Chiriac este, în ordine, al treilea personaj menționat de I.L. Caragiale în nomenclatorul care, conform cutumei formale a literaturii dramatice, precede textul propriu-zis al comediei O noapte furtunoasă. Din laconica prezentare ce însoțește numele fiecăreia dintre Persoanele care alcătuiesc distribuția piesei, despre el aflăm totuși puține lucruri. Este tejghetar – adică, angajat în funcția de vânzător/magazioner, cu atribuțiuni de casier, al unui negustor de cherestea. În nomenclatorul de profesii din zilele noastre, ar figura ca lucrător comercial. E omul de încredere al lui Dumitrache Titircă, proprietarul cherestigeriei, și, în plus, deținător al gradului de sergent în compania de Gardă civică condusă, în calitate de căpitan, de numitul Dumitrache.
O zi din viața unui ins din categoria socio-profesională căreia îi aparține Chiriac poate fi imaginată cam într-acest chip: Dimineața, se prezintă la locul de muncă, deschide cantorul (taraba, tejgheaua – incinta în care se află masa de expunere a mărfii, cum ar veni…) precum și magazia de materiale. Până la sfârșitul programului, se dedică îndeplinirii datoriilor specifice postului de gestionar precum și altor sarcini pe care i le trasează patronul. Dacă este cumva membru al Gărzii civice – și nu dintre cei de rând, ci deținător al unui grad oarecare în ierarhia instituției – se îngrijește ca, periodic, gardiștii din subordine să participe la instrucția prevăzută de lege și de regulamentele în vigoare (la „ezirciț“, carevasăzică). Seara, are obligația să închidă cantorul și magazia, prezentându-i patronului darea de seamă contabilă a zilei (situația casei de bani, adică), după care, cu probabilul sentiment al datoriei împlinite, se întoarnă la domiciliu. Asta firește dacă nu cumva, în drum, se abate pe la vreo berărie, cafenea ori altă locantă de profil pentru a se deda la plăcute în de let niciri epicureice dim preună cu niscaiva amici, precum Mușteriul din C.F.R. (și el tot maga zioner, de altfel…). În dimineața următoare, o ia de la capăt.
Să vedem acum în ce fel se încadrează junele Chiriac în această paradigmă profesional-cetățenească, urmărindu-l în seara premergătoare intempestivei nopți furtunoase ce se va dez lănțui în strada Catilina, la numărul 6 (devenit temporar, dintr-o eroare a binagiului Dincă, numărul 9). Suntem, la sfârșitul unei săptămâni de lucru obișnuite, într-o zi de sâmbătă. O deducem din împrejurarea că, seara târziu, interogată de soțul convins că a surprins-o în flagrant delict de adulter asupra motivului pentru care nu s-a culcat încă, consoarta lui Dumitrache, Veta, se justifică amintindu-i gelosului că a doua zi e sărbătoare și trebuie să se gătească pentru ca să meargă la biserică. În jurul datei de 15/27 răpciune (septembrie), calendarul ortodox nu menționează nici o altă sărbătoare religioasă care să comporte oficierea în biserică a liturghiei în afara duminicii. În plus, șapoul articolului lui Rică Venturiano din Vocea Patriotului Naționale – nota bene: jurnal cumpărat de Spiridon chiar în acea zi – consemnează în mod explicit această dată drept ziua în care se petrece cea mai mare parte din acțiunea piesei. Or, în 1879 (anul în care se și joacă, se și tipărește, în Convorbiri literare, comedia O noapte furtunoasă), data de 27 septembrie pică exact într-o zi de sâmbătă. Tot în favoarea sâmbetei pledează și scena a doua din actul I, în care Chiriac, în calitatea sa de sergent, îi prezintă lui Dumitrache, comandantul companiei, un raport privitor la gardiștii d-alde Tache Pantofarul de la Sf. Lefterie și Ghiță Țircădău cărora le trebuie înmânat cuvenitul mandat de arestare fiindcă vor să se sustragă „ezircițiului“ de a doua zi, care este una de repaos dominical.
