E filolog și istoric al civilizației renascentiste, unul dintre cei mai importanți cercetători italieni ai vieții și operei lui Leonardo da Vinci, este în prezent profesor de literatură italiană la Universitatea din Napoli „L’Orientale“. A predat, de asemenea, la universitățile din Pavia, Chieti-Pescara și Macerata, și a fost profesor invitat la Paris 3 – Sorbonne Nouvelle, UCLA, la Institute of Advanced Studies din Durham și la École Normale Supérieure de Lyon. Ca specialist în viața și opera lui Leonardo da Vinci, face parte, din 1994, din Comisia Vinciana. Printre contribuțiile sale cele mai importante se numără edițiile la Libro di pittura (1995) și Codice Arundel 263 (1998), precum și biografia Leonardo, la vita, din 2024. În cadrul faimoasei Accademia dei Lincei, s-a dedicat unui proiect de reconstrucție a bibliotecii lui Leonardo, care a dus la organizarea de expoziții la aceeași academie, la Muzeul Galileo din Florența, la Universitatea Stanford și la Institutul Max Planck din Berlin, și la publicarea, în 2021, a volumului La biblioteca di Leonardo. În 2023 publică romanul Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci, bestseller în Italia, tradus în peste 15 limbi și câștigător al Premio Inedito Colline di Torino, Premio Nazionale di Narrativa Città di Penne, Premio Napoli Cultural Classic. În limba română, cartea a fost publiată la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“. Despre Leonardo da Vinci și despre mama sa reală – într-un dialog exclusiv cu Carlo Vecce pentru „România literară“.
Cristian Pătrășconiu: Ce înseamnă „Caterina“ pentru dumneavoastră? Și ca personaj – al romanului – și pentru munca dumneavoastră?
Carlo Vecce: Îmi place foarte mult să călătoresc și una dintre cele mai importante călătorii pe care le-am făcut vreodată a fost cea pe care am făcut-o la Mănăstirea Santa Caterina din Sinai. Numele în sine, pentru mine, este, așadar, important. În Italia avem, de asemenea, o Sfânta Caterina, la Siena – cum e și cea din Alexandria – și aceasta, la rândul său, reprezintă o figură feminină importantă. Nu în ultimul rând, eu fiind un cercetător al civilizației Renașterii, al operei lui Leonardo da Vinci, știam că există și o a treia Caterina, mama lui Leonardo da Vinci. Dar nu știam cine este cu adevărat. Ei bine, acum, de curând, am descoperit că este, de fapt, o a treia Sfânta Caterina. Bref, și numele în sine, și personajul ca atare care poartă acest nume în romanul meu sunt foarte importante pentru mine.
De ce ați pornit pe urmele mamei lui Leonardo da Vinci și peste ce ați dat, după un timp, în această călătorie de cunoaștere pe care ați făcut-o?
Să vă spun ceva: când am început să înțeleg mai bine ce este cu Caterina, eu nu făceam, de fapt, o cercetare în mod special despre mama lui Leonardo da Vinci. A fost ceva mai degrabă de ordinul unei întâmplări; o întâmplare chiar spectaculoasă și foarte relevantă, așa cum voi înțelege mai apoi. Direct și onest spus: căutam documente pentru a scrie o nouă biografie, actualizată, a lui Leonardo da Vinci. Ei bine, într-o bună zi am dat în arhiva națională din Florența peste un anume document, care mi s-a părut incredibil. E un document scris de tatăl lui Leonardo – tatăl său era notar. Acest document era chiar actul de eliberare din sclavie al unei femei cercheze numite Caterina. În prima clipă, nu mi-a venit să cred că e mama lui Leonardo. Am reluat cercetările și în toate documentele pe care le-am pus la lucru sau peste care am dat ulterior au confirmat această ipoteză: că era chiar mama lui Leonardo, o adolescentă venită de departe, care a luptat toată viața pentru a-și recâștiga libertatea. Iar libertatea i-a fost redată chiar de tatăl lui Leonardo. Și atunci am realizat că numele în sine al lui Leonardo înseamnă, de fapt, „libertate“. Sfântul Leonardo, cel din Evul Mediu, a fost sfântul care a fost în stare să facă miracolul de a reda libertatea sclavilor. Trebuie să vă spun că mi s-a părut incredibil că în toți acești 500 de ani nu a existat nimeni care să interpreteze în acest sens numele lui Leonardo. Leonardo, așadar, înseamnă libertate.
