Restituirea corespondenței lui Constantin Noica, atâta câtă s-a păstrat, dar cât mai aproape de integralitatea ei, este unul dintre proiectele întârziate prea mult în raport cu efortul de a-l păstra pe filosof cât mai aproape de cititorii săi și de a alcătui o ediție cât mai completă a scrierilor sale. Pași în această direcție a făcut încă Mircea Handoca, reproducând în corpusul corespondenței lui Mircea Eliade mesajele primite de savant de la prietenul său rămas în țară, dar tipărind apoi și alte mesaje, schimbate cu Noica de el însuși. Acestora li s-au adăugat, în decursul anilor, și alte piese, inițial indisponibile, dar recuperate de Jurnalul literar. Alte scrisori au fost publicate de Ion Ianoși, altele – recuperate de poetul Liviu Antonesei, din dosarul său de Securitate, și au apărut și piese din corespondența filosofului cu alți tineri ai anilor 1970-1980 (printre ei: Breda Ferenc și subsemnatul, dar nu numai). Au apărut și scrisori din corespondența cu Mircea Handoca, cu Maria Cogălniceanu, iar mai recent un volum întreg cu epistolele către Paul Anghel. Era însă timpul ca și principalii corifei ai „Școlii de la Păltiniș“ să aducă în circuitul cultural scrisorile schimbate cu maestrul lor.
Evenimentul a avut, în sfârșit, loc, Grigore Vida îngrijind un volum epistolar (dar nu numai atât) cu trei autori: Constantin Noica, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, „Am inventat Păltinișul!. Scrisori, amintiri, evocări (București, Editura Humanitas, 2024, 374 pag.). Importanța istorică și culturală a noului titlu nu mai trebuie subliniată. Prin intermediul pieselor colecționate, pregătite pentru tipar și contextualizate prin diverse mărturii, fenomenul punerii în mișcare a discipolatului din preajma maestrului care a fost Noica devine mai inteligibil, mai localizabil și mai precis situabil în timp, șocând prin contrastul între tonul, conținutul și ambianța în care erau emise mesajele, pe de o parte, și România socialismului multilateral dezvoltat impregnată până la refuz de ideologie comunist-naționalistă și saturată de limba de lemn a Partidului Comunist și a politrucilor săi.
Principala curiozitate a celui care urmărește schimbul epistolar cuprins în volum poate fi aceea de a afla cum anume se dezvăluia gândul lui Noica în anii din urmă ai creației și ai vieții sale. Răspunsurile vin… „Sunt de ieri aici, în ordinea mea, cât mi-a fost dat să cuceresc în viață“, scria Noica în 20 iunie 1982. Cu un alt prilej își punea propria viață într-un chenar tematic demn de filosofare: „Cât despre «amânare» …, ce splendidă temă a culturii în genere, dar și a românescului… // Eu împletesc tema cu fenomenologia vânătorii (de idei), la care mă gândesc acum, într-alt spațiu și alt timp cum sunt așezat, în ceasul când mă aflu în suspensia finală – la pândă totuși după o idee care m-a batjocorit tot timpul în viață.“ Conform unei mărturisiri făcute prietenilor săi tineri, se socotea „… cum am fost: conștiința voastră mai bună, o clipă, și altminteri un destin neîmplinit (dar încă «promițător») la 70 de ani, precum și destul de liber spre a putea face oricând o nefăcută.“ Dorința de a nu lăsa nespus ceea ce știa că are a spune transpărea și cu un alt prilej dintr-o scrisoare: „Încerc să fac ceva, în pacea aceasta în care mă aflu, ca și în armistițiul (temporar, firește) cu necruțătoarea bătrânețe.“ Cele două redacții ale testamentului său spiritual reluau – succint și contras, dar și mai explicit – o convingere consecventă: „Mi-am trăit fără rest viața în idee.“ Și: „Mi-am trăit viața în idee, fără rest, spre deosebire de alții care și-o sfârșesc cu un rest și care astfel merită să fie regretați. Sunt în ceea ce am publicat.“
O altă pistă posibilă ar fi aceea a discipolatului: cum, în ce forme și sub ce aspecte s-a produs și consumat el. Importante se pot dovedi și detaliile referitoare la formarea mai tinerilor prieteni și la etapele de creație, de la o carte la alta, ale lui Noica. În privința primului orizont, Noica afirma că „În viața spiritului nu sunt decât două împliniri: profetul și omul de cultură (în sensul plin).“ Își îndemna discipolul, ca în poveștile din bătrâni: „Dacă … optezi în sensul în care te-am îndemnat, atunci trebuie să mănânci jăratec.“ Mai târziu, el spunea: „Desăvârșește … actul tău de desprindere, intră în bunul egoism și pregătește-te, acolo, pentru marele tău ceas în idee. De altfel nu uita că deceniul de aur al creatorului în cultura umanistă se desfășoară între 60 și 70 de ani, după mine.“ Adăuga și o îmbărbătare, ca pentru o acvilă imperială: „Ai intrat în buna rotire, rotește-te glorios mai departe.“ Opțiunea recomandată pentru destinul de om de cultură de mare anvergură îl determina să își precizeze viziunea cu privire la rolul acestuia: „Cultura și omul de cultură stau mai prost cu veacul; din când în când obțin eternitatea sau, mai bine, aeviternitatea. Nu fac nimic și nu îndreaptă nimic; dar cu gratuitatea și grația lor își deschid cerurile, sau dau cer lumii.“ Performanța era mereu recomandată: „… ai văzut ce vă propun pentru întoarcere, dacă vreți să păstrați înălțimea.“ Această țintă era pusă persuasiv pe tapet: „Trebuie neapărat să vă văd, spre a vă îndemna să păstrați înălțimea, odată ajunși în șesul românesc.“
Precedate de o notă asupra ediției și de un tabel biografic al filosofului, organizată în două părți – prima conținând corespondența propriu-zisă introdusă de eseuri memorialistice ale lui Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, a doua adunând o serie de amintiri, evocări și portrete – textele se încheagă într-o structură viabilă, luminându-se unele pe altele în chip benefic. Eseul lui Grigore Vida cu privire la daimonismul lui Noica asigură acordul final acestei propuneri memorabile de lectură, întregind „dosarul“ filosofului păltinișean cu o piesă îndelung așteptată și, cu siguranță, binevenită.