Ce se petrece, prin urmare, în acea sâmbătă în ograda Titircanilor? Până la un punct, nimic deosebit: Dumitrache se pregătește să execute rondul de noapte la posturile gărzii civice din circumscripția sa, apoi, împreună cu un amic politic, ipistatul Nae Ipingescu, se delectează cu lectura ziarului favorit și, în fine, îi dă lui Chiriac obișnuitele instrucțiuni pe linie de familie. Acesta își asigură patronul că va veghea cu vigilența dintotdeauna la păstrarea onoarei sale de familist și purcede la îndeplinirea ultimelor obligațiuni profesionale ale zilei:
„CHIRIAC – N-ai grijă, jupâne… Eu mă duc să închiz cantorul și magazia.“ (Scena a III-a, actul I)
Obligațiuni de care se achită beneficiind de ajutorul lui Spiridon, băiatul de procopseală din casa lui Titircă. Prin decizia acestuia din urmă, răspunderea îi revine, însă, exclusiv conștiinciosului Chiriac:
„SPIRIDON: – Jupâne, nea Chiriac mi-a zis să-nchidem mai degrabă, că ai să pleci de rond.
JUPÂN DUMITRACHE: – Du-t de ado cheile și le du lui Chiriac jos. […] Nene Nae, auziși cum îmi poartă Chiriac de grija rondului? Ei! i-e tot frică să nu uit reglementul. Are ambiț băiatul, ca să fie compania noastră ceva mai abitir din toate. Gândești dumneata că mai primeam eu să fiu căpitan dacă nu-l alegea pe el sergent? Știi cum a regulat compania? E prima, domnule, poci să zic…“ (Ibidem).
Așadar, cheile de la casierie și de la magazie sunt date pe mâna tejghetarului fără ca patronul să se mai ostenească să verifice integritatea gestiunii financiare și materiale a firmei. Încredere, nu glumă! Asta pe de o parte. Pe de alta, este de observat o la fel de solidă încredere în calitățile de gardist ale sergentului, probate convingător de modul cum a regulat compania, făcând din ea number one în ierarhia batalionului și confirmate de fiecare dată de grija (nu tocmai inocentă) pentru verificarea de către căpitan a tuturor posturilor presupuse de rondul de noapte.
Mai există îndatoriri și răspunderi care să-i incumbe în continuare lui Chiriac importantul job ocupat în firma Jupânului, ținând seama că, oficial, el rămâne, totuși, un simplu slujbaș în casa acestuia? Unul de încredere, cu șanse de a deveni, în perspectivă, „tovarăș la parte“, adică asociat, dar deocamdată nimic mai mult decât atât: o simplă „slugă, cu simbrie“, cum însuși se definește mâhnit în dialogul cu Veta din scena împăcării care încheie primul act al piesei. Răspunsul este negativ: nu, în mod normal, inventarul sarcinilor sale se sfârșește cu închiderea prăvăliei și magaziei, moment după care simbriașul ar trebui să-și cam ia picioarele la spinare și să se îndrepte cuviincios spre propriul domiciliu ca să se odihnească. Mai ales că, după cum îi amintește Veta, a doua zi trebuie să se scoale până-n ziuă, căci urmează să iasă la „ezirciț“…
În mod cu totul surprinzător, lucrurile nu se întâmplă însă deloc astfel. Cu știința proprietarului, Chiriac rămâne peste noapte în casa acestuia aflată în plin proces de meremetisire. Ceea ce, după cum vom vedea, vrea să însemne, mai curând, o lucrare amplă și complexă de restaurare decât o simplă operațiune de reparare, de cârpire pe ici pe colo. Oricum, o casă deranjată de la grajd, până la etaj. Sau – cu o expresie mai puțin academică – în totul cu fundul în sus. Deloc potrivită, așadar, primirii de oaspeți – fie și pe termen oricât de scurt. Numai că și în atare vitrege condiții, Chiriac, slujitorul bun la toate, își găsește într-însa nu doar un temporar loc de odihnă, ci mult mai mult decât atât. În mod absolut inexplicabil, el deține în locuința cherestigiului o cameră de folosință personală, cu rol de dormitor permanent:
„JUPÂN DUMI TRACHE: – …Unde-i Chiriac? […]
SPIRIDON: – Doarme în odaia dumnealui, jupâne.“ (Scena a IV-a, actul II).