Ce se știa și se vehicula despre mama lui Leonardo?
Se știa că era fiul unui notar, care nu îl recunoscuse ca atare, deci nu era un fiu legitim. Fiul unui notar și al unei țărănci. Se știa că e o țărancă și atât. E ipoteza cea mai probabilă, cu atât mai mult cu cât există multe documente în acest sens.
Cum ați descrie natura relației pe care au avut-o Caterina și Leonardo da Vinci? Complicată, cum se zice azi, nu?
Relația dintre Leonardo și mama lui nu a fost, după părerea mea, o relație complicată. A fost una intensă, o relație de foarte mare afecțiune între o mamă și un fiu. Relația cu adevărat dificilă pentru Leonardo da Vinci a fost cea cu tatăl care, niciodată, nu și-a acceptat acest fiu ilegitim. L-a părăsit, practic, undeva în zona rurală – la Vinci – iar el, tatăl, s-a dus la Florența. Leonardo era un copil mai degrabă solitar, care nu fusese la școală, care nu avea ceea ce se cheamă o educație și care, în primii zece ani din viață, a trăit în relație foarte apropiată cu mama lui. Or, cum știm, primii zece ani din viața fiecărui om sunt fundamentali pentru formația lui și pentru natura lui spirituală. Eu cred, de altfel, că trăsăturile principale ale artei lui Leonardo s-au născut și forjat chiar în acești primi zece ani. De pildă, spiritul de observație, observarea atentă a naturii, desenul în sine, dragostea față de animale, spiritul de libertate. Mama lui Leonardo, fiind străină și nevorbind italiana, comunica mai degrabă non-verbal, prin gesturi, prin limbaj corporal, prin câte un surâs și, de asemenea, prin desen. Și aceasta explică aproape totul: imaginația vizuală ieșită din comun, capacitatea de a desena și acest surâs, oarecum nefiresc, pe care îl regăsim la Gioconda și la alte portrete feminine pe care le-a făcut Leonardo. Acesta este, de fapt, surâsul mamei sale, Caterina!
Cine era, de fapt, cu adevărat, mama lui Leonardo da Vinci? De unde venea ea?
În document scrie în latină de partibus Circasie – așadar, venea din Cerchezia. Era o cercheză, prin urmare. Cu alte cuvinte, venea din Caucazul de Nord, din Caucazul septentrional. Acolo încă există până în zilele noastră un popor care descinde din seminția Caterinei. Oamenii de acolo vorbesc o limbă foarte dificilă, o limbă izolată, foarte stranie, care nu are nicio legătură cu limbile indo-europene sau cu araba. Un popor care trăia în cei mai înalți munți ai Caucazului, cu o viață sălbatică, foarte aspră. Oamenii de acolo trăiau în strânsă legătură cu natura și erau foarte curajoși. Un popor de războinici, unde până și femeile învățau să lupte. Acolo, de altfel, s-a născut mitul amazoanelor. Când era adolescentă, Caterina era, de fapt, o mică amazoană; știa să călărească foarte bine și știa să mânuiască spada. E, de asemenea, un popor renumit pentru frumusețe; și femeile, și bărbații erau frumoși. De aceea, și femeile și bărbații erau răpiți și erau vânduți ca sclavi în zona Mediteranei. Erau vânduți și vândute turcilor, arabilor, la Constanti nopol și în Italia. Cele mai frumoase femei erau vândute ca sclave. Caterina trebuie să fi fost o femeie foarte frumoasă, dar și foarte puternică și curajoasă. De altfel, de la vechii biografi ai lui Leonardo, știm că el însuși era înalt, foarte frumos și puternic. Deci, zestrea genetică a mamei…
Mama lui Leonardo a murit în brațele fiului său…
