales deceniile interbelice, sunt în egală măsură abordate.
Din mărturisirea autorului, imboldul pentru scrierea cărții a fost legat de un moment mai degrabă traumatizant pentru autor, cel al Brexit-ului. Volumul se constituie într-o pledoarie pentru o abordare a istoriei Europei așa cum este ea văzută privind dinspre extremitățile (periferiile ei ar putea avea o conotație peiorativă) și nu dinspre capitalele imperiale, adică dinspre zonele mai mult sau mai puțin așezate, e o tentativă de a aduce în prim-plan și de a înțelege „locurile imperfecte“.
Dacă în Vestul Europei pot fi întâlnite situații mai puțin spectaculoase (exemplul cel mai la îndemână este aici insula britanică – care nu are granițe terestre, în sensul că ultima frontieră internațională, anume hotarul dintre Scoția și Anglia a încetat să mai existe odată cu Legea Uniunii din 1707), altfel stau lucrurile în privința altor zone de frontieră, iar Baston aduce în discuție, cu rigoare, aproape fiecare situație sau peisaj frontalier, fie el și unul bizar sau poate chiar absurd. Un exemplu în acest sens, menționat de autor, este cel al graniței irlandeze, fiind descris itinerarul pe care ar trebui să îl urmeze oricare călător care ar dori să plece din orașul irlande Monaghan, având ca destinație orașul Cavan, din comitatul vecin. Calea de urmat pentru un automobilist ar fi una care l-ar face se traverseze o frontieră internațională de patru ori, de-a lungul a doar șase kilometri, din cauza configurației frontierei.
Într-o altă situație, de această dată legată de frontiera franco-germană, Baston aduce în prim plan traumele trecutului, spiritul revanșard care a cuprins societatea franceză după înfrângerea din timpul Războiului franco-prusac (1870-1871), care a echivalat cu pierderea Alasaciei (cu Strasbourg) și a unei părți din Lorena (zona Moselle), chiar dacă această frontieră tensionată a fost, după cum menționa istoricul Benoit Vaillot, mai degrabă un prototip al controlului modern al frontierei, în sensul că, după standardele de azi, regulile nu erau unele foarte stricte. Un caz special, care merită menționat cu atât mai mult în contextul actual, este cel legat de Schengen, orașul din Luxembourg aflat la întretăierea granițelor a trei țări, anume Germania, Franța și Luxemburg, care poate fi considerat un exemplu clasic a ceea ce germanii numesc Dreiländereck (colț cu trei țări). Acest oraș avea să devină, în 1985, punctul de pornire al unui proiect interguvernamental asumat de cinci țări – Franța, Germania, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg –, care s-a extins treptat, pentru a deveni cel mai mare spațiu de liberă circulație din lume (Convenția Schengen, semnată de aceleași cinci state, în 1990, a intrat în vigoare în 1995), reunind azi 29 de state europene (din 1 ianuarie 2025, inclusiv România), din care patru nu sunt membre ale Uniunii Europene, și peste 450 de milioane de locuitori.