Sintagma „odaia dumnealui“ nu lasă loc de îndoieli: rămânerea lui Chiriac după program în casa patronului nu este nici pe departe întâmplătoare. Și asta pentru bunul motiv că el nu este un musafir incidental în gospodăria lui Jupân Dumitrache. Dimpotrivă, face parte dintre cei ai casei – lucru știut și acceptat de toți ca atare. O știe până și băiatul de procopseală din ograda lui Inimă Rea care vorbește liber despre aceasta cu proprietarul. Și nu numai despre aceasta: puțin mai devreme, într-un moment imediat premergător secvenței lecturării ziarului, Spiridon răspunde cu o lejeritate deconcertantă la întrebarea lui Dumitrache care dorea să afle cu ce se ocupa în clipa aceea Veta:
„JUPÂN DUMITRACHE: – Ce făcea cucoana, mă?
SPIRIDON: – Cosea galoanele la mondirul lui nea Chiriac.“ (Scena a III-a, actul I).
Am impresia că exegeții Nopții furtunoase au trecut cu mult prea multă ușurință peste acest dialog scurt, dar cu ascunse înțelesuri. În fond, cine e în realitate acest Chiriac care – oficial, nu depășește rangul de simplu angajat în cherestigeria lui Titircă, dar se bucură de posesia unei camere de dormit de folosință proprie în casa patronului? Patron a cărui nevastă îi coase uniforma fără ca gestul (nu lipsit de o surprinzătoare familiaritate, dacă nu chiar de o intimitate cam suspectă, între noi fie vorba …) să-l intrige măcar, dacă nu să-l scandalizeze pe soțul care, altfel, suferea grozav de gelozie și era în stare a fi capabil să facă moarte de om dacă cineva atenta la onoarea lui de familist. Rude nu sunt – în toată piesa nu există nici un semn care să justifice o asemenea ipoteză. Atunci?
Un posibil răspuns există, dar el nu trebuie căutat în textul comediei, ci – precum viața din romanul lui Milan Kundera – în altă parte. Anume, în povestea pitorească a unei instituții onorate și ridiculizate deopotrivă de indigeni de-a lungul istoriei, cu nume schimbător în intervalul de 40 de ani dintre preconizarea înființării și funcționarea sa oficială (1842–1882): Garda civică, Gvardia națională, Garda/Guardia orășenească, Garda municipală… Crearea sa a fost imaginată de Nicolae Bălcescu în cunoscuta lucrare din 1842 a revoluționarului pașoptist Puterea armată și arta militară la români și a reapărut în chip de imperativ politic în articolul 11 al Proclamației de la Islaz din iunie 1848. Au trebuit să mai treacă însă 18 ani până la înfăptuirea efectivă a proiectului: pe fundalul evenimentelor contradictorii din cele două Principate (inclusiv după unirea lor), constituirea propriu-zisă a instituției avea să aibă loc abia în 1866 sub titulatura Guardia orășenească. Legea sa de înființare a fost adoptată după o scurtă pendulare între Adunarea legiuitoare (unde este votată pe 10 martie), Senat (unde propunerea este aprobată pe 14 martie) și Locotenența domnească (unde hotărârea este sancționată pe 17 martie același an 1866). Acest document legislativ, dat publicității la București în anul următor, 1867, stabilește că Garda orășenească este subordonată Ministerului de Interne și „se instituie în toate orașele României pentru a priveghea la paza ordinei“. Câteva dintre prevederile Legii sunt în măsură să dezlege – ori măcar să lumineze un segment important din – misterul relației lui Chiriac cu familia Titircă. Una dintre condițiile de primire în garda orașului București (cea care ne interesează) este aceea ca fiecare viitor membru să posede o casă în valoare de minimum 5.000 lei. Ca să ne facem o idee despre ce înseamnă în epocă această sumă putem recurge la o comparație semnificativă. Prin lege, revenea comunității finanțarea integrală a cheltuielilor pentru funcționarea instituției gărzii, începând cu plata chiriei pentru sedii și continuând cu achiziționarea echipamentului de instrucție și de paradă, dotarea cu uniforme (diferite de la soldat la căpitan), procurarea de armament pentru exercițiile de tragere la țintă („ezircițiile“ la a căror efectuare ținea atât de mult Chiriac) etc. – aceasta pentru un număr de personal de ordinul miilor. Întreținerea celor 10 batalioane de gardă care funcționau în București în 1868 costa comunitatea exact 5.882 lei și un ban pe întregul an. Așadar, locuința familiei cherestigiului Dumitrache Titircă este una dintre cele mai respectabile, iar când acesta vorbește despre „meremetul caselor“, iar nu „al casei“ s-ar putea să se exprime cu mai multă acuratețe decât ne-am aștepta de la bolovănosul negustor.
