Anthony Marra este unul din numele de referință ale literaturii americane contemporane. Primul lui roman, Constelația fenomenelor vitale (A Constella tion of Vital Phenomena, 2014; Humanitas Fiction, 2015) a fost considerat de critici un debut strălucit și a primit numeroase premii, printre care, National Book Critics Circle Award – John Leonard Prize, Anisfield-Wolf Book Award, Athens Prize for Literature, Indies Choice Award, Carla Furstenberg Cohen Fiction Award; a fost nominalizat la National Book Award și a ajuns finalist la Prix Médicis și la Flaherty-Dunnan First Novel Prize. În 2022, noul său roman Mercury Pictures prezintă (Mercury Pictures Presents; tradus în românește în urmă cu puțin timp – Humanitas Fiction, 2024) a fost distins cu David J. Langum, Sr. Prize in American Historical Fiction și s-a numărat printre cele mai bune cărți ale anului în „The Guardian“, „New York Times“ și „Booklist“, precum și la NPR. Despre cărțile sale, despre „bucătăria“ creației sale și despre viziunea sa cu privire la literatură, într-un interviu exclusiv pentru „România literară“.
Cristian Pătrășconiu: Cinema sau biserică? Aceasta este, evident, o referință la Maria Lagana, personajul dumneavoastră principal din cel mai recent roman pe care l-ați publicat, și la tatăl acesteia…
Anthony Marra: Cinema sau biserică? Știți, cred că, în multe privințe, ele au scopuri similare. Cred că, în epoca noastră, cel puțin în a doua jumătate a secolului XX, cinematograful a făcut pentru cultură și pentru public, la scară largă, ceea ce biserica a făcut în secolele anterioare, în ceea ce privește crearea unui spațiu comun în care ne regăsim împreună și, într-o mare măsură, ne bucurăm de povești și mitologii comune. Într-un fel, ceea ce face Hollywoodul și ceea ce au făcut studiourile de film de-a lungul secolului XX a fost să creeze aceste arhetipuri mitice care, într-un fel, joacă un rol similar în imaginația populară cu cel pe care religia l-a avut în secolele trecute.
Ce fel de traume devin centrale în romanele dumneavoastră? Pentru că lucrați mult cu suferința, durerea, trauma în opera dumneavoastră ficțională.
Da. Aș spune poate că trauma care mă interesează cel mai mult este modul în care istoria este denaturată. Cred că, în toate cărțile mele, am căutat să explorez felul în care istoria este distorsionată de actorii politici din prezent. Primul meu roman prezintă un istoric nevoit să rescrie mereu istoria Ceceniei pentru a se conforma cu tendințele politice dominante, venite de la Kremlin. Al doilea roman al meu are în centru un artist care trebuia, practic, să șteargă fețele indezirabililor politici din fotografiile și picturile sovietice. Iar în Mercury Pictures prezintă, acest aspect este explorat prin prisma propagandei cinematografice. Un motiv pentru care revin mereu la această temă este că romanul istoric, ca formă literară, se bazează adesea pe nostalgie. Iar eu încerc continuu să mă opun acestui lucru. Prin urmare, un aspect important al angajării mele în ficțiunea istorică, ca gen, este examinarea modului în care istoria devine ficționalizată în politică. Multe dintre personajele mele sunt prinse în această luptă de a descoperi o înțelegere a realității, într-o lume care a fost acaparată de ficțiune.
Criza este un bun combustibil pentru literatură, indiferent că este politică, economică, socială sau, dimpotrivă, interioară?
Cred că literatura, într-adevăr, prosperă în contexte care forțează personajele să se confrunte cu ceva sau să se schimbe. Și consider că aceste momente de răsturnări politice, istorice sau sociale obligă personajele să se confrunte cu ceea ce au evitat și le forțează să își cântărească adevăratele valori. Așadar, criza este, cred, într-un fel, fundamentul literaturii. Dacă ne întoarcem până la Cartea Genezei, vedem o succesiune de crize una după alta. Cred că există ceva în psihicul uman legat de modul în care înțelegem o poveste, profund înrădăcinat în interesul nostru de a observa cum reacționează alții în fața unei crize.
