Textul de față reprezintă transcrierea integrală a conferinței pe care profesorul Valentin Naumescu a susținut-o în luna ianuarie la București în cadrul proiectului „Justiția Memoriei“, cotutelat de Fundația Spandugino și Fundația Academia Civică. Titlul acestei conferințe a fost „Cum am ajuns aici? Sfârșitul sfârșitului istoriei“.
Pentru că acest remarcabil proiect are în centrul lui ideea de „justiție a memoriei“, am venit pregătit să vă spun o poveste. O poveste adevărată, despre lumea liberă a ultimilor 35 de ani și despre ce s-a întâmplat cu ea. Este istoria recentă a democrațiilor liberale și a Occidentului, văzută de aici, de la marginea lui. A unui Occident la care, din fericire și cu mare șansă, ne-am alăturat și noi, politic și instituțional, acum două decenii, într-o mică fereastră de oportunitate pe care a avut-o și a fructificat-o România. Am 54 de ani. În decembrie 1989, aveam 19 ani. Terminasem liceul în vara acelui annus mirabilis, când lumea s-a schimbat brusc. Începând din 1990, ca student în România postcomunistă, am fost convins că binele care ni se întâmplase va fi cel puțin la fel de lung ca răul din care tocmai ieșisem și că nu ne vom mai întoarce în timpul vieții noastre la temeri privind tipul de regim politic sau la riscul privind revenirea în sfera de influență a Moscovei. Visam Occidentul și valorile liberale cu ochii larg deschiși, înfruptându-ne cu nesaț din oportunitățile studențești tocmai apărute, din traducerile din clasicii liberali ai literaturii universale care umpleau librăriile, din deschiderea și mobilitatea pe care ni le oferea deja noua lume. O simplă călătorie până la Viena, Paris sau Bruxelles, în autocare vechi, fără aer condiționat, cu 100 de mărci în buzunar, ni se părea atunci o binecuvântare și un privilegiu de neratat. La fel de entuziasmante au fost primele burse europene și mobilități Tempus, în universități ale Europei de Vest. Nicio clipă nu am bănuit atunci că „sfârșitul istoriei“ va fi atât de scurt. Nu aveam de unde să știu, în anii exuberanți ai studenției, că era doar o pauză înșelătoare a istoriei și că, nu peste multă vreme, în partea a doua a vieții, vom vedea istoria repornind și accelerând într-o direcție imprevizibilă. Francis Fukuyama tocmai ne explicase, când aveam 20 de ani, că „umanitatea a atins sfârșitul istoriei sale, înțeles ca triumful final al democrației liberale și al universalizării modelului occidental al guvernării“, odată cu deznodământul fericit al Războiului Rece. Așa cum știți, înainte de a fi extins și de a deveni faimoasa carte cu același titlu din 1992, Sfârșitul istoriei a fost un articol publicat de politologul american menționat în revista „The National Interest“, în vara lui 1989. La începutul anilor 1990, așadar, noi, generația Revoluției din decembrie 1989, am crezut că viața nu ne va mai oferi nicio surpriză politică neplăcută și că norocul de a fi scăpat de Ceaușescu și de dictatura comunistă, chiar la sfârșitul adolescenței, ne va lumina în liniște restul vieții. Nouă și următoarelor două-trei generații, cel puțin. Proiectul politic al generației mele, aderarea României la lumea occidentală (întruchipată instituțional de NATO și UE), a fost împlinit acum două decenii și părea că obținusem toate garanțiile că nimic rău nu ni se mai poate întâmpla. Astăzi, la doar 35 de ani după imensa și neașteptata bucurie a eliberării de dictatură și de sfera de influență a Moscovei, ne aflăm în plină incertitudine, traversând ceea ce pare a fi „furtuna perfectă“. O mulțime de cărți și de analize ne vorbesc în prezent de „reluarea istoriei“, în sensul cel mai amenințător cu putință, cel al contestării ordinii liberale occidentale și al agresiunii hibride a dictaturilor orientale, care creează sentimentul apăsător că orice este posibil de acum înainte. Iar lumea liberală occidentală a uitat parcă să se apere, și-a pierdut din prea mult progresism și relaxare, și dintr-o îndelungată tolerare a intoleranței reflexul conservator al autoapărării, preferând să încaseze lovitură după lovitură fără să riposteze, așa cum ar fi trebuit și cum ar fi fost perfect legitim să o facă. Liniștea lumii libere a durat atât de puțin. Războiul lui Putin împotriva Occidentului, revizionismul intern și extern și impasul democrațiilor liberale au întunecat prezentul și perspectivele anilor următori. Știm deja cauzele, dar privim cu stupoare ce ni se întâmplă. Ne vine greu să ripostăm și să acționăm energic împotriva acestor cauze și dușmani, pentru că între timp am devenit comozi, formaliști și puțin cam lași. La 20 de ani de la succesul proiectului politic al generației din decembrie 1989, materializat prin aderările