Horia Gârbea este un autor de nestăvilit, care scrie performant în orice gen, cu o doză de umor (uneori amar) care se regăsește în mai toate scrierile sale. Dacă poezia preia umorul în doze atent calculate, dacă proza sau teatrul conțin umor după cît pot suporta situațiile și personajele ca să nu iasă din perimetrul esteticului, publicistica lui Horia Gârbea este un seismograf al lumii noastre, în care umorul involuntar, cel oferit de situațiile concrete, se întîlnește cu umorul și ironia și cu abordarea critică, dar și vesel-amară care pornește din imaginația autorului. Cel mai recent volum de publicistică, Condiția de nemuritor, adună contra-editorialele din revista „Neuma“, publicate în perioada 2017 – 2024, la „rubrica de autor“, Cursive. Subiectele sunt din categoria „comediei literaturii“, în cea mai mare parte, cu exemplificări de situații, de tendințe, de nume, de anecdote care dau dinamism cărții, dar și receptării vieții literare de la noi. Piața literară este, precizează autorul argumentat, încă de la început, un loc al confuziilor, al arbitrariului sau chiar al ghinionului. În lipsa unor instanțe critice care să despartă fără milă apele în domeniul literaturii mai noi, în lipsa „instituției“ agentului literar care să discearnă în „marea de cărți“, multe scrieri se pierd fără a atinge limanul dorit, cel de a ajunge sub ochii cititorilor. Astfel, Horia Gârbea, după ce face o listă de scriitori adevărați total neglijați de critica literară, dar și de cititori, conchide, pe bună dreptate, că: „(…) un caz fericit este cel al lui Mircea Cărtărescu“ și asta pentru că „prin gestionarea atentă a operei și prin apartenența la un grup literar favorizat de critică, a ajuns la notorietatea care i-a permis să scrie, să publice și să vîndă excelent un Solenoid. Carte foarte reușită de altfel. Dacă un autor neinspirat sau prost sfătuit de agenții săi de marketing ar debuta cu un echivalent (tematic și valoric) al Solenoidului, n-ar aduna nici cele două cronici necesare accesului în uniune.“ Dacă ar fi apărut Solenoid la o editură dintre acelea în care autorul își plătește cele cincizeci de exemplare pe care și le poate permite, pe care le va fi împrăștiat pe la prieteni și rude, cartea ar fi dispărut din atenție, rămînînd la cheremul unei postumități la fel de nesigură. Succesul în literatură are o mulțime de fațete, spune Horia Gârbea: „Succesul nu e o floare atît de rară pe cît se crede. Mai degrabă e damă bună, că nu se refuză nimănui. Oricine îl poate avea, la nivelul pe care și-l propune și care îl satisface.“ Comedia falsității, a valorilor care se confruntă doar cu aplauzele galeriei din preajmă, hrănind orgolii și mize mici, este extrem de prezentă în lumea noastră (literară și artistică) în care inadecvarea pare să fie prima sursă de umor: „Succes se consideră atunci cînd autorul își lansează un nou volum de versuri sau proză la școala la care predă, și cîteva colege, ba chiar cîteva mame de elevi îi oferă buchete de flori, gest deopotrivă impresionant și oportun, autorul fiind directorul școlii și consilier orășenesc.“ După un asemenea succes, autorul respectiv își pierde (de obicei) mințile și discernămîntul, intră în competiții care îl duc în zona unei nefericiri cu care își hrănește orgoliul de … neînțeles. Ajungem aici și la ceea ce spunea Tudor Mușatescu: „Faptul că autorul este în viață și scrie mai departe, este o mare pierdere pentru literatura noastră“. Se plîng autorii că nu sunt citiți, că nu se mai citește în lumea noastră? Horia Gârbea are un răspuns destul de logic și, din păcate, concret, verificabil: „Trebuie spus că la deficitul de lectură contribuie și mulți autori care scriu și mai ales publică mai mult decît citesc, închină ode înlăcrimate lui Eminescu sau Dante fără să-i fi citit. Orice prost care scrie o poezie șchioapă o postează imediat pe facebook și trebuie să găsească imediat cîteva zeci de inși mai proști ca el care să-i dea like. Cine n-o face, se singularizează ca Ion din povestirea lui I.L. Caragiale – alt autor necitit și pe cale de izgonire din manuale. Cui nu i se pare o idee nobilă organizarea unui concert avînd ca solist un măgar, va fi ocolit ca bizar și asocial…“. Sunt în carte și multe situații de „normalitate“, probe ale solidarității de breaslă, dar ele par niște excepții într-o mare care se zbate între niște țărmuri de incertitudine.
Găsim în carte și anecdote care au făcut epocă altădată, reluarea lor sporind savoarea cărții: „Se spune că Lionel Walter Rothschild, care, pe lîngă talentele de bancher era și zoolog, ar fi reușit să împerecheze un măgar cu o zebră. De altfel, el se ducea, cînd era invitat la Buckingham Palace, într-o trăsură trasă de patru zebre. Astfel, baronul se întîlnea cu contemporanul său ceva mai vîrstinc, I. V. Miciurin, despre care o anecdotă spunea că ar fi corcit vaca și girafa, ca animalul să pască peste Prut, dar să fie muls în RSS Moldovenească.“ Bun comentator al fenomenului literar de la noi, pe care îl consemnează fie critic, fie cu multă ironie altădată, autorul propune și scene care parcă se desfășoară sub ochii noștri. La un festival de literatură fiind, scriitorii au fost cazați laolaltă cu o echipă de handbal, care se pregătea pentru un meci. La micul dejun, o autoare simte nevoia să le citească din productele sale sportivilor, care „prea politicoși ca să-și facă cruce altfel decît cu limba în gură, au înghițit, înainte de meci, alături de omletă, cîte o porție de umor versificat“. Urmarea, previzibilă, sportivii au pierdut meciul, bănuiala celor prezenți fiind că s-a întîmplat acest lucru din cauza autoarei care a încurcat cu versurile ei mințile bieților sportivi.
Într-un volum de o savoare aparte, Horia Gârbea ia la bani mărunți realitatea literară și istoria imediată, demonstrația fiind aceea că rămîi, de cele mai multe ori în palmă, la o evaluare corectă, doar cu… mărunțiș. În același timp, este obositor și contra-productiv, sugerează autorul, să trebuiască tot timpul să facem un efort de imaginație că „regele e îmbrăcat în cele mai strălucitoare straie“, cînd el (și toți știm asta!) este, de fapt, gol!