„Ariana Harwicz este starul rock al literaturii argentiniene de astăzi. Proza ei profund originală, caracterizată prin violență, erotism, dar și un lirism desăvârșit, își propune să dinamiteze clișeele ce înconjoară noțiunile de familie, cuplu și maternitate“, scriu editorii români ai acestei scriitoare. Născută la Buenos Aires în 1977, scriitoarea a studiat scenaris tică de film și dramaturgie în Argentina și și-a completat studiile cu o licență în artele spectacolului de la Universitatea Paris VIII și un masterat în literatură comparată la Sorbona. Din 2007 trăiește în Franța. Una dintre cărțile sale a fost nominalizată la Booker Prize. În limba română, la Editura Vellant, are traduse până acum trei romane: Mori, iubitule!, Degenerat și Pierderea judecății. Mai jos, un interviu exclusiv pentru „România literară“ cu cea despre care jurnaliștii de la „Kirkus Review“ au spus că „scrisul său are o frumusețe sălbatică“.
Cristian Pătrășconiu: Literatura trebuie să spună adevărul, doar adevărul, cu orice preț, cu orice costuri?
Ariana Harwicz: Pentru mine, răspunsul este evident: tot adevărul. Cu siguranță, cu orice preț. Adevărul, sigur că da, ridică probleme. Uneori e bine măcar să ne întrebăm cât adevăr suportă un om. Însă adevărul artei, da – mereu și mereu, cu orice preț, fără compromisuri.
Fără să fie moralizantă, fără să judece – aceasta să fie esența literaturii de bună calitate?
Aceasta este o condiție necesară – nu și suficientă – pentru arta adevărată. Într-adevăr, arta nu poate să judece – fie că e vorba despre un tablou cu un copac de Van Gogh, fie că e vorba de romanul despre un criminal al lui Dostoievski, arta nu trebuie să judece. Poate că arta ne-a fost dată ca să ne consoleze cumva sau măcar ca să ne facă să vedem altfel viața, dar în niciun caz pentru a o judeca.
À propos de cartea dumneavoastră – Pierderea judecății: dragostea egal violență?
Da. Și invers e valabil: și violența egal dragoste. Dragostea este, într-adevăr, un sentiment care stârnește multă violență. Violența nu înseamnă doar când cineva îi dă o lovitură cuiva sau îi arată un cuțit. Violență poate fi și într-un sărut.
Ce este, ce poate fi în mintea unui degenerat? Trimiterea mea este la o altă carte de-a dumneavoastră, Degeneratul. Cum e să trăiești în mintea unui degenerat?
Este o operațiune foarte dificilă; poți foarte greu să intri în mintea cuiva care se detestă pe sine și care îi detestă și pe ceilalți. Este ceva istovitor și, pentru mine, a fost exercițiul cel mai complicat pentru că trebuia, cumva, să găsesc mijloacele de a apăra (într-un fel) ceva abject. Dar, în același timp, am căutat să „joc“ latura sensibilă a unui asemenea om – devenit personaj central al unuia dintre romanele mele –, latura lui copilăroasă. Copilăroasă și fragilă.
Și cum ați intrat? De unde ați găsit acele „resurse“ speciale pentru o asemenea operațiune – ea însăși specială, cum spuneați?
Nu e deloc simplu. Uneori funcționează ceea ce numim „intrare laterală“. Sunt, de pildă, multe scene în care acest ins își studiază cu intensitate părinții care privesc, fascinați, la televizor și care îl fac să se gândească la sine că e un degenerat. E foarte greu să stai în mintea unui bătrân care se privește pe sine ca fiind un eșec, care se gândește că părinții lui înșiși l-au privit ca pe un rebut uman.
Nu prea scrieți despre oameni obișnuiți – mai degrabă despre oameni, fie ei bărbați, fie ele femei, care sunt pe muchie cumva. Cum vă căutați personajele care se califică pentru „finala“ unui roman de-al dumneavoastră?
Nu încep prin a căuta personaje. Niciodată nu încep așa. Ci, mai întâi, o stare de spirit, o atmosferă, un limbaj și un ton – abia după ce tot acest aranjament minimal e constituit, personajele încep să își croiască drumul către mine și către cartea la care scriu. Caut un discurs, o limbă potrivită, o muzică – și atunci personajele încep să se creioneze. À propos de ton și de limbă: uneori îl ascult vorbindu-mi înainte de a știi cine e, de fapt, personajul.