instituționale din 2004-2007, ne vedem amenințați, prinși în războiul generației noastre, un război hibrid în care trebuie să ne apărăm valorile, direcția politică și modul de viață. Iar asaltul este deopotrivă extern și intern, în România, în regiunea noastră de periferie geopolitică și în întreg spațiul democrațiilor liberale al lumii occidentale. Ceea ce se întâmplă în prezent are fără îndoială un trunchi comun, valabil în tot spațiul apusean, dar există și o serie de ramificații specifice fiecărei țări, în funcție de istoria și terenul cultural propriu, de la trumpismul și wokismul americanilor la Brexit-ul englezilor și de la extremele dreaptă și stângă din Franța bulversată ideologic la protecționismul anti-imigrație din Olanda, Germania sau Austria, șovinismul maghiarilor ori neolegionarismul și amestecul de conspiraționism, negaționism și „nostalgie“ comunistă stupidă din România. La final, fără a fi neapărat de un optimism debordant, ci cel mult moderat, voi vorbi și despre faptul că totuși există soluții pentru ca lumea democrațiilor liberale să triumfe din nou, chiar dacă într-o versiune actualizată. Voi defini, pe scurt, cele două soluții pentru ieșirea din furtună. …Dar să înțelegem, mai întâi, cum am ajuns aici. Cum a fost deci posibil să se piardă atât de repede caracterul incontestabil al democrațiilor liberale pe plan intern și al ordinii internaționale bazate pe reguli? Modelul în care am crezut și continuăm să credem că reprezintă cea mai bună, cea mai corectă și cea mai prosperă formă de organizare politică a societății și a sistemului internațional este astăzi în pericol. La fel ca după Primul Război Mondial, totul a plecat și de data aceasta, adică după Războiul Rece, de la frustrarea învinșilor, augmentată pe fondul dezamăgirii poporului respectiv față de regimurile pluraliste instabile de după război, sărăcie și corupție – Republica de la Weimar în cazul germanilor, regimul lui Boris Elțîn în cazul rușilor. Câte un lider dictatorial, venit din zona militară, a dat glas politic de fiecare dată acestor frustrări din straturile sociale profunde și apoi a pregătit acțiunea revanșardă. O frustrare și o ură puternică, fie neobservată, fie neglijată lamentabil de puterile vestice câștigătoare, în ambele situații, au dus la o nouă confruntare cu un agresor care și-a refăcut forțele. Și într-un caz, și în celălalt, cineva nu a fost împăcat cu ideea că lumea a mers înainte, că agresorii au pierdut războaiele precedente, iar imperiile lor s-au prăbușit, vrând să dea roata istoriei și agresiunii înapoi. Pregătirea pentru revanșă a durat aproximativ 20 de ani, în ambele cazuri. Vorbim de apariția curentului revizionist și de asaltul, deopotrivă extern și intern, asupra ordinii politice liberale.
Înainte de a vorbi despre revizionismul intern iliberal, să derulăm firul poveștii revizionismului extern. Asemănările între contextele și liderii revizioniști de atunci și de acum nu pot fi trecute cu vederea. Ambii conducători au fost în vremea precedentei confruntări tineri gradați, activi în mașinăria de forță a imperiilor învinse, iar militarii se știe că trăiesc umilința înfrângerii în războaie cu o ură infinit mai mare decât civilii. Ambii au intrat ulterior în politică, cu gândul să răzbune eșecul anterior al țării lor, pe care toți revizioniștii din lume obișnuiesc să îl numească „trădare“. În anii 1930, Führerul revanșei germane s-a numit Adolf Hitler, un fost caporal în armata imperială, în timp ce după prăbușirea Imperiului Sovietic, Țarul revizionismului rusesc, instalat la putere pe 31 decembrie 1999, se numește Vladimir Vladimirovici Putin, fost ofițer KGB. Între Hitler și Putin este o distanță în timp de șapte decenii, dar mecanismul mental al revizionismului a fost identic.
La 25 aprilie 2005, ca o coincidență premonitorie, chiar în miraculoasa zi în care România și Bulgaria semnau la Luxemburg Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, V. Putin rostea în Parlamentul Federației Ruse discursul devenit referențial în relațiile internaționale, în care numea „destrămarea URSS drept cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut“. S-a vorbit atunci prea puțin despre acest discurs „bizar“, care părea venit din senin, iar liderii occidentali, în frunte cu cancelarul Schrőder, au revenit rapid la business as usual cu prietenii din Rusia, pompând miliarde de euro și dolari în economia Rusiei, indirect în mașinăria de război pe care o pregătea Putin împotriva democrațiilor conectate la lumea occidentală. Wandel durch Handel, adică „schimbare prin comerț“, a fost, în esență, formula naivității germane în relația cu Moscova, încă din perioada Ostpolitik.