Cum vă alegeți personajele? Și cum vin ele către dumneavoastră?
Ele provin, aș spune, dintr-un amestec de surse. În multe cazuri, sunt vag inspirate de figuri istorice reale. De exemplu, în Mercury Pictures prezintă, Artie și Ned Feldman sunt, într-un fel, inspirați de Jack și Harry Warner. În alte cazuri, personajele sunt inspirate din propria mea viață. Personajele celor trei străbunici ale Mariei sunt bazate pe străbunicile mele, care nu doar că le împărtășesc numele, dar și viziunea întunecată asupra condiției umane. Atunci când scriu, încerc să îmi imaginez un personaj care va genera cele mai complexe și interesante interacțiuni dramatice cu mediul său. De exemplu, Maria este o exilată. Este o femeie într-o industrie dominată de bărbați. Toate aceste elemente creează oportunități pentru momente dramatice și surprinzătoare în poveste. Așadar, caut acea combinație de factori care vor forța personajul să acționeze în moduri cât mai captivante din punct de vedere dramatic.
Ce contează decisiv la dumneavoastră în compoziția cărților? Să zicem… sunetul textului, muzicalitatea lui, sau personajele? Sau poate atmosfera? Sau poate contextul general, cadrul poveștii?
Da, aș spune că, de obicei, la început, este mai degrabă atmosfera generală. De exemplu, în cazul acestei cărți, Mercury Pictures prezintă, la început, cel mai mult m-a interesat ideea de a scrie un roman plasat în Los Angeles în anii 1930 și 1940, în comunitatea de imigranți de acolo. Frank Lloyd Wright a spus odată că, dacă răstorni lumea pe o parte, toate piesele care nu sunt fixate vor ateriza în Los Angeles. Și mi-a plăcut ideea de a scrie un roman în care toate aceste piese disparate sunt adunate la un loc. Așa că aceasta a fost prima idee de ansamblu despre ceea ce îmi doream să fac. De acolo, am încercat să descopăr o voce care să aducă la viață această lume și personajele care o populează. Cred că cel mai dificil aspect al scrisului, pentru mine și pentru mulți scriitori pe care îi cunosc, este găsirea vocii perfecte. Dar, odată ce vocea prinde contur în mintea ta și ajungi să o auzi pe tot parcursul zilei, atunci scrierea cărții devine mult mai ușoară.
Ați fost comparat cu Nabokov, Kafka și Orwell, printre alții. De care dintre aceștia trei simțiți că sunteți cel mai apropiat? Din nou: Nabokov, Kafka sau Orwell?
Hmm, este o comparație extrem de generoasă. Cred că, în moduri diferite, simt o afinitate pentru fiecare dintre ei, în ceea ce privește limbajul. Eu sunt un scriitor foarte lent. În multe zile, scriu doar câteva propoziții sau paragrafe. Și, pentru că scriu într-un ritm atât de lent, trebuie să fiu mulțumit de fiecare frază. Dacă reușesc să scriu o propoziție cu adevărat bună, simt că mi-am câștigat dreptul la odihnă pentru ziua respectivă. Din acest punct de vedere, Nabokov îmi este cel mai apropiat – pentru că avea o înțelegere incredibilă a limbajului și o muzicalitate aparte în proza sa. Se simte în scrisul lui acea sinestezie pe care o avea – putea să guste culorile și să le transforme în text. În ceea ce privește lumea în care trăiesc personajele mele, Kafka este, fără îndoială, cel mai reprezentativ. Personajele mele se confruntă constant cu situații absurde și tragice, iar Kafka este prințul absolut al absurdului.
Există și o poveste personală în cea mai recentă carte a dumneavoastră. Ați menționat ceva despre asta în legătură cu Mercury Pictures prezintă – e și despre calabrezii din familia dvs. Dar există o poveste personală și în spatele primului roman?