Cu urechea, nu?
Da, se poate spune și așa. Este un efort de ascultare. Da, cu urechea este testul decisiv. Testul ascultării. Dacă nu îl aud, nu știu cum o să formuleze un cuvânt, o frază, nu știu cum se cuvine să vorbească. Nu pot „întrupa“ niciun personaj de-al meu dacă mai întâi nu îl ascult. Și mai e ceva după aceea: e foarte important pentru mine să îl „aterizez“, să îl aloc unui spațiu anume. Eu locuiesc la țară, într-un cătun; nu sunt foarte multe case, dar nici puține. Mă uit la case și, uneori și prin case și, la un moment îmi spun: aici locuiește acest personaj, aici trebuie să locuiască. Trebuie să fie, trebuie să stea, mai ales, în acea casă.
Și, după ce ați găsit personajul sunteți – oricare ar fi acest personaj – fără milă, fără compasiune sau, dimpotrivă, aveți cea mai mare atenție și grijă pentru ceea ce este un personaj sau altul? Chiar dacă acest personaj trece – cum e cazul mai multora din opera dumneavoastră – granițele, uneori în mod brutal…
Nu, nu, empatie nu. Să nu confundăm lucrurile! Ce vreau să spun eu e altceva: pentru că un personaj să fie cât mai credibil, să fie cât mai de-acolo, încerc să îl privesc din toate ipostazele posibile. Chiar să îl hărțuiesc puțin, să îi testez limitele, să încerc să intuiesc cum ar gândi o situație, cum ar proceda într-o situație. Deși acest cuvânt – „a hărțui“ – e, astăzi, prost văzut. Pe un personaj care e, în limbaj curent, deraiat, încerc să îl văd în toate ipostazele vieții sale posibile; dar fără milă, compasiune, fără sentimente bune. Îl observ, încerc să îl înțeleg, nu să îl iubesc.
Scrieți despre personaje defazate, deraiate cum spuneți, bizare, marginale. Putem fi noi asemenea personaje?
Într-un fel, da. Pentru că marginalul este, de fapt, mult mai central decât pare și decât ne-am dori să fie. Toate personajele mele sunt așa – nu e niciunul care să poată fi considerat normal. Legal vorbind, din punctul de vedere al majorității societății, cu slujbă, cu credit, cu carte de muncă și așa mai departe. Toate personajele cărților mele sunt respinse de societate, într-un fel sau altul. Fie sunt urmăriți de poliție, fie au fost concediați, fie fură bani sau mașini. Sunt marginali – dar sunt, în lumea noastră, foarte, foarte mulți asemenea marginali. Oameni marginali care duc după ei un gol existențial. Încerc să observ această marginalitate în Europa, aici unde trăiesc în cea mai mare parte a timpului, într-o țară bogată, care nu are nimic de-a face cu sărăcia marginalității din America latină. Un sărac aici unde locuiesc eu, în Europa, are, totuși, o căsuță, o mașină, electricitate; nu moare de foame, așa cum se întâmplă într-o favelă din Brazilia. Dar și pe acesta, societatea îl privește ca pe un deșeu, ca pe un perdant. De altfel, să observi marginalitatea cred că trebuie să fie o activitate centrală pentru un scriitor.
De ce vă atrag asemenea personaje – și nu altele?
Pentru că sunt cu adevărat interesante. Mi se pare mult mai ofertant să observ o persoană care a pierdut deja totul, care nu mai știe ce să facă cu viața ei și să o urmăresc în toate aceste detalii existențiale. E mult mai interesant decât cineva care e, cum se spune, bine așezat. Sunt și ființe mult mai libere decât altele, pentru că nu mai au nimic de pierdut.
Ați vorbit mai înainte despre o anume muzică. O muzică a scrisului dumneavoastră. Cine o compune?
În orice caz, nu intriga, nu personajele. E ceva de durată, care vine după un anumit drum. Încerc să gândesc tăcerile, contrapunctul, intervalele dintre cuvinte, structurile narațiunii asemenea unei muzici, unei partituri muzicale. Nu sunt muziciană, dar scriu întotdeauna fie într-o tăcere absolută, fie cu un fundal muzical – întotdeauna muzică de pian. Muzica aceasta, la fel ca și tăcerea, îmi ritmează scrisul. Ajută la compoziție. Atunci când îi ascult vorbind pe marii muzicieni – spre exemplu, pe Horowicz sau Gleen Houd sau pe alții, pe Richter, Sokolov – e ca și cum i-aș asculta vorbind despre literatură. Sunt aceleași probleme de echilibru a compoziției, de contrapunct.