În februarie 2007, un nou semn neglijat. Dictatorul de la Kremlin ține un discurs neobișnuit de virulent la adresa Occidentului la Conferința de Securitate de la München, vorbind despre cum „Vestul a păcălit Rusia și a trădat încrederea de colaborare pe care Moscova o avusese după Războiul Rece“, în relația cu SUA și Europa de Vest. Din nou, în afara câtorva titluri răzlețe în presa de politică internațională, nicio îngrijorare reală în cancelariile occidentale și nicio măsură de protecție. Germania, Franța, Austria, Italia și alte țări ale „vechii Europe“, pentru a păstra termenul folosit de Donald Rumsfeld, continuau să pompeze miliarde în conturile Moscovei, care începuse deja campania de reînarmare și modernizare militară. Să nu uităm că, la acea vreme, Rusia era membră a G8, alături de economiile industrializate ale Vestului democratic, și membră a Consiliului NATO-Rusia, care îi asigura statutul de observator la Summit-urile Alianței Nord-Atlantice. Fusese invitată în ambele structuri occidentale la finalul anilor ’90, în timpul președintelui Elțîn, ca semn al reconcilierii Est-Vest.
Ajungem la anul 2008, un an crucial, un an de referință în istoria post-Război Rece. În aprilie are loc, la București, Summit-ul NATO, cea mai largă întrunire de până atunci, în care, în jurul unei mese rotunde, îi vedem cinând împreună pe George Bush, Vladimir Putin, Angela Merkel, Traian Băsescu ș.a. Cine ar fi bănuit, în acea atmosferă jovială bucureșteană, ce avea să se întâmple, doar câteva luni mai târziu?
La acest summit, președintele american Bush a venit cu propunerea-surpriză, pe care astăzi o vedem ca absolut normală pentru contextul de atunci, ca Ucraina și Georgia să primească invitații oficiale de aderare la alianța occidentală. Germania și Franța au respins propunerea americană, oficial din motive de insuficientă pregătire a celor două republici post-sovietice, în realitate pentru a menaja sensibilitățile Rusiei și a-și continua relațiile economice, comerciale și chiar politice bune cu Rusia lui Putin. Până la urmă, în urma acestui veto vest-european cinic, rezoluția summit-ului a fost un compromis, care a vorbit doar de „politica NATO a porților deschise și de aderarea viitoare, în principiu, a Ucrainei și Georgiei, atunci când țările candidate vor fi pregătite“. A fost un eșec teribil al Occidentului, provocat de ipocrizia franco-germană și de interesele lor economice în relația cu Rusia, ratându-se astfel ultima șansă reală de a mai evita războaiele care au urmat în Europa de Est. Este evident astăzi că Rusia nu ar fi atacat Georgia și Ucraina dacă acestea ar fi fost țări membre ale NATO, cu baze militare americane pe teritoriul lor, așa cum Putin nu a atacat țările baltice, și ele foste republici sovietice, acceptate însă în Alianță la timpul potrivit, în 2004. Summit-ul NATO de la București, deși nu a ajutat Ucraina și Georgia cu nimic, a fost însă suficient pentru ca Putin, prezent la masa tratativelor, să înțeleagă că este ultimul moment în care Rusia mai poate ține imperiul cu forța, împotriva aspirațiilor democratice și de integrare euro-atlantică ale republicilor post-sovietice europene. Doar patru luni i-au trebuit să pună la punct planul de atac. Și nu o spunem cu ghilimele, ci la propriu.
În august 2008, invazia Rusiei în Georgia și ocuparea provinciilor separatiste Osetia de sud și Abhazia marchează simultan două borne strategice pentru Kremlin – pe de o parte, blocarea Georgiei în aspirațiile de integrare în NATO ale președintelui prooccidental Mihail Șakașvili (căci nicio țară pe teritoriul căreia se află trupe ruse nu mai este integrabilă în NATO sau UE), și, cel mai important, începutul Războiului lui Putin împotriva Occidentului. Reținem: 2008. Mulți dintre noi nici măcar nu ne-am dat seama că în 2008 a început al Treilea Război Mondial, tocmai pentru că era un alt fel de război pentru o nouă ordine mondială, unul hibrid și insidios, diferit de cele ușor de transpus în fotografii ale secolului trecut.
Așadar, acest război revizionist al Kremlinului împotriva Vestului a fost declanșat cu peste 16 ani în urmă, fără ca mulți dintre noi să sesizeze măcar importanța primei invazii rusești din epoca Putin. Sigur că Georgia este o țară mică, dincolo de Marea Neagră, sigur că nu erau mari interese occidentale în Georgia, sigur că ea nu era în NATO și nu avea garanții de securitate din partea nimănui, sigur că Moscova a ales-o tocmai pentru a testa vigilența Vestului față de începutul unei lungi agresiuni hibride. Dar lipsa de reacție a democrațiilor occidentale mari față de invadarea unui stat candidat la aderarea la NATO denotă o indiferență, naivitate și cecitate strategică lamentabilă, comparabilă cu cea din 1989, când liderii SUA și ai Europei de Vest erau îngrijorați să nu se prăbușească URSS. Nu s-a întâmplat, practic, nimic după prima etapă a agresiunii rusești. Războiul lui Putin putea să înceapă, Occidentul fiind adormit. Testul reușise pe deplin, fiind ușor și ieftin pentru Moscova.