Primul meu roman, Constelația fenomenelor vitale, a fost inspirat de perioada petrecută în Rusia. Am studiat istoria Rusiei la facultate și am petrecut un timp la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg. Am ajuns acolo în ianuarie 2007, la trei luni după ce jurnalista rusă Anna Politkovskaia fusese asasinată pentru reportajele ei despre Cecenia. Impactul conflictului cecen din ultimii doisprezece ani era vizibil peste tot în cultura rusă. Locuiam aproape de o academie militară, iar în fiecare zi vedeam tineri și tinere defilând pe stradă în uniforme albastre impecabile. Treceau în marș pe lângă o stație de metrou din apropiere, vedeam alți tineri, cu doar câțiva ani mai în vârstă decât cadeții, cerșind. Mulți dintre ei purtau tot uniforme militare, dar ale lor erau uzate și ponosite, iar unii își pierduseră membrele. Am vrut să înțeleg ce separa aceste categorii de tineri – cadeții plini de speranță, de optsprezece ani, și veteranii răvășiți. Răspunsul, bineînțeles, era războiul cecen. Și astfel a început să mă fascineze să înțeleg Rusia contemporană, prin intermediul războiului din Cecenia. Această curiozitate m-a condus spre explorarea acestui conflict și, în cele din urmă, spre scrierea romanului.
Apropo, despre calabrezii din familia dvs., Antonio Marra, nu Anthony Marra. Corect?
Da, da. Așa este. Bunicul meu se numea Anthony Marra. A primit acest nume de la un frate mai mare, care murise și care se numea Antonio. Fratele mai mare era Antonio. Dar, cumva, numele a fost scurtat la Anthony când bunicul meu l-a primit, iar apoi a fost transmis mai departe, până la mine.
Rămânând în aceeași tematică, cum vă regăsiți în literatura pe care o scrieți? Cum sunteți dumneavoastră prezent acolo? În ea, nu – desigur – în actul de a (o) scrie…
Este interesant… Cu fiecare carte pe care am scris-o, simt că ele se apropie tot mai mult de personalitatea mea, în ceea ce privește vocea textului. Cred că umorul meu este cel care transpare cel mai mult. Sunt anumite replici pe care le testez în conversațiile cu soția mea și, dacă reușesc să o fac să râdă, îmi zic: „Bine, asta e bună, o voi folosi în carte.“ Uneori, preiau pur și simplu conversații pe care le am cu familia mea și le includ în roman. Cred că vocea romanului reflectă acea sensibilitate ironică, ușor sarcastică, care definește modul în eu care văd lumea. Așadar, este mai puțin vorba despre subiectele alese și mai mult despre modul în care romanul este scris.
Se simte că în spatele poveștilor dumneavoastră există un „software“ sofisticat. Care este acest „software“? Care este semnificația profundă a literaturii pe care o scrieți?
Asta e o întrebare excelentă. Aș spune că, în esență, este despre modul în care tulburările politice și sociale schimbă relațiile dintre oameni la un nivel foarte intim. Toate cărțile mele explorează aceste momente de criză politică sau ruptură, dar ceea ce mă interesează cel mai mult este impactul pe care aceste momente îl au asupra relațiilor personale – asupra felului în care oamenii își înțeleg alegerile, asupra legăturilor cu cei dragi. Cu toții suntem ființe care se mișcă prin istorie, iar visurile noastre, ambițiile, dorințele, rușinea, vinovăția, ura sau fricile noastre sunt modelate și influențate de contextul istoric în care trăim. Cred că, fundamental, aceasta este tema centrală a literaturii mele.
La Humanitas Fiction au apărut două dintre cărțile semnate Anthony Marra. Prima are o intrigă istorică mai apropiată de realitatea de acum, iar a doua se desfășoară într-un context istoric mai îndepărtat. Cum sunt aceste două romane niște oglinzi pentru lumea de astăzi? Ce este valabil, ce este important ca lecție, ca parabolă, ca mesaj pentru lumea noastră actuală? Un roman ca o oglindă pentru prezent…
Eu cred că un roman istoric descrie, în cele din urmă, mai degrabă perioada în care este scris decât perioada în care este plasat. De exemplu, Constelația fenomenelor vitale, citit astăzi, cred că oferă o înțelegere bună a forțelor care au condus la războiul din Ucraina. Modul în care Putin a purtat al Doilea Război Cecen, începând din 1999, reflectă o mentalitate imperialistă și expansionistă, care a dus la ceea ce vedem astăzi în Ucraina. Cred, în ceea ce privește această carte, scrisă și publicată în SUA acum 12 ani, că vorbește despre înțelegerea noastră asupra Rusiei și a ambițiilor sale de astăzi. Și Mercury Pictures prezintă a fost, pentru mine, un mod de a pune în context forțele reacționare din Statele Unite. Fie că vorbim despre naționalismul de tip „America First“, despre xenofobie și frica de imigranți și refugiați, sau despre ascensiunea propagandei politice, toate aceste aspecte pe care le vedem astăzi fac parte dintr-un trend istoric mai larg și mai tragic din istoria SUA.