În lipsa unei case corespunzătoare, legea prevedea drept condiție alternativă de acces în rândul apărătorilor ordinii publice plata de către aspirantul la condiția de gardist a unei chirii în valoare de 500 de lei. Drept consecință logică, „odaia dumnealui“ despre care vorbește Spiridon nu poate fi altceva decât camera (sau una din camerele) atribuită/e de proprietar în schimbul sumei minime de 500 de lei, sumă în măsură să facă dintr-însul un plătitor de chirie cu dreptul legal de a fi primit în garda orășenească. Ipostaza de chiriaș a lui Chiriac se cuvine astfel adăugată acelora pe care Caragiale le enumeră în prezentarea personajelor din incipitul comediei: „tejghetar, om de încredere al lui Dumitrache, sergent în gardă“. Ea este de natură să elucideze multe semne de întrebare care plutesc peste narativul comediei cum ar fi, de exemplu, nivelul superlativ al încrederii învestite de patron în angajatul său (dovadă: acea închidere de către Chiriac – omul pe care, în calitate de chiriaș, îl poate avea mereu sub ochi – a magaziei de materiale și casieriei fără propria verificare a gestiunii), familiaritatea relațiilor dintre unele personaje (cusutul de către Veta a galoanelor mundirului tânărului sergent, greu de explicat în absența unei constante, prelungite și apropiate conviețuiri în aceeași gospodărie), încredințarea aceluiași Chiriac a misiunii de supraveghere a tuturor lucrurilor de care depindea conservarea onoarei de familist a jupânului, ceea ce presupunea posibilitatea străjerului de a veghea cvasi-permanent, ziua și noaptea (mai cu seamă noaptea!), asupra mișcărilor persoanei monitorizate etc.
Acceptând conjectura de mai sus, O noapte furtunoasă ridică totuși în fața comentatorului meticulos problematica unei interogații dilematice. Oare, animat de intenția de a deveni gardist, Chiriac este cel care îi solicită cherestigiului (contra cost, firește) să-l primească în chirie pentru a putea astfel îndeplini condiția legală de admitere în rândul membrilor gărzii orășenești sau viceversa, căpitanul Dumitrache Titircă, întrevăzând în gardistul Chiriac din compania sa un element promițător și de perspectivă, și-l apropie, oferindu-i slujba de tejghetar și făcându-și-l chiriaș și om de încredere?
În pofida imaginii caricaturale a „gardei civice“ pe care am moștenit-o pe filieră culturală de la I.L. Caragiale, în realitatea istorică, dorința tânărului de a accede înlăuntrul controversatei instituții are destule temeiuri. Pe de o parte, este vorba despre fascinația pe care o exercită în societatea vremii uniforma; inclusiv dramaturgia și proza caragialiene abundă în purtători de echipament militar, de la ipistați, comisari și inspectori de poliție, locotenenți, căpitani, maiori de armată etc. la pueri înfășurați în veștminte de maiori de roșiori, marinei, ofițeri de vânători ș. a. Pe de altă parte, cu deosebire în anumite perioade – ca, de pildă, în anii Războiului de Independență, 1877-1878, când armata română triumfă pe câmpurile de bătălie de la Plevna, Rahova și Smârdan – și prestigiul intern al gărzii civice crește, ea rămânând singura responsabilă cu paza instituțiilor și cu menținerea ordinii în orașele din țară. În al III-lea volum din Bucureștii de altădată, C. Bacalbașa menționează că țarul Rusiei, cu ocazia unui scurt popas în Capitala României, trece în revistă și admiră formațiunile Gărzii civice – gest în măsură să-i amplifice, desigur, simțitor reputația.