Următoarea etapă a Războiului lui Putin împotriva Occidentului a fost atacarea Ucrainei. La rândul ei, aceasta s-a desfășurat în două etape, la opt ani distanță între ele, Ucraina fiind o țară mult mai mare decât Georgia, iar agresiunea asupra ei necesitând o etapizare care a scăpat din nou Vestului. Mai mult decât atât, după ce Barack Obama dăduse unele semne că înțelege pericolul imperialismului rusesc, pe 26 martie 2012 se petrece consternanta scenă a microfonului uitat deschis la o întâlnire oficială. Președintele american îl prinde de braț și îi spune prietenește și împăciuitor președintelui rus Dimitri Medvedev, care ținea locul cald la Kremlin pentru întoarcerea lui Putin, să transmită la Moscova că el, Obama, „se pregătește de ultimele lui alegeri prezidențiale (cele din noiembrie același an, pentru al doilea mandat) și că apoi va da dovadă de mai multă flexibilitate“. Cu alte cuvinte, Obama se scuza în fața rușilor că trebuie să mai zică una, alta despre amenințările Moscovei, dar că roagă ca Putin să îl înțeleagă că face asta doar pentru că este în an electoral, iar apoi va fi mult mai flexibil și mai tolerant. Iar Putin l-a înțeles perfect.
În martie 2014, anexarea ilegitimă fulgerătoare a Crimeii a decurs perfect pentru Kremlin. Un plan bine pus la punct, conceput probabil cu ani înainte, și o rețea de generali ucraineni trădători (judecați și condamnați tardiv de Kiev, câțiva ani mai târziu) au făcut ca armata ucraineană să cedeze Crimeea fără să tragă un singur foc de armă, spre stupoarea întregii lumi. O parte din militari au dezertat pur și simplu, trecând de partea invadatorilor. Un simulacru de referendum, controlat de separatiști ruși înarmați, și celebrii „omuleți verzi“ infiltrați prin frontiera ruso-ucraineană au anihilat orice reacție a statului ucrainean suveran.
Pentru țările Est-Europene, acest rapt teritorial grosolan sugera amenințări viitoare din ce în ce mai mari. Pentru țările occidentale însă și pentru administrația Obama a Statelor Unite, nu a însemnat mai mult de un comunicat de condamnare formală și câteva sancțiuni slabe, nesemnificative. Nimeni nu avea disponibilitatea de a înfrunta Rusia. Al doilea test de agresiune al lui Putin reușise, iar Vestul continua să rămână fără reacție, pompând mai departe miliarde de euro și dolari în conturile Rusiei. Afacerile și importurile de hidrocarburi mergeau înainte netulburate. Semnalele de alarmă ale țărilor din Flancul Estic, de la Marea Baltică la Marea Neagră, erau tratate ca „exagerate“ sau „panicarde“ de către țările din Vest. În vara anului 2014, a început așa-numitul „război din Donbas“, în provinciile Lugansk și Donețk, parte a războiului Rusiei împotriva Ucrainei, la rândul lui parte a unuia mult mai mare și mai insidios, Războiul lui Putin împotriva Occidentului. Acordurile de la Minsk (Minsk I în septembrie 2014 și Minsk II în februarie 2015), în „formatul Normandia“ (Franța-Germania-Ucraina-Rusia), au fost teribil de naive, reprezentând doar o înghețare a conflictului ruso-ucrainean care a permis pregătirea și mai temeinică a Rusiei pentru etapa următoare, mai mare, a agresiunii. Angela Merkel și François Hollande, garanții europeni ai acordurilor, au fost astfel păcăliți de Putin cu un pseudo-final al agresiunii ruse asupra Ucrainei.
În toamna lui 2015, armata lui Putin a mai făcut o „repetiție“, prin intervenția militară în războiul civil din Siria, în favoarea regimului brutal de la Damasc, o mișcare percepută tot ca o sfidare la adresa democrațiilor occidentale care vorbiseră după 2011 de înlăturarea dictatorilor în Orientul Mijlociu, în mișcarea numită poate prea optimist Primăvara arabă. Intervenția militară rusă din Siria a amânat cu nouă ani căderea dictatorului Bashar al-Assad.