De ce femeile din proza dumneavoastră vor să fugă mereu, să evadeze, uneori chiar să distrugă? E o recurență care mi s-a părut extrem de interesantă…
Fuga, vedeți dumneavoastră, trimite iarăși la muzică. La celebrele Fugi muzicale. Iarăși e vorba despre muzică. Scriu thrillere, scriu romane muzicale, dar se vede că sunt și mișcări muzicale. Fuga este și o formă de cunoaștere, de autocunoaștere; cam dură, dar e chiar o asemenea formă de cunoaștere. De ce fug femeile mele? Pentru că, de regulă, romanele mele încep cu momentele de climax – cu o scenă extrem de tare, ca și cum ne-am situa pe coridorul morții. Să vă dau un exemplu: în Piederea judecății, debutul cărții are în prim-plan o femeie care e deja judecată, căreia i s-au luat copiii, care nu se poate apropia de copiii săi (ceea ce, să recunoaștem, e o situație extremă). În Degenerat este vorba, din nou, de la bun început, de acest om pe care întreg satul ar vrea să îl linșeze; stă în căsuța lui de piatră și așteaptă pedeapsa colectivă, așteaptă să fie linșat. Sau, în Mori, iubitule!, începutul e cu o femeie care stă întinsă, epuizată de o relație de iubire, visând că ține cuțitul la gâtul iubitului său. Și aici avem o situație de cuplu extremă.
Am pus atât de multe întrebări care au de-a face cu ceea ce se cheamă „bucătăria creației“ dumneavoastră pentru că am vrut să urcăm, cu exemple la îndemână, spre viziunea pe care o aveți cu privire la literatură. Ce este, de fapt, literatura pentru dumneavoastră?
Sper să nu vă șochez spunând că actul scrierii reprezintă totul pentru mine. Mă salvează întrutotul; e și anxiolitic, și morfină și terapie. Literatura e un efect de compensare împotriva tuturor relelor din viața mea. Prin cărțile pe care le scriu nu fac dreptate, ci îmi fac dreptate; cumva, mă răzbun. Acolo, când scriu, pot să fac tot ce doresc, pot să duc la îndeplinire tot ce doresc și ceea ce, în viața reală, e evident că nu pot să fac.
Cum ieșiți din „mintea“ unor personaje feminine și cum e când intri în „mintea“ unui bărbat? Trei romane ale dumneavoastră au în prim-plan neobișnuite personaje feminine; cel de-a patrulea, un bărbat atât de straniu…
Sincer, a fost destul de greu. Scrisesem trei romane din punctul de vedere al unei femei – un fel de trilogie (două dintre ele nu sunt încă publicate în românește – n.m., CP) și a fost foarte greu să sar de acolo în mintea unui bărbat. Aceasta, în condițiile în care eu nu cred într-o separare fundamentală între mintea unui bărbat și cea a unei femei; diferențele există totuși. Simplu spus: a fost un proces destul de anevoios de reînvățare, pentru că a trebuit să mă dezbar de toate elementele feminine, de toate trucurile feminine pe care le acumulasem și să intru, fără prejudecăți, în mintea unui bărbat. A trebuit să învăț să o fac. Mi-ar fi plăcut să am în acele momente un corp de bărbat. (râde) Însă am încercat să îmi imaginez cum ar fi fost dacă…
De ce personajele dumneavoastră nu au nume?
Așa este. Cu o excepție: romanul meu cel mai recent, unde femeia și copiii au totuși nume. Însă la celelalte, nu au. Dumneavoastră ați observat foarte bine tema fugii ca recurență în romanele mele. Personajele mele fug – și fug și de sine. Fug în căutarea identității lor profunde. Apoi, cine stă la margine, cine e un marginal nu se distinge clar, nu se vede prea bine. Personajele mele nu au nume tocmai pentru a accentua acest caracter de extremă marginalitate față de societate. Ele nu au nimic, nici măcar un prenume. Nu au documente, nu se aliniează unei ordini sociale. Sigur că fac asta – adică: aleg să nu le numesc – și pentru a accentua latura teatrală. Ca și cum într-o scenă de Brecht sau de Beckett intră o mamă sau intră un bărbat și nu știm cine sunt aceștia.