Dar existau și alte motive de natură să justifice aspirația la condiția de gardist a unui tânăr de condiție modestă, așa cum O noapte furtunoasă ni-l înfățișează pe Chiriac. Trebuie să avem în vedere că printre membrii organizației nu figurau doar meșteșugari, mici comercianți sau practicanți de alte îndeletniciri subalterne precum băcani, făinari, bărbieri, cavafi, rogojinari, zugravi, cârciumari, brutari, bogasieri, ceaprazari, boiangii, birjari, abagii, potcovari, olari, zarafi, căciulari și alții, ejusdem farinae. În registrele gărzii – care se înnoiau sistematic – se puteau întâlni personalități de anvergură națională din varii domenii, nume înscrise glorios în istoria Bucureștilor și a țării, persoane a căror proximitate reprezenta pentru oricine un privilegiu și o onoare. Printre ei: scriitorul, criticul literar, dramaturgul, politicianul și avocatul Pantazi Ghica, fratele cel mic al beiului de Samos, scriitorul și omul politic Ion Ghica, doctorul Nicolae Turnescu, primul decan al Facultății de Medicină din Capitală, alți medici cunoscuți precum Obedenaru, Feraru și Iatropol, boierul Enăchiță Văcărescu, descendent probabil al ilustrei familii de pionieri ai poeziei românești, Teodor Văcărescu, istoric al războiului de la 1877, avocatul Danieleanu (care, ulterior, și-a schimbat numele în Danielopolu), un maestru al baroului bucureștean, jurnalistul I.G. Valentineanu, Grigore Eliad, patronul hotelului „English“, cunoscut că se îmbrăca exclusiv la London, bancherul Teodor Mehedințeanu, proprietarul primei distilerii de petrol din țară, tipograful C.N. Rădulescu, antreprenorul imobiliar Ivanciu Maimarolu, cărora li se pot adăuga alte numeroase nume de rezonanță din spațiul public autohton: Ion Câmpineanu, Ștefan Belu, Constantin Grădișteanu, Gh. Cantacuzino ș.a. A le fi alături unor bărbați cu asemenea statură socială reprezenta, fără îndoială, o puternică atracție pentru oricine. Cu atât mai mult pentru un tejghetar precum Chiriac.
Lucrurile pot fi privite însă și din perspectiva a ceea ce englezii numesc reverse angle – unghi opus, adică. Dialogul lui Dumitrache cu Nae Ipingescu din scena a III-a a primului act al piesei (din care am mai citat, de altfel) oferă argumente convingătoare în acest sens. Veritabila laudatio pe care jupânul i-o face angajatului său conține, între altele, o afirmație din care rezultă că acceptarea de către dânsul a funcției de căpitan este nu doar ulterioară alegerii lui Chiriac ca sergent în compania de gardă pe care o conducea, ci și condiționată de ea:
„JUPÂN DUMITRACHE: – Gândești dumneata că mai primeam eu să fiu căpitan dacă nu-l alegea pe el sergent? Știi cum a regulat compania? E prima, domnule, poci să zic…“
Inspirata opțiune de ordin militar este, după aceea, confirmată în complexele relații din viața civilă de calitățile de om de încredere pe care Chiriac le dovedește atât ca substitut în afaceri al lui Inimă Rea, cât și ca păzitor al cinstei familiei acestuia:
„JUPÂN DUMITRACHE: – Atâta om de încredere am… Băiat bun!… ține la onoarea mea de familist. Dacă nu l-aș fi avut pe el, mi-ar fi mers treaba greu. Eu, știi, cu negustoria, mai mergi colo, mai du-te dincolo…“
Astfel stând lucrurile, întrebarea – cine a pătruns mai întâi în familia Titircă: chiriașul sau sergentul Chiriac – rămâne fără răspuns sigur, prelungind sine die și echivocul transformării unui trio constituit aleatoriu într-unul dintre triunghiurile conjugale etalon ale literaturii române. Cea mai frecventă explicație dată de către criticii literari precum și de majoritatea regizorilor care au pus în scenă prima comedie a lui Caragiale detonării, în urmă cu un an, a legăturii amoroase dintre Veta și Chiriac s-a învârtit în jurul diferenței de vârstă dintre Dumitrache și consoarta sa, prezumată ca una substanțială. Unul din puținele argumente textuale aduse în sprijinul acestei alegații îl reprezintă replica lui Chiriac din dialogul cu Veta în care ea se străduiește a-și proftaxi iubitul cât mai rapid din camera-alcov:
„CHIRIAC – N-ai grijă, dragă, când îți spun eu că nu vine: are să meargă până la Cotroceni, ce te gândești? nu-l știi pe el că umblă agalea?…“ (Scena întâi, actul secund).