În decembrie 2021, când Statele Unite avertizau deja public, după ce o făcuseră în lunile din urmă pe canale diplomatice, că Rusia se pregătește să înceapă o mare invazie, Kremlinul a publicat o listă îngrozitoare de revendicări și condiții adresate nu Ucrainei, ci Occidentului. Acela era, practic, proiectul revizionist integral al lui Vladimir Putin. Se vede din acea listă că Războiul lui Putin nu a fost și nu este doar împotriva unei Ucraine democratizate și occidentalizate, ci, mult mai mult decât atât, este o încercare de a întoarce lumea înapoi la sfera de influență a Moscovei de după 1945. Ca exemplu, punctul în care Putin cerea retragerea NATO pe aliniamentul pre-1997, cu alte cuvinte limitarea la teritoriul acoperit de garanțiile de securitate americane de dinainte de invitarea Poloniei, Cehiei și Ungariei în Alianța Nord-Atlantică. Evident că acea listă nu a fost niciodată negociată, fiind absurdă și inacceptabilă din start, dar este important că ea a dezvăluit, așa cum spuneam, viziunea de ansamblu și proiectul revizionist integral al lui Putin, menit să demanteleze ordinea liberală occidentală actuală, să anuleze extinderea Vestului în spațiul central și est-european postcomunist în ultimele decenii, să creeze condiții pentru restaurarea sferei de influență și chiar a Imperiului Rus (sub forma Russkiy Mir), precum și să oblige la recunoașterea din nou a Rusiei ca mare putere globală, egala SUA la masa negocierilor, așa cum fusese în timpul Războiului Rece.
Fostul ofițer KGB a rămas în aceste decenii ultimul lider imperialist de pe continentul european, iar mecanismul mental al războiului care îi poartă numele este identic cu cel al revizionismului nazist antioccidental promovat de Adolf Hitler înainte și după preluarea puterii, în 1933. Inclusiv minciunile și temele ipocrite ale așa-zisei „justificări a invaziei“ au fost aceleași – „eliberarea conaționalilor“ de pretinsa „opresiune“ din țările vecine. Hitler vorbise de germanii „ostracizați“ din Cehoslovacia și Polonia, Putin de rușii „asupriți“ din Ucraina, mai nou și din Republica Moldova.
24 februarie 2022. Începe invazia pe scară largă a Ucrainei, pe trei direcții, dinspre est, nord și sud. Este important de spus că, și în preajma acestei noi etape a Războiului lui Putin, practic a patra, liderii vest-europeni manifestau în continuare o naivitate, relaxare și neglijență greu de înțeles, negând acest pericol, deși serviciile de informații americane avertizaseră de la sfârșitul lui august că Rusia va invada masiv Ucraina. Cu doar câteva zile înainte de declanșarea invaziei, președintele Macron vorbea trei ore la telefon cu dictatorul Putin, crezând încă în soluția diplomatică. Nu voi povesti mai departe cei trei ani de război și rezistență eroică a Ucrainei, pe care desigur îi știm cu toții. În sfârșit, abia acum, Vestul pare că s-a trezit. Cancelarul Scholz, pe picior de plecare, ținea în Bundestag, la trei zile după invazie, un faimos discurs în care vorbea de Zeitenwende, un „moment de cotitură“ în istoria Europei.
Pentru a completa tabloul de pe plan internațional, Rusia nu este singură în această mișcare revizionistă orientată împotriva ordinii liberale occidentale și a supremației globale a SUA. Regimurile totalitare din Republica Populară Chineză, Coreea de Nord și Republica Islamică Iran s-au alăturat și au format o axă a dictaturilor orientale, din care trei sunt deja puteri nucleare, iar a patra, Iranul, este tot mai aproape de a produce și ea arma nucleară. Trebuie menționat aici și atacul abominal asupra Israelului, pe 7 octombrie 2023, desfășurat de organizația teroristă Hamas, practic un intermediar al teocrației de la Teheran, sponsorizat și înarmat de Iran în scopuri revizioniste criminale, vizând dispariția statului israelian.
Ceea ce unește pe plan internațional cele patru regimuri totalitare ale axei este antiamericanismul, antioccidentalismul, antiliberalismul și dorința lor revizionistă pe plan global și regional, amenințând totodată direct o serie de democrații pro-Vest din regiunea lor – Ucraina și Republica Moldova în cazul Rusiei, Israel în cazul Iranului, Coreea de Sud în cazul Coreei de Nord și bineînțeles Taiwanul sau Republica China în cazul Chinei comuniste. Într-o versiune revizuită a ordinii mondiale, lipsită de garanțiile de securitate americane și dominată de axa celor patru dictaturi orientale, toate statele menționate ar trebui să-și piardă suveranitatea și să intre sub dominația agresorilor.
Astăzi, când susțin această conferință, nimeni nu poate spune când și cum se va finaliza războiul revizionist hibrid împotriva ordinii liberale occidentale și dacă SUA vor fi vreodată înlocuite de China ca primă putere mondială. Ce este cert e că adversitatea și tensionarea relațiilor între marile puteri a mers mult prea departe pentru a mai reveni de la sine înapoi la ce a fost acum 20 sau 30 de ani. Suntem deja într-un point of no return.
