Citeam de curând în „România literară“ despre brainrot (menționat de într-o notă semnată G.C.), termen intrat în dicționar și numit de Oxford expresia anului 2024. Într-un articol din The Guardian pe tema impactului internetului asupra evoluției creierului uman este analizat acest termen ca fiind un concept abstract și încă greu de cuantificat, definit ca „deteriorarea statusului mental și intelectual al unei persoane, în special ca urmare ca supraconsumului de material online“. Autorul articolului (Sian Boyle, 2024) dă un exemplu foarte sugestiv – un clip video de pe You Tube cu sute de milioane de vizualizări și cu niște versuri stupide (skibidi dop dop…), devenit emblematic pentru nivelul divertismentului de azi; ceea ce nu ar fi în sine o problemă, dacă ar fi un cântecel pentru copii, de exemplu, cu ritm și muzicalitate; dar este vorba de o tendință pronunțată, o direcție spre care se îndreaptă cam orice fel de conținut din social media: scurt, simplu, ușor de parcurs și de înțeles (dacă este ceva de înțeles). Folosirea Internetului doar pentru distracție (extrem de puțin pentru informație) a devenit compulsivă la nivel global și distruge la propriu (nu doar simbolic) materia cenușie a omenirii. Acum mai bine de 20 de ani, lumea era uimită de o ciudățenie nouă – e-mail-ul. Faptul că poți comunica mult mai ușor, că informația ajunge rapid oriunde vrei, în lumea largă, este un lucru bun. Dar a venit la pachet cu abundența de informație, cu un flux de noutăți, comunicări, reclame, prezentări fără baraj, fără limite. Supraîncărcarea cognitivă constantă are efecte mai rele decât consumul cronic de alcool sau de canabis (ambele cunoscute pentru efectele detrimentale, în timp, asupra intelectului). IQ-ul scade constant la nivel global. O arată nenumărate teste și studii pe grupuri mari de oameni, studii cu semnificație statistică și publicate în jurnale medicale de prestigiu. Am mai scris despre acest subiect, cu nenumărate referințe bibliografice; se discută și paradoxul aparent al copilului genial care se transformă în adult mai mult decât mediocru. Copiii de azi par „geniali“ pentru că sunt foarte tehnici, sunt obișnuiți de foarte mici cu toate device-urile care li se pun în brațe și în care se uită ore în șir, cu prețul unor cearcăne omniprezente la tinerele generații și al unor tulburări cognitive reale. Creierul absoarbe imagini și sunete repetitive, melodii pe care nimeni nu-și mai bate capul să le recunoască, texte scurte și adesea greșite – cu un efort minim. Azi, în UK, un adult stă în medie 4 ore pe zi online (în afara orelor de muncă), iar la copii situația este și mai dramatică. Tot în UK s-au desfășurat mai multe studii care au dovedit că substanța cenușie se micșorează progresiv și constant (ușor de dovedit prin studii de rezonanță magnetică) ceea ce determină reducerea drastică a atenției, a concentrării, a capacității de memorare și de învățare.
