Născut la Paris dintr-o mamă venezueleană și un tată chilian, Miguel Bonnefoy este un tânăr scriitor franco-venezuelean care a reușit să se impună prin romanele sale, excelent primite de public și de critica literară. Laureat al Prix du Jeune Écrivain pentru Icare et autres nouvelles (2012), finalist la Goncourt pentru primul roman cu Le Voyage d’Octavio (2015), laureat al Premiului librarilor pentru romanul Héritage (2021) – roman tradus în română de Lucia Vișinescu și publicat la Editura Trei în același an, cu titlul Ereditate, împreună cu următorul său roman, Inventatorul¸ apărut în 2024 la aceeași editură și în aceeași traducere –, Bonnefoy a rămas fidel colaborării cu Rivages și a publicat în 2024 Le rêve du jaguar, roman cu care a impresionat juriile Academiei Franceze (Grand prix du roman de l’Académie française) și Femina. Romanul din urmă, cu puternice accente biografice și surpinzător prin coloristica stilului, arborescent, amintind de marii prozatori sud-americani ai realismului magic, dar numai vag atingând prin construcția personajelor, în acord cu convingerile și credințele lor, această deschidere spre o lume a condiționărilor fantastice, totodată clasic și așezat, a convins prin maturitatea scriiturii și prin luxurianța stilistică. Atipic minimalismului, platitudinii memoriilor și egoficțiunii mizerabiliste franceze care s-a impregnat și în scriitura tinerelor generații din România, Le rêve du jaguar poartă amprenta clasică a bildungsromanului, aduce în prim-plan un destin, al medicului Antonio Borjas Romero, situându-se prin aceste trăsături în proximitatea tiparelor clasice, dar are bogăția de nuanțe a prozei latino-ame ricane, lansate în lume preponderent prin intermediul limbii franceze. Miguel Bonnefoy nu are nici sobrietatea columbianului Gabriel García Márquez, nici luciditatea peruvianului Mario Vargas Llosa, dar are plăcerea povestirii pe care au conservat-o în mare măsură scriitorii latino-americani, adică beneficiază de acea poartă deschisă spre universalitate de pre cursorii săi la Paris.
Romanul e un tablou alcătuit din patru piese, un tablou de familie păstrat aparent la suprafața factuală a derulărilor, expus în ordine cro nologică, devoalând patru povești inter condiționate, pe alo curi chiar juxtapuse, avându-i în prim-plan pe Antonio și pe Ana Maria, apoi pe fiica lor Venezuela și pe nepotul Cristóbal. Cronica familiei se suprapune în mare măsură peste istoria ultimului secol al Venezuelei (pe care o exploatează multiplu, direct și mediat prin simbolistica fecundă). Saga are nuanțele stilistice și recurența marqueziene, dar eliberează personajele de aura mitică, de izolarea și sobrietatea din opera maestrului său. Nu un spațiu condiționat fantastic al autoînchiderii, al izolării, ci unul al multiplelor perspective, al depășirii unor limite ale desfășurării și ale unor granițe culturale și lingvistice, e ceea ce construiește, vignetă cu vignetă, Miguel Bonnefoy. Povestea chirurgului Antonio Borjas Romero debutează cu abandonul său în piațeta unei biserici închinată Sf. Anton (San Antonio), în a treia zi a vieții sale, unde a fost găsit de o femeie mută. Povestea continuă cu anii dificili ai încercărilor de întreținere, incluzând perioada petrecută la bordelul Lucreciei Montilla, apoi cu anii formării, pentru a se disipa în povestea Anei Maria, cea care îi va deveni soție. Dar în tectonica plăcilor care alcătuiesc romanul, zona de subducție are însemnătate și din perspectivă simbolică, și din cea a angajării epice. De pildă, pentru a putea susține placa tectonică, povestea și cariera lui Antonio, Ana Maria pune o condiție aparent stranie: „nu mă voi căsători decât cu bărbatul care îmi va spune cea mai frumoasă poveste de dragoste“1 (p. 69, t.n.), pe care Antonio, crescut în bordel, acolo unde poveștile de dragoste nu sunt decât trucuri pentru reducerea prețului, subliniază Miguel Bonnefoy, încearcă să o rezolve printr-o ingenioasă idee. Se așază în holul central al autogării cu un carton pe care scrie j’écoute des histoires d’amour și notează toate poveștile de dragoste, fără a o găsi însă pe cea mai frumoasă. Condiționarea poveștii prin poveste, ca în cazul Povestașului lui Vargas Llosa, dă o nouă întorsătură și motivează scufundarea lentă în astenosferă:
„Mulți ani mai târziu, om respectat și respectabil, în după-amiaza în care a inaugurat noua stradă care avea să-i poarte numele, Antonio putu să se-ntoarcă în timp cu ușurință și să-și amintească dimineața aceea când, cu caietul terminat, o căută pe Ana Maria în fiecare colț al școlii. O găsi stând sub un copac de mango. În dimineața aceea lumina era de o claritate pură, fără pic de praf. Antonio o privi așa cum și-a imaginat-o în narațiunea viselor sale, ca și cum cineva tocmai ar fi terminat-o de făcut, cu aceeași limpezime, asemănător viselor sale și tulburător, încât crezu că scena se producea pentru a doua oară. Își reveni doar când Ana Maria, văzându-l stând acolo cu brațele atârnate, își ridică ochii spre el. Atunci Antonio spuse cu o voce fermă:
– Nu știu cea mai frumoasă poveste de dragoste. Dar aici sunt o mie.
