După Elogiul vanității (Editura Humanitas, 2016) și Elogiul frontierelor. Mic tratat de libertate (Editura Humanitas, 2021), Andrei Vieru a publicat recent un al treilea elogiu – Elogiul trădării (Editura Vremea, 2024), poate că cel mai surprinzător dintre „elogiile“ sale, dacă e să judecăm după titlu. Iar subtitlul – Mic tratat de traducere și interpretare –, chiar dacă precizează domeniul de referință al „trădării“, lasă intactă așteptarea surprizei.
Elogiatorul însuși își asumă poziția „trădătorului“, știut fiind că prin formația sa muzicală este interpret – pianist cu o bogată discografie și activitate concertistică, cu o carieră solidă și o certă notorietate – și că opera sa de scriitor l-a îndreptat și spre traducere. Trebuie însă reamintit aici că Andrei Vieru are, mai presus de orice, vocație de matematician, ceea ce, din principiu îl face stăpîn pe multe domenii, apoi că este trilingv, rusa fiind limba sa maternă, româna, limba țării în care s-a născut și a trăit o bună parte din viață, iar franceza, limba țării sale de adopție, în care se exprimă ca scriitor. În traducere s-a lansat cu propriile eseuri – Le gai Eccléziaste (Seuil, 2007)1 și Éloge de la vanité (Grasset, 2013), deja menționat – apoi, printr-o înlănțuire întîmplătoare, dar firească, a oferit și o nouă versiune franceză a teatrului lui Pușkin. Așa a rezultat volumul Le Visiteur de marbre et autres oeuvres théâtrales d’Alexandre Pouchkine, care include și eseul-postfață „Pouchkine et sa musique. De la tâche du traducteur et de celle de l’interprète“2. Critica franceză alcătuită din specialiști franco-ruși și ruso-francezi l-a recompensat cu Premiul Russophonie (2022), încununare a celor mai bune traduceri din rusă în franceză.
Volumul acesta a apărut și în limba română, dar cu o schimbare de accent: eseul Pușkin și muzica sa. Despre sarcina traducătorului și a interpretului, tradus și adaptat de autor după propria versiune, este plasat acum de el la începutul volumului, înainte de Practica traducerii, ilustrată de cele șase mici piese de teatru de Pușkin în noua traducere (Boris Godunov, Mozart și Salieri, Musafirul de marmură, Baronul avar, Rusalka, Praznicul în vremi de ciumă) și de Practica interpretării, ilustrată cu 12 înregistrări accesibile pe canalul You Tube prin scanarea qr codurilor indicate. Schimbare ce ar putea indica intenția sa de a continua și de a închide un ciclu, deoarece traducerea pieselor lui Pușkin în română este rezultatul unui experiment cu totul ieșit din comun. Ca interpret familiarizat cu practica variațiunilor și variantelor muzicale, pe care compozitorii le propun pentru compoziții proprii sau ale altora, Andrei Vieru, provocator și iconoclast, a pornit de astă dată de la propria traducere franceză. Spre profitul practicii traducerii, ideal ar fi acum să avem o ediție trilingvă a lor (ruso-francezo-română) și, extrase din eseul premergător, doar subtilele analize literar-muzicale ale traducătorului-interpret și motivațiile care i-au determinat opțiunile, diferite de ale vechilor traducători, atît francezi, cît și români. Este însă o bucurie, se-nțelege, teatrul lui Pușkin în această nouă versiune, în proza ritmată aleasă de traducător pentru a echivala versurile albe ale originalului și într-o limbă română vie și proaspătă care îi servește actualitatea și universalitatea.
Andrei Vieru își amintește că prima piesă pe care a tradus-o a fost Mozart și Salieri, cînd a trebuit să citeze din ea în capitolul cu același nume din Elogiul vanității pe care tocmai îl traducea în română: „Eram curios să văd ce-o să iasă și trebuie să spun că n-am trișat.[…] În română, aveam impresia că-mi traduc propriul text (un șir de cuvinte franțuzești alese de mine), senzație de altfel inedită avînd în vedere că era vorba de o operă clasică pe care nu am vrut în nici un fel să mi-o «însușesc». […] trebuie să mărturisesc că uitasem textul rusesc cu desăvîrșire. Păstrasem în minte spiritul (subl. mea, MV) său general și asta e, de altfel, tot ce-mi rămîne din orice lectură. […] comparîndu-mi traducerea în română cu cea clasică, am constatat că o prefer pe a mea. Spiritul lui Pușkin e prezent și perceptibil. Că am putut s-o mai îmbunătățesc confruntînd-o cu originalul rusesc, e foarte posibil.“ (p. 12-13).