revenind la secțiunea dedicată complexului Trianonului, Lewis Baston aduce în discuție percepțiile și sentimentele de ranchiună sau debusolare, care au pus stăpânire pe largi segmente din societatea maghiară de-a lungul intervalului scurs de la momentul semnării tratatului, în iunie 1920, până în prezent, evocând în acest sens inclusiv un sondaj de opinie, desfășurat în 2020, în mai multe state europene, potrivit căruia țara cea mai nemulțumită de frontierele sale este Ungaria, așa după cum reiese din răspunsurile a peste 67% din cei consultați. Raportându-se la această realitate, Baston admite că, dincolo de unele manifestări de nostalgie ambientală, precum expunerea unor hărți ale Ungariei mari (dinainte de 1914) pe peretele unui restaurant, așa cum el însuși întâlnise, cu mult mai grave pot fi considerate, desigur, manifestările oficiale sau semi-oficiale din același registru. Așa a fost cazul expunerii unei hărți a regatului ungar aflată pe peretele ministrului de Externe maghiar, sau fularul purtat ostentativ, la un meci de fotbal, de către însuși premierul maghiar Viktor Orban, piesă vestimentară care fusese mai mult decât ofensatoare la acea vreme, întrucât făcea trimitere la o revendicare teritorială la adresa Ucrainei. Aceasta era în consonanță cu unele poziții ale Moscovei în legătură cu împărțirea Ucrainei prin redistribuirea unor teritorii către Ungaria, Polonia și România. O secțiune a capitolului abordează evoluția și dezastrul final al revizionismului maghiar, începând cu perioada interbelică și până la sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale, evocând, pe de o parte, politicile autorităților maghiare, inclusiv strategiile de lobby și propagandă în Vestul Europei (mai cu seamă lobby-ul maghiar de pe târâm britanic, care l-a înregimentat până și pe lordul Rothermere, proprietarul ziarului „Daily Mail“, în paginile căruia se susținea constant că tratatul de la Trianon trebuie revizuit), iar pe de altă parte, sprijinul Germaniei naziste în susținerea revendicărilor teritoriale maghiare, care a echivalat cu impunerea Dictatului de la Viena (30 august 1940), prin care Nordul Transilvaniei îi era răpit României. Dincolo de abordarea echilibrată, în text se strecoară și unele erori, precum cea care face referire la luptele pentru eliberarea orașului Carei, unde autorul menționează că acesta a fost eliberat după ce armata sovietică a învins forțele germane și maghiare, deși în luptele pentru eliberarea Careiului au fost angrenate mai ales trupe române din Armata a patra, pe lângă trupe sovietice din Armata a 40-a.
Tratând specificul frontierelor europene, tensiunile și diferendele trecutului, dar mai ales ecoul acestora până în prezent, volumul abordează implicit momente istorice care au modelat sau influențat granițele și face referire la personalitățile istorice de numele cărora sunt legate momente reper din Istoria Europei.
O mențiune pentru secțiunea care încheie volumul, una căreia i-a fost dat un titlu seducător – Capitala secretă a Europei. Cititorul descoperă că nu este vorba nicidecum de Praga, nici de Viena, Cracovia sau de Lvov, așa cum unii s-ar fi putut gândi, cu oarece îndreptățire, ci de orașul bucovinean Cernăuți (Czernowitz, în limba germană), ale cărui detalii de arhitectură și peisaj citadin ar putea să semene, măcar pentru unele zone, cu orașele amintite mai sus, cu mult mai celebre. Desigur însă că dincolo de detaliile de arhitectură care contribuie la înfățișarea orașului, la spendoarea cotidiană dezvăluită vizitatorilor, ceea ce diferențiază orașul Cernăuți este mai ales trecutul acestuia și al regiunii din care face parte – Bucovina, provincie frontalieră prin excelență, aflată la granițele imperiilor. Secțiunea amintită evocă reperele cele mai importante ale Cernăuților (și ale Bucovinei), de-a lungul ultimului secol, evidențiind, dincolo de trecerea sa de la România (1918), la URSS (1940), apoi din nou România (1941), URSS (1944) și apoi, după colapsul URSS, Ucraina (1991), faptul că înfățișarea sa este una mai degrabă habsburgică, cel puțin în zonele centrale (unde imobilele de epocă s-au păstrat), și asta dintr-un motiv simplu. Anume acela că provincia fusese dobândită de Imperiul habsburgic în 1774, aflându-se pentru o perioadă însemnată sub semnul vulturului imperial austriac, care și-a exercitat puterea și influența prin inițierea și desfășurarea unor ample proiecte de dezvoltare și modernizare. Acestea au început cu introducerea unor elemente urbane moderne (rețele de apă, străzi pavate, imobile administrative, rețele de transport – în special căi ferate), continuând cu legislație și mai ales cu dezvoltarea culturală (de la școli și instituții de învățământ la săli de concerte) și nu în ultimul rând cu dimensiunea arhitecturală, susținută de proiecte de dezvoltare de-a lungul cărora arhitecți din imperiu au contribuit la strălucirea și eleganța arhitectonică, îndeosebi a Cernăuților. Frumosul oraș a devenit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea unul din orașele cu cea mai rapidă dezvoltare din Imperiu, realitate reflectată inclusiv în creșterea exponențială a populației.
O lucrare pe cât de bine scrisă, pe atât de binevenită.