Ambele cărți sunt interesate și de modul în care tehnologia creează oportunități pentru propagandă. Și cred că acesta este, fără îndoială, un aspect cu care ne confruntăm cu toții, în diverse moduri, astăzi, prin intermediul rețelelor sociale. Așadar, unul dintre lucrurile pe care literatura le poate face este să ia aceste conflicte și întrebări majore pe care le întâlnim zilnic în ziare și să le plaseze într-un context mult mai larg, într-o perioadă istorică mai extinsă, pentru a examina cum au gestionat oamenii astfel de situații. Și cred că, în cele din urmă, unul dintre marile beneficii ale romanului este că ne permite să vedem cum oamenii din epoci anterioare au trecut prin provocări similare – cum au reușit să le depășească, cum s-au compromis, cum au eșuat și cum au reușit să își atingă obiectivele.
Aduceți istoria în literatură. Cum alegeți să faceți acest lucru? Cum devine istoria mai accesibilă, mai ușor de înțeles prin literatură?
În multe privințe, este vorba despre detaliile pe care le alegi, dar și despre încercarea de a submina într-un fel narațiunile care ne-au fost transmise. De exemplu, gândindu-mă la Mercury Pictures prezintă, cel mai recent roman al meu, acțiunea este plasată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Și sunt sigur că, probabil, și în România este la fel ca în Statele Unite – nu poți intra într-o librărie fără să dai peste un teanc uriaș de cărți despre Al Doilea Război Mondial. Este, probabil, subiectul despre care se scrie cel mai mult în zilele noastre. Într-un fel, cred că acest război a devenit pentru modernitate ceea ce a fost războiul troian pentru antichitate – o modalitate de a măsura dimensiunile răului și binelui uman. Și, totuși, atunci când istoria devine mitologizată, apare un pericol real – acela al nostalgiei, al ignorării modului în care, de-a lungul timpului, ne-am compromis în numele propriilor obiective.
Așadar, în Mercury, am fost interesat să examinez cum, în diverse moduri, SUA a adoptat practici care, într-un fel, aveau elemente fasciste – de exemplu, coloniile de confino (domiciliu obligatoriu) sau restricțiile impuse „alogenului ostil“ în Los Angeles asupra cetățenilor germani și italieni. Aceste practici reflectă, într-o anumită măsură, ceea ce a trăit tatăl Mariei în confino. Am vrut să explorez ideea că poți fi de partea „corectă“ a istoriei, dar totuși să acționezi într-un mod reprobabil. A fost o încercare de a privi istoria dintr-o perspectivă diferită.
De fapt, literatura ar putea fi un profesor bun pentru a înțelege istoria? Știți expresia latină Historia magistra vitae – „Istoria este învățătoarea vieții“. Dar ar putea literatura să fie o bună profesoară de istorie?
Ați formulat acest lucru foarte frumos. De multe ori, istoria – în cărțile de specialitate și în non-ficțiune – se concentrează pe biografii uriașe de 800 de pagini despre mari lideri, președinți, regi și dictatori. Însă literatura are capacitatea de a capta poveștile personajelor mai mărunte, care ar putea trece neobservate în astfel de cărți. Rareori, cu excepția unor lucrări precum Wolf Hall, o operă literară de succes se concentrează pe un rege sau un președinte. Cel mai adesea, literatura vorbește despre vieți modeste, mai puțin spectaculoase, dar în care ne putem regăsi cel mai bine. Și tocmai aceste vieți sunt cel mai bine documentate prin literatură. Astfel, cred că literatura este, fără îndoială, un mod prin care putem experimenta istoria și o putem aduce la viață.
