Alte muzici și faze, romanul publicat după dispariția lui Ovidiu Verdeș în octombrie 2022, subliniază și în titlu continuarea primului său roman, Muzici și faze (Polirom, 2016). Protagoniștii sunt aproximativ aceeași, epoca nu s-a schimbat, anii ’70 în România ceaușistă, – un calcul făcut pornind de la omologarea autobiografistă a romanului indică anul 1978 – nici vârsta generică a naratorului, adolescența, și nici limbajul și optica acestuia, iar situațiile fac parte din același repertoriu. Câteva observații recapitulative pentru cititorii primului roman: protagonistul este totodată și naratorul romanului scris la persoana I, „io“, se numește Tinuț, apelativul alintat de la Constantin, are 15 ani și este singura odraslă a unei familii de medici, locuiește în București, este foarte sociabil și, prin urmare, are o mulțime de prieteni printre care și câțiva mai în vârstă decât el, precum Bodi, (24 de ani), și alții mai îndoielnici, chiulangii, looseri, o prietenă sexy de vârsta lui, Hari (Ariadna), cu fițe și figuri, cu care la concurență construiesc scenarii care să-i facă reciproc geloși. Intriga este banală, părinții lui Tinuț urmează să plece la o nuntă într-o zi de sâmbătă și să se întoarcă abia duminică, ceea ce deschide pentru Tinuț orizontul de Halima optzecistă al unei petreceri –„ceai“ în codul cultural al epocii – la el acasă, cu prietenii, cu multe „muzici și faze“. „Faza“ este substativul generic care aproximează noțiunea de aventură adaptată universului adolescentin, iar fazele se succed așa cum „muzicile“ definesc opțiunile „estetice“ generaționiste, transcriind forme de sensibilitate și configurând o antropologie a sociabilității. Nimic nou sub soare, muzica reprezintă mai mult decât un marker cultural, este unul identitar, o afiliere care-l distinge și deopotrivă îl confundă pe tânăr într-o masă de fani care trăiesc sentimentul rebelului fără cauză. I se potrivește lui Ovidiu Verdeș afirmația lui Călinescu despre Amintiri din copilărie, cum că Ion Creangă „povestește copilăria copilului universal“, înlocuind însă „copilăria“ cu „adolescența“ și cu precizarea, în anii ’70, la crepusculul Epocii de Aur care începea să coclească.
Într-adevăr, Ovidiu Verdeș explorează marea aparent liniștită a banalului, iar „fazele“ pe care le traversează Tinuț ca să dea petrecerea, tot atâtea episoade ale aventurii sale adolescentine, sunt cuminți, năzdrăvănii picarești cel mult, luminate încă de o inocență care se îmbracă provocator și se comportă excesiv ca să treacă drept maturitate. Există în plan secund o întreagă rețea de îngrijorări, de prudențe, de tabuuri, care trimit la un context politic, dar ele nu sunt insurmontabile, iar romancierul nu le transformă în balauri. În fapt, experiența adolescentină care înregistrează preocupări minimalist-triviale este dezideologizată, politicul este invocat caricatural-butaforic, ca element de decor, într-o perspectivă a secundarului, chiar dacă intrat în zona de atenție a adulților este activat cu discreție. Îngrijorarea tatălui, Andrei, cu privire la Bodi, cu care este vecin, dar al cărui nume de familie nu-l știe ține de faptul că din auzite a aflat cum că ar vrea să fugă din țară, fapt pedepsit drastic prin lege în epocă. În plus, este și ungur, totodată singurul adult din grupul de prieteni/amici ai lui Tinuț și șeful unei formații rock, ceea ce-i sporește considerabil prestigiul în ochii mucoșilor, dar și pericolul pentru un tată care este atent la aceste circumstanțe. De partea cealaltă, mama civilizată, politicoasă și divorțată a lui Hari vrea să se asigure că adolescenții nu fac prostii, adică sex, preocupare majoră în epocă. Iar Tinuț asta speră, o validare a masculinității sale în proces de emancipare, preocupările sale îndepărtându-l de orice metafizică sau tatonare ideologică.