Există mai multe variante de deznodământ, de la cele optimiste pentru cei care susțin democrația și valorile liberale până la cele moderat-rezervate, cu final mixt, sau de-a dreptul pesimiste, și de la cele care vorbesc de descărcări treptate de tensiune la nivel regional (prin războaie limitate în Europa de Est, Orientul Mijlociu, Asia) până la o conflagrație mondială rezultată din conectarea conflictelor eurasiatice. Există și posibilitatea ca SUA sau China să piardă competiția strategică pentru supremație globală pe fondul unei prăbușiri interne economice și politice, așa cum s-a întâmplat la sfârșitul Războiului Rece cu Uniunea Sovietică. Scenariul imploziei regimului este evident mai probabil în cazul comunismului chinez decât al democrației americane. Cea din urmă, prin supapa alegerilor, a proprietății private și a economiei de piață, poate totuși să se adapteze la crize majore și să le depășească, așa cum s-a mai întâmplat. Dar la fel de posibil este ca deznodământul să fie de data aceasta unul militar.
Pentru țările din periferiile geopolitice ale lumii, precum România, devine evident că situația prezintă un plus de periculozitate, iar o eventuală reușită a proiectului revizionist oriental poate fi extrem de amenințătoare și ne poate arunca înapoi în sfera de influență a Moscovei. Pentru România, „reluarea istoriei“ nu este deloc o veste bună.
Dar spuneam că războiul generației noastre mai are o componentă, și anume revizionismul intern sau curentul contestatar anti-sistem. Este vorba despre discursul urii împotriva democrației liberale, conspiraționismul, negaționismul și tentația revenirii la autoritarism. Acum câțiva ani, când priveam la ce se întâmpla cu prima alegere a lui Trump în 2016 și cu Brexitul, apoi cu creșterea valului populist-suveranist în Europa de Vest și Europa Centrală (Franța, Italia, Germania, Olanda, Austria, Ungaria, Slovacia), am spus că e o chestiune de timp, maximum două legislaturi, până când valul revizionist va ajunge și în România. Iată că acum a ajuns și la noi și ne-a izbit din plin, prinzându-ne (cum altfel?) nepregătiți.
Democrațiile din spațiul euro-atlantic, fără excepție, dar în grade diferite, din Statele Unite până în Franța sau România, sunt cuprinse de un complex de procese de transformare internă, bazate pe următoarele trei componente – reideologizare, radicalizare și polarizare. Vorbim de un „sindrom inflamator al democrației“. Reideologizarea este intensă și dramatică, radicalizarea este explicită și accelerată (uneori se vede chiar în decursul vieții unui individ, de la un an la altul, nu mai vorbim de la o generație la alta), iar polarizarea societății devine adâncă și ireconciliabilă. Nu mai este nicio îndoială că expansiunea rețelelor sociale și cuprinderea utilizatorilor în bule ideologice care se dușmănesc între ele și se radicalizează pe zi ce trece este una din cauzele principale. Prin mecanismul de confirmation bias, cei de dreapta devin și mai de dreapta, iar cei de stânga devin și mai de stânga. Între ei, un ocean de ură, de hate speech, de dispreț reciproc și violență verbală. Etichetările pentru cele două bule sunt de obicei „progresism“ versus „conservatorism“, sau „globalism“ versus „suveranism“, fiecare cu excesele specifice, deranjante sau chiar absurde, ale gândirii neomarxiste egalizatoare sau ale neofascismului autoritarist și bigot. Ca o consecință a acestor trei procese menționate, subțierea centrului politic lasă treptat democrațiile fără temelia solidă a succesului țărilor occidentale în perioada postbelică, adică politicile centriste, raționale, moderate, pragmatice. Acestea, împreună cu clasa mijlocie, au fost principalii piloni ai democrațiilor liberale după 1945.
În 1960, de exemplu, referindu-se la convergența doctrinară a partidelor spre centru, Daniel Bell vorbea, într-un volum de referință pentru perioada denumită the Golden Age a democrațiilor occidentale, despre „sfârșitul ideologiilor“ (The End of Ideology). Astăzi, dimpotrivă, vedem o divergență în creștere a opțiunilor politice din societate, produsă de revenirea în forță a ideologiilor și radicalizarea lor.