Am mai scris despre demența digitală („Tribuna“, iunie, 2024) asupra căreia se atrage atenția din ce în ce mai des că apare la copiii al căror creier este bombardat în perioada de creștere cu informație digitală. Informație în sensul de avalanșă de conținut de orice fel, nu în sensul de studiu. Suntem în mijlocul unei furtuni perfecte de degradare cognitivă (Earl Miller). Gloria Mark, de la Universitatea din California, arăta că, în 2017, capacitatea de concentrare în fața unui ecran era de 47 (!!) de secunde, redusă de la 2 minute și jumătate în 2004. După care informația redată este pierdută sau înțeleasă greșit sau uitată în momentul în care se termină respectiva proiecție. Să ne gândim cum sunt concepute acum filmulețele (reels) la care ne uităm cu orele – vin unul după altul, mereu, fără oprire, prin așa numitul mecanism de infinite scrolling. Asemeni experimentului cu oala de supă din care participanții mâncau fără oprire dacă ea continua să se umple, chiar dacă erau de mult timp sătui (Obesity Research, 2005). Sistemul dopaminergic al creierului este rapid păcălit de un flux continuu de filmulețe simpatice și ușor de urmărit, iar această păcăleală este, în fapt, dependența instalată fără să ne dăm seama; pe același principiu ca în cazul alcoolului sau drogurilor – „pot să mă opresc oricând, doar să vreau și m-am oprit“. În cadrul Congresului SUA, în 2019, Tristan Harris (fost angajat Google) atrăgea atenția asupra mecanismului prin care funcționează aceste platforme – profitul lor este legat de atenția pe care reușesc să o capteze. O grămadă de lucruri care par că ne vin gratis au de fapt un preț imens. Ele țintesc zonele cele mai „ascunse“ ale creierului uman, într-un fel asemeni mesajelor subliminale la modă prin anii ’80, dar mult mai subtile, mai eficiente și mai parșive. Țintesc sistemele de recompensă și automulțumire, teama și indignarea. Tehnologia manipulează în moduri scăpate de mult de sub control, modelează mintea omului în cele mai intime zone – inclusiv ce fel de perdea ne dorim la un moment dat în bucătărie. Și nu este metoda de infiltrare în viețile noastre a mult blamaților ruși sau chinezi, este o practică universală, o afirmă același fost angajat de la Google, unde se ocupa de etica muncii. Există o serie de mișcări de eliberare de sub vraja smartphone-ului (sunt tentative de întoarcere la ceea ce generația noastră numea copilărie), dar sunt încă foarte timide și au mai degrabă un aer naiv, de genul retreat-uri de meditație și yoga, deci nu schimbări radicale sau de durată.
Un alt mod în care se mai folosește termenul brainrot este acela de conținut de proastă calitate, materiale online slabe, vulgare sau false. Totuși, termenul a mai fost folosit și înainte de fervoarea social media – chiar și în secolul 19 apăreau îngrijorări legate de simplificarea gândirii și deteriorarea minții umane (știm că totul este ciclic). Ce se constată azi este că generații întregi au un limbaj limitat strict la „cultura“ online. Generațiile noi folosesc cuvinte prescurtate și un slang greu de înțeles; dar care nu este doar un limbaj simpatic, normal în fond (fiecare generație a avut jocurile de cuvinte și cuvintele sale etalon), ci este, din păcate, oglinda unei gândiri la fel de fragmentate și simpliste. Generația alpha, prima născută în întregime în secolul 21, folosește cel mai des acest tip de slang (căutați pe YouTube Skibidi Toilet). Skibidi poate să însemne bun, rău, nasol, prost, cam orice în funcție de context (un părinte spunea că a trimis la școală un adolescent și a primit un extraterestru cu care nu se mai înțelege nici măcar în limba proprie). Sigma înseamnă un mascul alfa (sic!), un tip cool și misogin (există o grămadă de forumuri masculine care promovează nihilismul și machismul). Rizzler (cuvântul anului 2023, Oxford) este o persoană atrăgătoare, seducătoare, posibil derivat din englezescul charisma prin prescurtări și transformări deja greu de înțeles. Există și fanum tax – furtul sandviciurilor între colegi, la școală. Termenul a fost promovat pe Tik Tok de un influencer, Fanum, individ cu trei milioane de urmăritori și care propune tot felul de jocuri și competiții (celebrele challenge-uri care duc până la moartea celor care se aruncă în cap, se sugrumă sau își taie venele pentru filme de 30 de secunde). Un ultim exemplu – mewing – tehnica prin care îți poți defini linia maxilarului inferior dacă îți lipești limba de cerul gurii. Există sute de mii de filme care te învață cum să faci treaba asta ca să arați mai masculin, mai dur, mai bărbat. Asociația Ortodontiștilor Americani a atras atenția că entuziaștii și-ar putea „înghiți“ limba, ceea ce i-ar face să pară mai degrabă ridicoli decât macho. Aș putea umple încă multe pagini cu exemple, dar realitatea este că se dezvoltă o lume cu adevărat nouă, cresc generații cu adevărat alien. Și probabil că nu mai este nimic de făcut.