Încă un accent pe ideea marginalității: de ce să iubim eșecul? Sau măcar ființele care întrupează eșecul?
Nu știu dacă este vorba despre iubire aici. Este ceva mult mai interesant în această privință: ce putem face cu eșecul, cum să îl acceptăm, cum să îl îmblânzim, cum să îl lăsăm în urmă. Ce să facem cu frustrările noastre? De exemplu: atunci când vrei, când cu adevărat vrei să ai copii și nu reușești să îi ai? Când vrei să devii scriitor, nu ajungi scriitor? Și ca scriitor, dar și în calitate de cititor care vrea să înțeleagă mai bine ce sunt oamenii, ce este viața, e mult mai interesant și mai eficient să privești din această perspectivă existențială: a ratării, a eșecului. Eșecul e un profesor de viață mult mai bun decât împlinirea. Care ne dă, e adevărat, lecții cam amare. Trebuie să te lupți, să te bați cu proprii demoni ca să încerci, totuși, să faci ceva. Oamenii mei, personajele mele nu sunt – atenție! – morți / moarte. Sunt căzuți, decăzuți, prizonieri ai propriilor angoase sau depresii; dar ei se luptă, vor să ajungă undeva.
Stilul este totul într-un roman pe care îl scrieți? Sau, ca să nu merg atât de departe: e ținta numărul unu?
Un poem e și fond și formă. Un roman e și acțiune, și cum e spusă/scrisă această acțiune. Clarice Lispector, o mare scriitoare, evreică originară din Ucraina și care a trăit aproape toată viața sa în Brazilia, a afirmat cândva că trebuie să forțezi întotdeauna cuvintele ca să spună ceea ce ele nu spun. Ca o străpungere a evidenței, cuvintele spun denotativ ceea ce se vede. Dar eu încerc să sparg această coajă, să le fac să spună mai mult, mult mai mult; încerc să găsesc acea muzică prin care ele să spună mai mult decât ceea ce spun, de fapt, aparent. Îi putem spune stil, de acord; dar, de fapt, este vorba despre ceea ce fac să spună cuvintele. Ceea ce reușesc eu să fac din cuvinte, pentru a spune mai mult decât ceea ce e evident.
Pentru că scrieți despre devianțe, despre marginalitate, o întrebare laterală: literatura este boală sau sănătate? Textul – ca boală sau ca tratament?
E o boală, desigur. Dar una cu care, v-am mai spus, mă simt atât de bine. Prefer, deci, boala.
Știu că vă place foarte mult Șandor Marai. Și mie; chiar mă bucur că începe să fie tradus consecvent în limba română. De ce îl iubiți pe Șandor Marai? De ce îl iubim?
Da, da. Îl ador.
De ce îl iubiți dumneavoastră?
Îmi place toată literatura lui. În mod special, jurnalele lui și cam tot ce a scris pe la sfârșitul vieții. Are o sumă de reflecții extraordinare asupra literaturii. Tot parcursul său – aproape un secol – e fascinant. Și literatura lui care dovedește o mare libertate față de regimurile totalitare. Nu în ultimul rând, de fapt în primul rând, îl iubesc pentru că scrie despre ce e adânc în noi, despre ce e foarte adânc în noi – melancolia, declinul, iubirea, măreția, moartea…
Gândiți – și chiar ați teoretizat aceasta într-o carte – literatura ca pe o formă aparte de răzbunare. De ce e așa, de ce ar fi așa – o formă de revanșă? Revanșă în fața a ce?
În cartea mea – care nu e încă tradusă la dumneavoastră – intitulată Zgomotul unei epoci sunt o serie de aforisme, de gânduri în care încerc să reflectez la puterea literaturii. Și, da, literatura este o formă de revanșă, de răzbunare – față de lumea noastră, atât de imperfectă, atât de dură și de nedreaptă, uneori.
O întrebare clasică, banală sau, mai bine zis, o formă derivată a acesteia: care este scriitorul sau scriitoarea cu care v-ați fi simțit în largul dumneavoastră să fiți pe o insulă pustie, fie și numai pentru câteva zile?