Exact. Este un fapt. Și acesta este un capitol incredibil al poveștii lui Leonardo și al mamei sale. E atestată de documente, asta reiese foarte clar din documente. Avem, de pildă, niște notițe dintr-un caiet al lui Leonardo – de fapt, o listă cu cele necesare pentru a fi cumpărate în vederea înmormântării mamei sale. Apoi, un alt document peste care am dat: certificatul de deces de la arhivele din Milano. Acolo e trecută și biserica în care a fost înmormântată mama lui Leonardo. Este vorba despre aceeași biserică unde Leonardo da Vinci a pictat „Fecioara între stânci“. Pe coperta ediției românești a romanului meu avem chiar imaginea acelui înger din „Fecioara între stânci“; sub privirea acelui înger, practic, a fost înmormântată mama lui Leonardo da Vinci. Poate că acel înger pictat era, de fapt, o imagine a mamei sale. Bref: Caterina era fiica unui prinț războinic din Cerchezia; a devenit sclavă și, după eliberarea ei, la finalul vieții, Leonardo a vrut să o înmormânteze ca pe o prințesă. Pentru fiu, mama era o regină…
Și apoi, la dumneavoastră, după un travaliu semnificativ, a venit acest roman: Surâsul Caterinei. Care este marea miză a acestei cărți și, în egală măsură, de ce ați ales să spuneți această poveste în acest registru – unul novelistic, romanesc?
E o întrebare cât se poate de justă; pentru că nu sunt atât un scriitor, un romancier, cât mai ales un profesor, am mai degrabă un profil academic. Fiind profesor, intenționam să rezum această descoperire care mi se pare foarte importantă într-un eseu academic. Pe scurt spus: nu mi-a ieșit. Pentru că această descoperire m-a emoționat foarte tare. Începeam deja să îmi imaginez toate personajele care o întâlniseră pe Caterina. Am început să îmi imaginez prin ce a trecut Caterina și ce a simțit ea în cele mai grele momente ale vieții ei. De exemplu: suferința extremă când și-a pierdut
libertarea, apoi bucuria pe care a simțit-o când s-a îndrăgostit și a dat naștere unui copil. Toate acestea – și altele precum acestea – nu aveau cum să încapă într-un eseu academic; era nevoie de forța de tracțiune a unui roman. Doar literatura are această putere – de a povesti despre viață în acest fel. Așa s-a născut romanul; din această nevoie de a prinde cât mai multă emoție în povestea mea și din convingerea că numai romanul poate să capteze atât de multă emoție.
Scrieți în carte că în limba maternă a Cateri – nei, i se spunea Wafa-naka. Adică Ochi-de-cer…
Nu e un adevăr istoric. E un nume inventat de mine. Eu am încercat să învăț limba de acolo, limba cercheză și am descoperit că e o limbă minunată. E o limbă foarte veche; oamenii care o vorbeau nu știau să scrie. Povesteau tot felul de mituri, de legende; era, practic, o tradiție orală.
Prin urmare, își foloseau foarte mult imaginația.
„Ochi de cer“ nu înseamnă, cum intuitiv am gândi, ochi albaștri, doar albaștri. Există și o semnificație profundă: ochi adânci precum cerul, profunzi precum cerul, deschiși, larg deschiși, care pot lua toate culorile cerului. Cerul nopții, înstelat, de exemplu. În cercheză, „Wafa“ înseamnă ochi…
Surâsul Monalisei / Giocondei e, ați sugerat și mai înainte, surâsul Caterinei…
E ceea ce simt. E surâsul mamei sale. Îl regăsim și în mai multe alte tablouri de-ale sale, unde Leonardo a pictat femei.