Subțierea sau disoluția centrului politic este nu doar un fenomen politic îngrijorător, un semn premonitoriu pentru confruntări civile viitoare și diviziuni societale profunde, ireconciliabile, ci și (sau poate în primul rând) o deteriorare intelectuală accentuată a semenilor noștri, care nu mai pot gândi în nuanțe intermediare și adevăruri mixte, complexe, ci doar în alb-negru, clișee binare și lozinci simple, de maxim cinci cuvinte. Este simptomul unei lumi care nu mai poate citi texte lungi, care obosește și se plictisește după lecturi de 30 de secunde, având nevoie de poze sau filmulețe pentru a transmite, comunica, înțelege ceva. Poate că ar trebui să scriem de acum înainte cărți de benzi desenate, ca să putem comunica cu noul fenotip cultural-ideologic apărut. Cum însă nici adevărurile, nici soluțiile în politică, economie, relații internaționale, istorie, cultură etc. nu sunt deloc simple și nu sunt rezumabile în lozinci de câteva cuvinte, devine clar de ce explicațiile moderate, savante, nuanțate, sofisticate, care se prezintă în cărți de sute de pagini nu mai atrag pe nimeni, militanții preferând sloganurile tari și simpliste, de tipul celor din rețelele sociale. Este oare acest curent de ură anti-sistem motivat economic sau social? Categoric nu, pentru că în multe cazuri nivelul de viață este mai ridicat astăzi decât în orice alt tip de regim din trecut, iar oamenii se bucură în democrații de cele mai multe libertăți, drepturi și oportunități. Inclusiv România se află în cel mai fericit moment al istoriei sale, cu cele mai credibile garanții de securitate și cel mai ridicat nivel de viață și dezvoltare pe care l-a avut vreodată. Motivele valului contestatar nu sunt deci economice și nu țin de o scădere a calității vieții, ci au fost induse. Desigur, se pune întrebarea importantă și legitimă dacă tot Rusia este responsabilă și pentru revizionismul intern, cel din democrațiile occidentale? Răspunsul este dual, da și nu, în același timp. Nu, pentru că nu Rusia a inventat aceste vulnerabilități ale lumii occidentale. Nu, pentru că principiul liberei exprimări este valabil doar în Occident, nu în Rusia, și este specific lumii liberale, nu lumii ruse. Nu, pentru că nu Rusia ne împiedică să citim mai mult și de calitate mai bună și să facem școală mai serioasă. Nu, pentru că nu Rusia e de vină pentru declinul educațional și cognitiv al unor semeni de-ai noștri cărora parcă „li s-a urât cu binele“. Da, pentru că Rusia exploatează intens aceste slăbiciuni ale sistemelor noastre liberale și a găsit portițe de invazie, prin fabrici de troli și conturi false pe rețelele sociale, prin propagarea de fake news, prin distorsionarea istoriei și a adevărurilor științifice, biologice, medicale etc. Da, pentru că încurajează subtil și cultivă discret sau explicit „idioții utili“ ai Moscovei, promotorii discursului urii, negaționismului, antivaccinismului, conspiraționismului, legionarismului sau nostalgiei comuniste, fără măcar ca aceștia să își dea seama pe ce muzică joacă. Da, pentru că uneori Rusia plătește aceste tiruri de dezinformări. Da, pentru că are ingerințe în campaniile electorale, așa cum s-a dovedit prima dată în Rapoartele FBI pentru alegerile prezidențiale americane din 2016. Nu ar fi, așadar, prima dată. O face demult și are deja rezultate concrete în sensul decredibilizării democrațiilor occidentale din interior. Aceasta este imaginea de ansamblu, destul de sumbră, a lumii noastre, atacate și din exterior, și din interior. Revizionismul este legat de Războiul lui Putin împotriva Occidentului, dar și de slăbiciunile noastre structurale, de îndelungata tolerare a intoleranței. Dacă am opri aici discuția, s-ar putea deduce că bătălia este pierdută și nu mai e nimic de făcut. Și totuși, soluții încă există, deși este foarte târziu. Să le luăm pe rând, succint. Pentru revizionismul extern, soluția este înfrângerea strategică a Rusiei și destructurarea axei emergente Rusia-China-Iran-Coreea de Nord. În felul acesta, ordinea occidentală bazată pe reguli internaționale și pe sistemul garanțiilor de securitate americane va rămâne în picioare, de la București la Ierusalim și de la Seul la Taipei. Despre demotivarea sau împiedicarea Chinei comuniste de a prelua ostil Taiwanul, rămâne să discutăm cu altă ocazie, tema fiind complicată și sensibilă, chiar mai importantă pentru ordinea mondială decât războiul din Ucraina. Prin „înfrângere strategică a Rusiei“ nu înțelegem o zdrobire a trupelor ruse în Ucraina, o sinucidere în buncăr a lui Putin sau o fluturare a steagului ucrainean pe clădirea Kremlinului, după cum nici invers nu va fi posibil. Al Treilea Război Mondial nu va avea un final „instagramabil“, de tipul celor pe care le vedeam imortalizate în fotografii propagandistice alb-negru, în cărțile noastre de istorie. S-ar putea să nu ne dăm seama când s-a terminat, așa cum nu ne-am dat seama nici când a început. Înfrângerea strategică a Rusiei, posibilă și chiar probabilă în opinia mea, se referă la ratarea tuturor obiectivelor strategice ale Kremlinului, cele din proiectul revizionist inițial. Acest război nu a fost și nu este pentru teritorii. Să