Acest experiment seamănă într-un anume fel cu cel pe care l-a făcut Mihai Dinu cu Florile Bosforului de Bolintineanu, traduse de el însuși în franceză sub titlul Brises d’Orient. Mihai Dinu a realizat retroversiunea poeziilor poetului pașoptist, iar apoi, pe marginea acestui du-te-vino între traducerea auctorială, retroversiune și compararea cu textele de bază, a pus în discuție ceea ce s-ar putea numi nucleul dur al creației artistice.3 Andrei Vieru, susținînd posibilitatea traducerii indirecte, adică din altă limbă decît a originalului, probează și el păstrarea acestui nucleu, sau „spirit“ al textului. Cu condiția ca el să fi fost înțeles, surprins, și bine transmis de la început! Chiar dacă este convingătoare, această demonstrație bazată pe propriile traduceri și pe alte cîteva exemple menționate în ajutor – Kenzaburō Ōe și Mishima, care au autorizat traducerea în franceză a unor opere ale lor după traducerile americane și engleze avînd girul lor –, ea rămîne valabilă doar dacă se referă la cazuri excepționale precum cele invocate. Un argument contrar ar fi nemulțumirea lui Milan Kundera, exprimată în Arta romanului, față de traducerile în franceză ale romanelor sale scrise în cehă, care ar invalida orice tentativă de a le folosi pentru traduceri în alte limbi. Un altul decurge dintr-un caz analizat chiar de Andrei Vieru, cel al eseului lui Walter Benjamin Sarcina traducătorului – o demonstrație teoretică făcută tot pe baza experienței personale de traducător, al Tablourilor pariziene de Baudelaire. Eseul scris în germană (Die Aufgabe des Übersetzers) a fost tradus în multe limbi, considerat fiind ca unul dintre textele esențiale pentru traductologie (un termen și un domeniu pe care Andrei Vieru, caustic, le vede potrivite pentru preocupările unor Bouvard și Pécuchet!). Traducerile în rusă și franceză, descoperă el, au fost realizate, probabil, după traducerea americană, pentru că îi perpetuează greșelile de înțelegere, printre care cîteva contrasensuri, uluitoare, și unele deformări inteționate (pp. 94-96). Iată un risc îngrijorător al traducerii indirecte, care va avea mari șanse să trădeze și litera, și spiritul textului original. În cazul lui Benjamin, denaturarea demonstrației sale printr-o traducere inexactă îi afectează chiar adevărul. Și tot adevărul, chiar dacă de un alt tip, s-ar afla periclitat și în cazul operelor de creație artistică. Excepționale în privința reușitei, traducerile din limbi terțe nu trebuie nicidecum excluse. Datorită caracterului lor excepțional și experimental, ele au capacitatea, pe de-o parte, de a echilibra tendințe contrare în practica traducerii, cum ar fi fidelitatea împinsă pînă la literalitate, și libertatea necontrolată față de original, în numele unui firesc discutabil și înșelător, iar pe de altă parte, de a stimula interogațiile teoretice.
Din această perspectivă, Micul tratat de traducere și interpretare este un adevărat spectacol de idei, în care intervine întreaga experiență de muzician-interpret, scriitor-traducător și toată fantezia și imaginația de matematician a lui Andrei Vieru. El pornește de la constatarea foarte generală că toate formele de exprimare ale reprezentărilor noastre sînt rezultatul unor procese de traducere – „Între starea sa naturală, difuză și haotică, și varianta sa formulată, gîndirea umană are de parcurs un drum lung […] trece printr-o lungă serie de traduceri […] nu ajunge la stadiul exprimat decît ulterior. Abia atunci intervin cuvintele.“ Iar rezultatul final „e uneori un poem, o nuvelă, un roman…“ (p. 93) – pentru a vorbi apoi cu detalii și exemple felurite despre modul în care o anumită limbă ordonează și amprentează gîndirea. Se referă mai întîi la propria experiență de scriitor bilingv și de traducător auctorial, apoi se oprește și asupra unor cazuri consacrate precum cel al lui Cioran, Beckett sau Conrad, care au scris într-o limbă de adopție. Și tratează separat cazul mai aparte al lui Nabokov, în mod egal scriitor de expresie rusă și engleză, teoretician al literaturii și al traducerii. La acest nivel, se dovedește că traducerea acționează ca un principiu ordonator de cea mai mare eficacitate.