Ce este tema surâsului, recurența aceasta? Acest surâs e și în desene, în schițe, nu numai în picturi. Și pentru că surâsul este primul act de comunicare între ființele umane. Primul mod în care comunică un copil cu mama lui în primele luni de viață. Înainte de a învăța să vorbească, un copil învață să surâdă. Surâsul copilului este prima reacție la surâsul continuu al mamei. După părerea mea, și Leonardo avea un surâs dulce, foarte plăcut.
De aceea s-a și spus, de multe ori, că Gioconda e, de fapt, un portret al lui Leonardo. Și e ceva adevăr și în asta. Pentru că surâsul lui Leonardo vine de la surâsul mamei sale. De la Caterina – cea care dă și surâsul Giocondei.
Dar surâsul tatălui lui Leonardo? Nu ne putem imagina prea ușor așa ceva.
Relația lor a fost, cum spuneam, una foarte complicată.
De respingere, mai exact.
O mică provocare: dacă ar fi posibil să călătoriți în timp, pe cine v-ar plăcea să întâlniți: pe Caterina sau pe Leonardo da Vinci? Studiez opera și personalitatea lui Leonardo de mai bine de trei decenii. Înainte de momentul acesta – care a declanșat scrierea romanului meu –, îmi doream foarte mult să îl cunosc, cât mai bine, pe Leonardo. În urma decoperirii mele, pot să spun că mi-aș fi dorit foarte mult să o pot întâlni pe Caterina, și anume când era o adolescentă. Pe de altă parte, scriind acest roman, chiar în timp ce scriam la el, am întâlnit-o, într-un fel, pe Caterina.
Inclusiv pe Caterina – ca adolescentă. Faptul de a scrie un roman are legile lui. Să scrii un roman sau să citești un roman este ca și cum ai fi intrat într-o mașină a timpului. Și, dacă te lași pătruns cu adevărat de poveste, ajungi chiar să trăiești viețile personajelor. Iar romanul meu e construit tocmai pe aceste personaje care o întâlnesc pe Caterina de-a lungul vieții ei. Ei bine, ultimul personaj în chiar ultimul capitol al romanului este chiar autorul; sunt chiar eu. Acolo povestesc despre Caterina care stătea în picioare, undeva la mine acasă. Stătea în picioare și privea la mine. Așadar, deja am întâlnit-o. Într-un fel.
Ei bine, în aceste condiții: cine e Caterina dumneavoastră? Caterina imaginată de dum – neavoastră, pentru acest roman? Caterina mea ideală, Caterina pe care o am în față în acea scenă finală e o Caterina adolescentă.
Ea tocmai a coborât de pe cal, e încă plină de colbul drumului, este îmbrăcată ca o războinică și aduce puțin cu un băiețel. În alt sens, Caterina mea e suma acelor Caterine care parcurg un traseu de viață în care au întâlniri decisive.
Cum se rescrie – chiar și în cheie psihana – litică – istoria familiei lui Leonardo da Vinci după această descoperire a dumneavoastră? Această descoperire a venit de fapt ca o confirmare – sută la sută – a ceea ce Sigmund Freud deja intuise despre familia lui Leonardo da Vinci.
Acum un secol, de fapt mai mult de o sută de ani, Freud a scris un eseu despre copilăria lui Leonardo.
Ce este extraordinar în această carte a lui, în acest eseu, e că și-a imaginat foarte exact cum a fost copilăria lui Leonardo, fără să știe, de fapt, toate aceste amănunte pe care le-am descoperit recent și care, încă o dată, validează o imaginație interpretativă – cea a lui Freud – ieșită din comun. Freud este primul care a spus despre Leonardo că mama acestuia, mama sa reală a avut o importanță fundamentală în formarea personalității lui și, mai apoi, că își lăsase o amprentă puternică asupra operei lui Leonardo. De asemenea, că această amprentă foarte puternică se regăsește și în personalitatea și în sexualitatea lui Leonardo.
Caterina a fost singura femeie din viața lui Leonardo da Vinci și singura sa mare dragoste. Freud spunea că Leonardo, din punct de vedere psihologic, a rămas toată viața sa ca un copil atașat de mamă.