Îi puse în poală caietul de la stația centrală. Apoi adăugă:
– Îți propun să o scriem pe a noastră.“2 (pp. 74-75, t.n.).
Aceeași impresionantă construcție a trecerii dincolo, la întâlnirea cu o altă placă de subducție, va determina o reașezare simbolică și epică. În povestea Anei Maria, Antonio se întoarce după lunile de tortură din închisoare, luptând împotriva dictaturii lui Marco Pérez Jiménez în chiar momentul nașterii copilului. Ceea ce angajează scufundarea în astenosferă e însăși găsirea numelui pentru copil: „Nu găsi niciun cuvânt, nici pentru femeie, nici pentru fiica lui, de parcă torentul blând al acelui moment l-ar fi făcut să i se șteargă orice limbă. Atunci luă cuvântul Ana Maria. În mijlocul vacarmului asurzitor al străzii, răspunse cu voce fermă: Se va numi Venezuela.“3 (p. 153, t.n.). A treia placă tectonică, a Venezuelei (fiica), intră în subducție într-un moment de evocare a vieții lui Antonio, generat chiar de amintirea nașterii fiicei sale, continuând să coboare, în fluxul memoriei, până la abandonarea sa în piațeta din fața bisericii, pe strada unde urma să dezvelească placa cu numele său. La suprafață va rămâne pământul nou numit Cristóbal, după numele nepotului (din nou, jocul semnificațiilor este luminos, dată fiind nu atât trimiterea la San Cristóbal, purtătorul de Hristos, cât la traducerea în catalană a numelui italian Cristoforo, al descoperitorului Lumii Noi), întors din Parisul Venezuelei, unde s-a născut, și care își va asuma, asemenea autorului, spunerea poveștii.
Privind romanul ca reîn temeiere prin cuvânt, ca redes co perire a propriei țări în care bunica fic țio nală Ana Maria auzise cândva mugetul minotaurului – al dictatorului populând romanele lui García Márquez și Vargas Llosa: „Ana Maria înțelese atunci că din labirinturile țării ei tocmai ieșise un minotaur terifiant, care nu numai că avea să întunece următorii zece ani, dar avea și să-i spulbere liniștea vieții.“4 (p. 138) –, Miguel Bonnefoy pro pune o alegorie fa milială, motivată autobiografic, pentru a spune povestea unei țări și pentru a lăsa ca cea mai frumoasă poveste de dragoste, negăsită și neconsemnată în caietul bunicului Antonio, să-i fie adresată ei. Unul dintre cei mai importanți – deși încă tânăr – prozatori francezi contemporani, Miguel Bonnefoy păstrează în Le rêve du jaguar aerul fantastic al literaturii latino-americane, arborescența imagistică și stilistică a acesteia, emoția unei dicțiuni specifice acestei lumi, dar le îmbracă în ornamentația stilistică de proveniență barocă, se întoarce la instrumentarul clasic european și propune un splendid roman de dragoste, în primul rând de dragoste de țară. Cu povești însăilate pe traiectoria destinelor și în ciuda lor, dar îmbogățite de splendide inserții și de obiecte care asigură continuitatea lecturii, cum ar fi instrumentul de rulat țigări lăsat în scutecele nou-născutului Antonio, sau broșa sub formă de pinguin ambalând și splendida poveste a acestei apariții fantastice în Maracaibo și în proza lui Miguel Bonnefoy, Le rêve du jaguar este un roman al întemeierii, nu doar unul al formării, totodată un splendid roman de dragoste, care ar merita să fie tradus în limba română.
____________________________________________________________________
1 „Je ne me marierai qu’avec l’homme qui me racontera la plus belle histoire d’amour.“, în original.
2 „Bien des années plus tard, homme respecté et respectable, lors de l’après-midi où il inaugurait la nouvelle rue qui porterait son nom, Antonio put remonter sans peine et souvenir de cette matinée où, le cahier plein, il chercha Ana Maria dans tous les coins de l’école. Il la truva assise sous un manguier. Ce matin-là, la lumière brillait d’une clarté pure, sans poussière ni cendre. Antonio la regarda comme il l’avait imaginée dans la narration de ses rêves, comme si on finissait juste de la fabriquer, avec cette même limpidité, avec une ressemblance à ses songes et stupéfiante qu’il crut que cette scène se produissait pour la deuxième fois. Il se reprit seulement quand Ana Maria, le voyant planté là, les bras ballants, leva ses yeux sur lui. C’est alors qu’Antonio dit d’une voix ferme:
– Je ne connais pas la plus belle histoire d’amour. Mais en voici mille.
Il lui posa sur ses genoux le cahier de la gare centrale. Puis il ajouta:
– Je te propose qu’on écrive la nôtre.“, în original
3 „Il ne trouva aucun mot, ni pour la femme ni pour sa fille, comme si le doux torrent de cet instant l’avait purgé de toute langue. Ana Maria pris alors la parole. Au milieu du vacarme assourdissant de la rue, ele répondit d’une voix ferme: Elle s’appelera Venezuela.“, în original.
4 „Ana Maria comprit alors que venait de surgir des labyrinthes de son pays un minotaure terrifiant qui, non seulement obscurcirait les dix années suivantes, mais fendrait la sérénité de sa vie.“, în original.