ne înțelegem, Rusia nu a pornit războiul pentru că avea nevoie de Lugansk, Donețk, Herson sau Zaporoje, ci pentru obiective mult mai ambițioase. Cu alte cuvinte, înfrângerea Rusiei înseamnă că Statele Unite ale Americii nu vor părăsi Europa, așa cum voia Putin, iar prezența strategică și militară americană va crește și mai mult pe Flancul Estic european; NATO nu se va desființa, ci va deveni și mai puternic, așa cum deja se întâmplă de trei ani; UE nu se va diviza, ci va deveni mai articulată și mai coerentă, așa cum vedem în cele 15 pachete de sancțiuni împotriva Rusiei, și poate chiar va continua să se extindă; Republica Moldova va continua pe calea pro-europeană, iar Ucraina nu va fi îngenuncheată și nu va reveni în Russkyi Mir, ci va rămâne cu adevărat independentă de Rusia și pro-Vest. Asta înseamnă înfrângerea lui Putin, indiferent dacă ar rămâne cu 20% din teritoriul Ucrainei de după 1991. Rusia însăși, când își va face bilanțul real și sincer cost-beneficii al războiului, evident în regimul post-Putin, va realiza că a pierdut mai mult decât a câștigat, devenind o țară înapoiată tehnologic, slăbită economic de sancțiuni și epuizată militar de război, dependentă de ajutorul Chinei, Coreei de Nord și Iranului, cu un nivel de viață inferior până și celui din Ucraina, cu o societate distrusă, din care cei mai buni oameni doresc să plece cu prima ocazie. Dacă înfrângerea strategică a Rusiei în Războiul lui Putin se confirmă, vom ști peste câțiva ani. Pentru revizionismul intern și impasul democrațiilor liberale, soluția o reprezintă reinventarea centrului politic, în sensul larg al termenului. Pentru ca acest obiectiv să devină posibil, este necesar ca toate cele trei tendințe actuale din democrațiile occidentale, de care am vorbit anterior, să intre în reflux și să înceapă tendințele inverse – dezideologizarea, deradicalizarea și depolarizarea. „Inflamația democrației“ trebuie tratată prin educație, asanarea mediului informațional și revenirea la gândirea nuanțată, la moderație și la încrederea în rațiunea calmă. Toate acestea înseamnă, din punct de vedere politic, revenirea la centrism, care desigur nu exclude variantele doctrinare moderate de centru-dreapta și centru-stânga. Ura trebuie eliminată din spațiul public, prin măsuri de autoritate legislativă, dacă altfel nu se poate, furia trebuie să scadă, violența verbală să fie domolită, argumentarea trebuie să redevină rațională, lucidă, și, atunci când e cazul, bazată pe știință și fapte verificate. Sigur că o asemenea soluție de ieșire din furtuna urii și a curentului contestatar ar necesita o lungă perioadă de timp, nu ne facem iluzii. Poate că o generație ar trebui să treacă pentru deradicalizare, timp în care calitatea educației ar fi obligatoriu să crească în mod semnificativ și să atingă straturile sociale profunde, rămase acum captive în bulele ideologice ale ignoranței și violenței discursive. O reglementare mult mai atentă a rețelelor sociale, comparabilă cu regulile din cultura scrisă, tipărită, este necesară și pentru rețelele sociale, care reprezintă tot un spațiu public. Libertatea de expresie în mod evident nu înseamnă că poți să scrii orice în rețelele sociale. Cuvintele contează, iar libertatea de exprimare trebuie să fie responsabilă, nu un instrument al urii, al războiului, al conspiraționismului sau al dezinformării. Nu trebuie să ne fie teamă să reglementăm principiul liberei exprimări, pe baza rațiunii, științei, adevărului factual și respectării demnității umane. Mulți ignoră că inclusiv în Constituție libertatea de exprimare, altminteri garantată, are limite explicite, prevăzute la alin. 6 și 7 ale art. 30. De ce nu aplică autoritățile aceste limitări firești, conform Constituției, și nu blochează vocile urii? Pe de altă parte, mult mai mulți oameni cu cariere profesionale reușite și niveluri înalte de pregătire trebuie să se implice din nou în politică. Părăsirea politicii și a partidelor, în multe democrații occidentale, în ultimele două-trei decenii, de către oamenii cu merite intelectuale sau performanțe profesionale confirmate, a căror viață non-politică a devenit mult mai tentantă prin creșterea veniturilor profesionale, a făcut posibilă acapararea partidelor de către oameni de calitate îndoielnică, mediocri sau submediocri, fără profesii și fără realizări individuale. Această scădere a calității politice a creat sentimentul larg răspândit că avem în prezent o elită politică mult mai slabă și lipsită de viziune decât, de exemplu, cea a părinților fondatori ai Uniunii Europene. Recredibilizarea elitelor în societate, în sensul bun, cel profesional, intelectual sau științific al termenului de elite, și apoi recredibilizarea clasei politice și a partidelor poate fi drumul pentru ieșirea din populism, boala grea a democrației contemporane. Cum am ajuns aici? De ce a repornit istoria într-o direcție amenințătoare? Dacă măcar o parte din explicațiile posibile s-au regăsit în conferința de astăzi și dacă măcar o parte din cei prezenți consideră că mai avem o șansă să ne salvăm lumea pe care ne-am dorit-o acum 35 de ani, înseamnă că această discuție a meritat.