Și a mai spus Freud că a complexat, prin sublimare, acest complex al lui Oedip. De altfel, chiar în acest eseu despre Leonardo și despre copilăria acestuia, Sigmund Freud introduce pentru prima dată conceptul de „sublimare“. În acest sens: toată opera lui Leonardo e un joc; un joc al sublimării. Toată viața sa, Leonardo e un copil. Un copil care se joacă, un copil care continuă să se joace până la capăt în opera sa. Se joacă în picturi, în desene, în acele invenții extraordinare ale sale, se joacă la infinit.
Lui Leonardo, după cum bine știm, nu îi plăcea să ducă până la capăt ceea ce făcea el. Era ca un copil, se juca încontinuu fără a termina jocul. Prin urmare, această interpretare în cheie psihanalitică este foarte importantă.
E un italian sau, cum se spune, un super- italian, din acest punct de vedere? „Super-italian“, din mitologia urbană, recentă, pentru că și-a iubit foarte, foarte mult mama, iar relația italienilor cu mamele lor e una extrem de specială…
Mama lui Leonardo, după ce ajunge în Italia ca sclavă și după eliberare devine italiancă sută la sută, în acest sens. Se mărită cu acest țăran din Vinci și are foarte mulți copii. Este, așadar, și o poveste de succes despre integrare în societatea italiană. Cu atât mai mult, Leonardo este un simbol al italianității, fiindcă, de-a lungul secolelor, identitatea de italian s-a construit la intersecția culturilor, a civilizațiilor. Poate că e importantă și poziționarea geografică a Italiei: o peninsulă în mijlocul Mediteranei, acolo unde, multe secole de-a rândul, toate culturile mediteraneene au intrat în contact. Un fel de loc geometric al acestor culturi: grecii, romanii, arabii, francezii, spaniolii, normanzii, bizantinii. Un creuzet fantastic.
Povestea Caterinei are, din punctul meu de vedere, o foarte mare legătură și cu vremurile noastre, fiindcă ea dovedește că toate popoarele care s-au deschis către alte culturi au înregistrat progrese certe în această privință a culturii. Celelalte, care s-au izolat, nu au înregistrat acest progres. Este, așadar, un mesaj pentru prezent. În sensul acesta: în lumea noastră, în timpul nostru pare să existe o tendință tot mai mare către închidere, nu către deschidere.
„Surâsul Caterinei“ sparge „Codul lui da Vinci“? Nu. Deloc. Acest „cod al lui da Vinci“ are puțin – spre deloc – de-a face cu Leonardo da Vinci din realitate. E ceva care ține, mai deagrabă, de cultura americană de masă. Pentru americani și pentru cultura americană de masă, Leonardo e un geniu singuratic, obscur, enigmatic și un pic diabolic. Din acest imaginar au luat naștere toate aceste cărți și filme. Care, încă o dată, nu au aproape nimic de-a face cu Leonardo da Vinci cel real.
Adevăratul Leonardo, așa cum îl cunoaștem pe baza documentelor, era complet diferit. Era un om deschis, cordial, amabil. Și, mai ales, un spirit liber. À propos: în „Codul lui da Vinci“ se insistă mult pe figura feminină din „Cina cea de Taină“.
Trebuie să admitem că acolo e, într-adevăr, o figură feminină. Eu am idee: după părerea mea, nu e Maria Magdalena acolo, ci e Caterina.
Rămâne în picioare, intact, misterul despre surâsul Giocondei, după descoperirea dumnea – voastră? În parte, da. Pentru că, prin natura sa, opera lui Leonardo lasă loc misterului, interpretării. Ne lasă libertatea de a ne imagina foarte multe. Însă, încă o dată: misterul operei lui Leonardo nu e acel mister din „Codul lui da Vinci“. E ceva mai simplu, mai profund: este misterul vieții, al nașterii, al morții, al iubirii, al timpului.
6-7/2025