Un efect, cred eu, legat direct de această simplificare a limbajului și a gândirii este reclamația tot mai des întâlnită printre tineri că nu mai suportă subtitrările la filmele străine, dar dublată, aparent paradoxal, de dorința de a folosi subtitrări la limba maternă. Am urmărit discuții aprinse pe FB legate de ultimul hit Netflix – Squid Game, sezonul 2 (foarte bun). Multă lume spunea, serios – de ce nu l-au făcut în engleză neserioșii de coreeni? Cum să poți urmări actorii și să citești replicile, în același timp? Dincolo de faptul că cei din Korea au afirmat în repetate rânduri că traducerea e foarte proastă și foarte simplificată – mi s-a părut șocantă ideea că nu poți citi cu „viteza“ cu care se derulează replicile. Am aflat cu această ocazie că serialul e dublat în multe țări din toată lumea, astfel încât se pierde total farmecul limbii actorilor, iar cei care nu aveau dublaj făceau petiții pentru nedreptate. De ce vorbesc coreenii în coreeană? Și cum să priceapă ei atâtea cuvinte derulate cu viteza dialogului? Există totuși și alte aspecte ale titrării/dublării/subtitrării și înțelegerii dialogurilor din filme. Fără a fi hipoacuzic, un film românesc nu poate fi urmărit fără subtitrare în limba română. Un celebru cineast făcea valuri acum doi-trei ani după o proiecție din Cluj a unui film românesc și acuza cinematograful gazdă că a distrus premiera prin calitatea sonorizării. Uitând evident că acolo se proiectează foarte multe filme; respectivul film este complet, total, de neînțeles, de la un capăt la altul. Și nu doar tehnic, ci și din cauza dicției actorilor, aspect care se pare că nu se mai predă la nicio școală de actorie. Am găsit însă aceeași problemă și la case mai mari. Într-un articol din 2022, Ben Pearson afirma același lucru. Nu mai înțelege dialogurile din filme, în limba lui maternă. Mai mulți „mari“ ai filmului au afirmat că, într-adevăr, în ultimii ani a devenit din ce în ce mai greu de montat sonorul astfel încât dialogurile să se audă bine și clar. Mark Magnini, câștigător de Oscar pentru Mad Max: Fury Road, spunea că este un cumul de probleme, exacerbate în ultimii ani, care au dus la mormăielile din filmele de azi. Motivele sunt multe și tehnice, nu intru în astfel de detalii de strictă specialitate (o analiză exhaustivă o face Ben Pearson în slashfilm.com). Dar, trecând peste aceste aspecte care nu țin de auzul sau de capacitatea de înțelegere a publicului, avem un curent evident al simplificării, al doritorilor de dublare a tuturor filmelor străine (dacă s-ar putea și ca aceasta să fie sintetică, scurtă, nu completă) și de subtitrare a tuturor filmelor autohtone. Dacă e să ne luăm după datele statistice din America, oamenii încă preferă subtitrarea, dar trebuie menționat că un procent impresionant dintre americani văd doar filme americane – și activează subtitrarea ca să înțeleagă mai bine ce vorbesc actorii în limba engleză. Peste 60% dintre tinerii americani se uită la un film/show cu subtitrare. Dintre cei care folosesc subtitrarea pentru propria limbă, 40% spun că înțeleg mai bine acțiunea astfel, mai ales că multe programe sunt gândite pentru surzi și au multe detalii în plus – o modalitate bună de îmbogățire a vocabularului. Cei care nu folosesc niciodată subtitrări pentru propria limbă spun că nu se pot concentra pe două lucruri deodată – imagine și text, sau că subtitrările sunt foarte proaste. În ceea ce privește filmele străine, doar 17% dintre americani preferă variantele dublate. Dar peste 40% dintre americani nu urmăresc decât programe în limba engleză. The American Association for the Advancement of Science a arătat în mai multe articole și analize că mintea omului nu poate să perceapă la fel de eficient mai mult de două activități complexe în același timp. Dacă avem un film cu subtitrări, avem de fapt două evenimente care se desfășoară concomitent – imaginea și textul, pe lângă vocile actorilor. Creierul