Ne apropiem de o lume foarte turbulentă. Sau poate chiar suntem deja în mijlocul ei. Credeți că acest lucru este o veste bună pentru literatură?
Ei bine, știi cum se spune – suntem blestemați să trăim vremuri interesante…
Viața seamănă mai mult cu un film sau cu un roman?
Viața este, cu siguranță, mai apropiată de un roman. Filmele au avantajul că fiecare personaj este văzut în lumina perfectă, cu machiaj impecabil, coafură perfectă și replici bine gândite. Dar viața reală este mai apropiată de un roman – în care nu suntem întotdeauna văzuți în cea mai bună lumină, în care nu avem mereu cel mai bun aspect. Deși filmul este o metodă puternică de a reda experiența umană, romanul – care există de peste 500 de ani – rămâne cea mai avansată tehnologie pentru a înțelege cum funcționează mintea umană, cum gândesc și simt ceilalți. Și, tocmai din acest motiv, cred că romanul rămâne de neegalat ca mijloc de a ne conecta cu alți oameni și de a le înțelege viața. Și, știți, din acest motiv, cred că, în privința modalității de a ne extinde dincolo de noi înșine și de a încerca să atingem o altă persoană, să înțelegem cum trăiește altcineva, romanul rămâne de neîntrecut.
Literatura ne învață că istoria se repetă?
Cred că istoria ne învață acest lucru, iar romanele, poate, doar subliniază acest fapt. Există acel citat minunat al lui Mark Twain, care spune că „istoria poate că nu se repetă, dar rimează“. Și, într-un fel, cred că romanele surprind această cadență ritmată a timpului.
Romanele dumneavoastră sunt despre cruzime – să spunem despre cruzimea istoriei, violența istoriei – dar și despre tandrețe. Pe ce pariați mai mult? Pe cruzime, violența istoriei sau pe tandrețea oamenilor?
Cred că, în final, pe tandrețe, cu siguranță. Unul dintre lucrurile pe care le-am observat, cercetând aceste diferite perioade istorice de-a lungul anilor, este că oamenii sunt foarte rar capabili să prevadă ce urmează să se întâmple. Și acest lucru este valabil nu doar pentru evenimentele negative, ci și pentru momentele de grație, bunătate și decență. Istoria este un profesor destul de crud, dar, în cele din urmă, majoritatea oamenilor, în cea mai mare parte a timpului, nu sunt intenționat cruzi și, dacă ar avea de ales, ar opta pentru decență. Așa că, dacă ar trebui să pariez, aș paria pe tandrețe.
Un scriitor rus foarte cunoscut, nu un lider politic rus, a spus: „Frumu sețea va salva lumea“. Poate că da?
Dacă lumea va fi salvată, noi vom fi cei care o vor salva. Și, desigur, trăim vremuri foarte urâte, din multe puncte de vedere. Sunt sigur că urmăriți și dumneavoastră știrile și vedeți toate nebuniile care se întâmplă cu Trump, Elon Musk și toți acești maniaci. Și totuși, zilele trecute, am fost voluntar la un adăpost de animale pentru a plimba câini fără stăpân, și am văzut mulți oameni care, după o zi de muncă, veneau să își dedice timpul pentru acești câini abandonați. Pe de o parte, există cruzimea umană în capitală, iar pe de altă parte, există decența umană din propriul cartier. În viață, navigăm mereu între aceste două extreme – între cruzime și decență, între frumusețe și urâțenie, între lucrurile care ne înalță și cele care ne trag în jos. Și da, sper și eu ca frumusețea să ne salveze.
Este literatura un aliat puternic, un partener de încredere în vremuri complicate și violente? Poate fi un partener puternic?
Literatura bună, literatura care merită citită și reținută, luptă întotdeauna împotriva violenței și cruzimii. Așadar, poate fi un partener puternic în a ne ajuta să înțelegem, să supraviețuim și să traversăm aceste vremuri dificile. Dar cred, de asemenea, că literatura bună este mereu în opoziție cu puterea abuzivă, în opoziție cu indecența. Este un mod de a aprecia ceea ce este bun, special și frumos.