E complicat pentru că unii dintre scriitori sunt infernali și nu e deloc plăcut să îi cunoști. Există cineva care a spus că e mai bine să nu cunoști niciodată un scriitor. Eu am o altă preferință: mi-ar plăcea să îl cunosc pe pianistul Gleen Houd. Aș fi preferat cu el, dacă ar fi fost posibil; chiar dacă era ușor autist și nevrotic.
Vă preocupă condiția actuală a literaturii și ați și scris, de alfel, despre mutațiile actuale care au legătură cu literatura. Traversăm vremuri complicate și pentru literatura femeilor și pentru literatura bărbaților? Se mișcă aici, oare, niște plăci tectonice?
Ceva rău?
Ceva diferit.
Da, poate că vocea femeilor în literatură se face tot mai mult auzită, bărbații au, poate, sentimentul că li se încalcă teritoriul. E ceva diferit; nu are rost să valorizăm – dacă e rău sau e bine. Dar e adevărat că se întâmplă ceva. Aș spune că e tot mai clar că e o epocă de tranziție aceasta. Într-adevăr, în unele țări femeile care scriu literatură se bucură de tot mai multă vizibilitate, iar bărbații par ușor pierduți. Văd asta în Europa, dar poate și mai bine în America latină, acolo unde bărbații care erau obișnuiți cu spirit războinic par să își fi pierdut cauza. Ceea ce spun e valabil și în literatură, dar mai ales în alte zone: femeile continuă să se lupte pentru drepturile lor, pentru dreptul la avort, pentru libertate, pentru emancipare. Nu judec ceea ce se întâmplă, nu spun dacă e bine sau e rău, însă, cel puțin în raport cu secolul al XX-lea, bărbații par ușor destabilizați. Grosso modo, îi văd ceva mai fragili și mai puțin motivați. Repet: e ceea ce observ mai ales în America latină, dar e evident că eu nu mă pot pronunța pentru fiecare țară în parte. Revenind la literatură: bărbații trebuie să își găsească războiul; ei nu și-au redefinit încă un nou război. A scrie înseamnă a fi în război.
Cum adică?
Pur și simplu: să scrii e o mare luptă. Împotriva a ceva, a cuiva. Chiar lumii, așa cum este ea, așa cum pare să fie.
Literatura dumneavoastră este feministă sau feminină? Sau asemenea catalogări – care duc după sine o întreagă ideologie – nu sunt deloc adecvate literaturii?
Nu, nu îmi place deloc aceste clasificări. Să vă spun ceva: de fiecare dată când public o carte îi cer editorului meu să scoată asemenea cuvinte: feminin sau feministă. Sunt doar etichete – care sunt consonante cu spiritul timpului. Dar, pentru mine, ele reprezintă o limitare, o asfixiere a literaturii. La fel mi se par etichetele care definesc un text pe criterii geografice sau care țin de identități naționale. Literatura (bună) e sau nu e. Și punct.
Da. Mi se pare corect…
Când se spune despre mine în acești termeni, sunt trimisă imediat în zona Clarice Lispector, Sylvia Plath, Virginia Woolf. Dar nu le-ar trece prin minte să mă asocieze, de exemplu, cu Eugen Ionescu, Beckett, Cioran. Exercițiile de critică literară sunt măgulitoare, dar, nu știu, par că sunt cam prea schematizante. Sunt asociată direct și cu femeile, dar eu nu mă văd așa. Sunt un om care scrie literatură și despre femei și despre bărbați.
Trăiți periculos pentru scrisul dumnea voastră? Aveți nevoie de pericol, de inconfort pentru a scrie?
Într-un fel, da. Dar nu e vorba neapărat despre ceva exterior. Ci mai ales despre poziționarea interioară, pentru că am nevoie să scriu, să relatez despre lucruri inconfortabile. Am nevoie de o anumită tulburare. Ar fi inconfortabil să scriu literatură de risc stând confortabil într-un fotoliu pufos, într-o casă burgheză. Aceasta nu înseamnă, pe de altă parte, că o să mă duc în Iran sau în Afganistan ca să scriu. Însă, într-un fel, mă pun în pericol pentru a scrie…
Notă: Dialogul a fost realizat cu ocazia FILIT 2024 de la Iași, acolo unde Ariana Harwicz a fost una dintre invitatele speciale. Autorul interviului și „România literară“ îi mulțumesc doamnei Simona Modreanu, cea care a asigurat traducerea acestei conversații.