uman prioritizează textul, iar traducerea din josul ecranului va capta mare parte din atenție, în special dacă individul nu este obișnuit să citească repede. Astfel încât elementul vizual principal va fi textul, nu imaginea filmului, pentru simplul motiv că așa funcționează creierul nostru (Melanie Yau, 2024, The Tower). Tinerii, pe de altă parte, dincolo de cei care simt că nu țin pasul cu viteza subtitrărilor, preferă să vadă text pentru că este norma prezentului; normă derivată tot din mult discutata social media, dacă ne gândim la filmulețele scurte de care tot vorbim și care au, majoritatea, texte scurte, explicative. Deci tinerii percep ca normal un film cu text, fapt reflectat și în preferințele lor pentru televiziune, cinematografe sau canale de streaming. Totuși, este greu de comparat un film de câteva secunde cu un textuleț banal (de cele mai multe ori greșit și/sau argotic) cu filmul de artă cu dialoguri complexe. Mai degrabă îl putem compara cu filmele de acțiune cu imagine și zgomot din plin, cu dialoguri simple și ușor de urmărit cu sau fără subtitrare. Copiii cresc azi privind non stop filmulețe explicate, astfel încât mintea lor se dezvoltă astfel, antrenată să vadă film și text concomitent. Dar sunt filme cu texte foarte scurte și foarte simple, unde nu se pune problema că pierzi ceva în detrimentul altei informații, mai ales că textul este de obicei integrat în film, îl completează în mod evident. Și, de foarte multe ori, filmele sunt privite pe telefon, cu sonorul la minim, astfel încât, în mod paradoxal într-o lume care citește tot mai puțin, tocmai „cititul“ devine esențial. Dar cititul acelui textuleț amărât care explică subiectul unui minifilm (nu este de mirare că, statistic, iese rezultatul aberant că tinerii de azi citesc mai mult ca niciodată în toată istoria omenirii!). Transferând la un film întreg cu acțiune, personaje și dialoguri mai complexe apare imediat problema concentrării, a menținerii atenției un interval de timp mult mai mare. Unii psihologi afirmă că subtitrarea stă în calea unei opere de artă, care este filmul: în loc să privim, să ascultăm, să gândim – ne chinuim să citim. Dar trebuie subliniat că toate aceste discuții se referă în special la cei care simt nevoia să pornească subtitrarea la filmele din limba lor maternă (excludem pacienții cu hipoacuzie sau alte motive concrete, tehnice).
Un exemplu clasic este al studenților britanici care urmăresc piesele lui Shakespeare cu subtitrare pentru că nu pot urmări engleza veche și pierd mult din dialog. Dar atunci mă întreb cum poți urmări o piesă de teatru a lui Shakespeare? Este bine să simplificăm totul, să reducem totul la scheme, rezumate, cuvinte simple, să subtitrăm aproximativ, prescurtat, filmele străine? Cei care folosesc subtitrările spun că nu mai urmăresc deloc mimica actorilor, ci preferă să citească explicațiile, ca de exemplu „a oftat adânc“ sau „a tușit cu subînțeles“ (din traducerile speciale pentru hipoacuzici), decât să descifreze singuri expresia personajului. Cu alte cuvinte, subtitrarea filmelor din limba noastră maternă este nimic altceva decât un rezultat al acestui brainrot mediatic. Nu știm dacă dispariția tuturor acestor aplicații ar face ca oamenii să înțeleagă din nou un film fără „caption“. Discuția din anii trecuți era legată strict de subtitrarea filmelor străine versus dublarea cu actori autohtoni a vocilor originale – balanța înclinând în favoarea primei – actorul înseamnă chip, voce, mimică. Dar azi totul a luat o întorsătură mult mai complicată, derivată din dorința de a gândi cât mai puțin și de a primi totul gata descifrat, explicat, subtitrat.
Informația furnizată de fluxurile media nu înseamnă cunoaștere, adevăr, ci, cum spune Yuval Noah Harari, gunoi („Information isn’t truth, most information it’s junk“). E calea cea mai sigură spre „gândirea zero“ (José Saramago), spre „putrezirea“ (rot) creierului.