La nivelul rezultatului propriu-zis, poem, nuvelă sau roman care vor fi traduse dintr-o limbă într-alta, traducerea se va dovedi un excelent principiu revelator al mecanismelor creației. Și este vizată aici „continuitatea stilistică și emoțională în operele literare“: „Traducătorul ar trebui să încerce să înțeleagă felul în care, în timp ce creează, scriitorul e nevoit să-și «traducă» gîndirea originară, cea pe care am descris-o ca fiind în stare de lavă.“ (p. 111) Sau de „haos“. Această încercare va fi un proces supus multor constrîngeri, în primul rînd lingvistice și stilistice, apoi de context istoric, cultural, politic, dar un proces aproape la fel de subiectiv ca actul creației, aproape la fel de greu de cuantificat, imposibil de supus unor reguli precise și guvernat de o relație de intimitate asemănătoare. Pentru că traducerea presupune un tip unic de lectură, în ritmul scrierii, care imită și mimează devenirea textului și pătrunde în eșafodajul lui de idei și de imagini într-un efort de înțelegere care seamănă cu, și uneori chiar este o identificare reală cu autorul. Și, în fine, după cum spune o veche vorbă, dacă n-ar fi așa, nu s-ar povesti: mulți vor fi cunoscînd cazul lui Pierre Ménard, personajul închipuit de Borges, care rescrie Don Quijote în spaniola secolului XX și ajunge să și-l însușească.
De aici și pînă la definiția extrem de concisă a creației și traducerii literare pe care o propune Andrei Vieru nu mai e decît un pas. O definiție la care ajunge polemizînd pasionant cu Walter Benjamin, „tezist“ în opinia lui, de vreme ce, în Sarcina traducătorului, folosește traducerea doar ca argument al teoretizărilor sale de filozofie a limbajului și îi refuză orice scop în sine. Iată definiția: „A crea înseamnă a tinde spre Formulă pentru a întrezări în ea Haosul. A recrea înseamnă a tinde spre haos pentru a-i regăsi formula“ (p. 112), iar ea poate fi considerată punctul culminant al acestui elogiu al trădării, care ridică traducerea la rangul bine meritat, acela de act de creație, și îl eliberează pe traducător de vechiul stigmat al trădării.
Traducerea, privită ca principiu ordonator și revelator, apoi ca act de creație în sine, „trădătoare“ doar pentru că refuză să se lase așezată în vreun pat al lui Procust, aceasta ar fi direcția pe care o urmează argumentarea în Elogiul trădării. Un mic tratat înșelător (ca și traducerea), pentru că, deși are lejeritatea unei improvizații muzicale transpuse într-o scriitură alertă și provocatoare, în care se simte satisfacția, umorul, ironia și autoironia unui autor de multe ori uimit, amuzat ori contrariat de propriile descoperiri din timpul lucrului, deși se citește ușor, nu este cîtuși de puțin facil. Oferă puncte de vedere, deschide piste de discuție, comentează, compară, critică, arareori dă verdicte, pune pe gînduri. Și aduce un reconfortant sentiment de bucurie. „Trădătorul“ este vesel!
_____________________________________________________________________
1 Ecleziastul vesel, Curtea Veche, București, 2014, 2019.
2 Le Visiteur de marbre et autres oeuvres théâtrales d’Alexandre Pouchkine (Boris Godounov, Mozart et Salieri, Le Visiteur de marbre, Le Baron avare, Roussalka, Le Festin en temps de peste), Paris, Editions Vendémiaire, 2021.
3 Mihai Dinu, Un alt Bolintineanu – gînduri despre natura poeziei, Editura Spandugino, 2011.