De la primele f(r)aze, Tinuț își revendică un idiolect care-l distinge, iar exprimarea sa nu ține numai de oralitatea liberă, ci și de gândire introdusă adesea prin „am zis“. Și iată un fapt important: personajul ni se deschide deplin, de la un capăt la altul al romanului aflăm ce gândește la fiecare pas, în detaliu, iar micile strategii discursive de captatio sau de deturnare a atenției și înșelare a vigilenței adultului sunt delicioase. Tinuț este extravertit până în măduva oaselor care și ea se vede fără radiografie, și extrem de comunicativ și popular. „Neică“ este un apelativ pe care-l întâlnim foarte des, ca și interjecția „ZBOOING!“ cu majuscule și semnul exclamării, care înregistrează un moment de suspans, de cotitură, o alertă ca în desenele animate. E plin de apostrofuri în transcrierea discursului său care taie vesel articolele hotărâte, iar „eu“ devine „io“ în toate împrejurările rostite sau nerostite ale vieții. Și într-adevăr, romanul este animat de replicile la „mișto“, de teribilisme și fanfaronisme juvenile. Un capitol savuros este consacrat construirii unui palmares erotic care presupune o ierarhie a excitantelor, parte a unui preludiu care trăiește exponențial din amânarea silită a trecerii în următoarea etapă: „bulăneală“, „mameleală“, „mozoleală“, băgarea mâinii în chiloți (fapt rar) etc. Clasarea în insectarul personal al tuturor acestor fapte asociate unor nume de fete construiesc o legitimitate destul de șubredă a unui adolescent care are vulnerabilitățile lui, dar niciun Angst serios. Actul sexual este promisiunea veșnic amânată a depășirii pubertății și afirmării de sine, iar discuțiile converg către aceste forme de erzaț erotic, de rapt dionisiac cu coniac albanez, „pileala“, și distracție în general, seriozitatea fiind alocată singurului fapt cultural demn de a fi reținut, „muzicile“, de la Cat Stevens și Jimi Hendrix la Pink Floyd și Mick Jagger. Limbajul tehnic presupune mag-urile (Maiak), benzile de magnetofon, casetele audio, discurile, obținute pe sub mână, prin bișniță, numele socialist dat businessului capitalist, practicat ilegal în comunism. Citind printre rânduri, sesizezi intertextul ironic și un ștaif cultural, o anumită elevație cu fondul ei livresc altfel disprețuit sau ricanat „(…) și aș fi fost în stare să ascult jdemii de buletine de știri, cu toate indicațiile prețioase și buletinele economice din toate județele de pe cuprinsu’ patriei, numai să nu mă cheme maică-mea la masă. Timpul însă nu mai avea răbdare (s.n.).“ Iar prietenii autentici sau de ocazie sunt la fel, niciun introvertit, niciun „caz“, nicio abisalitate, fără urmă de Holden Caulfield.
Ovidiu Verdeș nu în cearcă să se apro pie de persoanje cu instru mentele psi hologului și ale so ciologului, ci să își locuiască personajele în preocupările și servituțile lor sociabili zate adolescentine, fără a le revela interio ri tatea dincolo de platitudinile vârstei pe care „io“-Tinuț le lansează în jocul său tactic. După multe tergiversări, telefoane, răzgân diri, recapitulări, renunțări și reveniri, totul se termină cu happy end, ceaiul urmează să se țină, în timp ce pe tapet mai apare și o tabără, situația cu fuga lui Bodi se lămurește, nu e fugă, ci posibilă plecare legală prin căsătorie cu o unguroaică, prietenii rămân prieteni etc. Pe scurt, psihodramele adolescentine nu conduc la autentice drame.
Sunt două aspecte interesante cu privire la acest roman, iar unul constituie chiar o miză a lui, aceea de a oferi în cele mai mici detalii geografia unui univers adolescentin la modul (auto)biografist, de la vestimentație, discurs și preocupări, la subculturile care-l definesc, în special cea a muzicii rock. Acțiunea se desfășoară pe parcursul a aproximativ 24 de ore, și, precum în romanul lui Joyce, avem o dilatare a banalului prin redundanță, orizontal și nu analitic, în profunzime. „O zi din viața lui Tinuț“ ar putea fi un titlu-rezumat al acestui roman. Cel de-al doilea aspect este conținut de două capitole dinspre finalul romanului, intitulate „Albumul“ și „O adevărată doamnă“, ambele având-o ca protagonistă pe bunica lui Tinuț din partea tatălui pe care acesta o persuadează să-i „împrumute“ albumul de familie – păstrat ca o relicvă prețioasă de venerabila doamnă –, pentru a-l arăta prietenilor. Gestul are ceva desacralizant în contrapondere cu tabuizarea obiectului ca depozitar al unei memorii a tribului. Nepotul este lipsit de orice pioșenie, dar treptat se lasă captivat de istoria de familie și o serie de interogații se nasc firesc în mintea lui. Un străbunic afemeiat, o străbunică înșelată pe bandă rulantă, o bunică posibil frigidă deși apărând îmbrăcată foarte sexy într-o fotografie de epocă, căsătorită ulterior cu un general cu care discuta aventurile erotice cu alte femei înainte ca acesta să le inițieze etc. Păstrându-și stilul ireverențios-ironic, nepotul descoperă complexitatea relațiilor într-o lume pe care o credea extrem de conservatoare, totodată și dedesubturile familiei, dramele eufemizate într-un surâs sau un gest, o bogăție ascunsă a unei lumi scufundate pe care fotografiile o evocă spectral. Tinuț ar vrea să știe „legenda“ unora dintre aceste fotografii și de altfel nutrește dorința de a deveni scriitor: un alt capitol ne revelează mai mult despre acest fapt [„Io să fiu și naratoru’, și personaju’ principal“]. Iată că „romanul“ de familie se află în fața lui, încapsulat în câteva imagini, în timp ce al lui tocmai se scrie în așteptarea unui „ceai“ cu madlena lui optzecistă. Romanul nu are strălucirea primului, dar el a fost reconstituit din laboratorul scriitorului care nu a mai apucat să-l finalizeze.