Acest „umblă agalea“ l-a catapultat pe Dumitrache între condiția de „bărbat copticel“, atribuită de Șerban Cioculescu, și aceea de babalâc șonticăind într-un spațiu gerontologic morocănos, populat de interpreți septuagenari care își târâiau picioarele dintr-un colț în altul al scenei debitând penibile sloganuri despre familie și onoare. Ei trebuiau să sugereze în acest mod artistic primitiv neputința sexuală a soțului și să motiveze rostogolirea în infidelitate a soției.
Dacă o să ne întoarcem însă la legislația timpului, vom afla lucruri care ne vor obliga să abandonăm această comodă pistă hermeneutică. Cu subiect și predicat, Legea de înființare a gărzii stipula că putea fi membru al acesteia oricare locuitor al orașului București cu vârsta cuprinsă între 20 și 40 de ani. Nici mai puțin, dar nici mai mult decât atât! Recensământul care – conform prevederilor articolului 13 al actului normativ în cauză – se efectua în luna ianuarie a fiecărui an avea menirea de a revizui și actualiza listele membrilor onorabilei instituții, „adăugându-se aceia dintre orășeni care vor fi ajunși în vârstă de 20 de ani și care vor fi întrunind condițiunile cerute și scoțându-se aceia care vor fi trecut vârsta de 40 de ani sau care vor fi pierdut calitățile cerute de lege“. Prin urmare, la ora nopții furtunoase în care crede că i „s-a necinstit onoarea de familist“, prăpăstiosul Jupân Dumitrache putea număra un maximum de opt luștri. El nu părea însă deloc să se afle aproape de limita celor 40 de ani ai obligatoriei scoateri din evidențele gărzii. Dimpotrivă, judecând după conștiinciozitatea, sârguința și tragerea de inimă cu care se îngrijea de bunul mers al companiei pe care o conducea în calitate de căpitan – lucru vizibil, printre altele, în efectuarea rondului de noapte pe la toate posturile din custodie și în exigența urmăririi executării exercițiilor de tragere la țintă de către toți gardiștii – mai avea ani buni de activitate înainte.
…În studiul Pe marginea „Nopții furtunoase“, unul dintre exegeții reputați ai operei lui Caragiale, Garabet Ibrăileanu, concluzionează, la capătul unor judicioase considerații de ordin literar, că Veta numără, cel mai probabil, „între treizeci și treizeci și cinci de ani“. Aceasta înseamnă atunci că, în mod real, presupusa distanță dintre vârstele soților Titircă se reduce sensibil. Oricum, Dumitrache pare a traversa mai curând ciclul de viață în care bărbații sunt în deplinătatea capacităților și funcțiunilor lor biologice – inclusiv ale potenței sexuale – astfel încât motivația adevărată a preschimbării junelui Chiriac din chiriaș în iubit trebuie căutată în circumstanțe mai elevate. De exemplu, în singurătatea la care este condamnată Veta de un bărbat care, „ca omul cu daraveri, toată ziua trebuie să lips(ea)sc(ă) de-acasă“. Sau poate că – la fel ca în cazul iubirilor din literatura dintotdeauna și de pretutindeni – explicația rămâne cantonată mai departe undeva, în zona indemonstrabilului, cum ar spune G. Călinescu.