Lucian Vasiliu este, alături de proeminenții generației sale, un novator al poeziei românești, folosind în acest scop modalități postmoderniste specifice: ironia, impulsul ludic, fragmentarismul, stările crude, spectacolul sinelui desacralizat (adevărurile subiective), spectacolul lumii răzuite de formalismele realului (alte numeroase realități – ale limbajului), reflectând o „cădere“, dintr-o perspectivă relativistă, a unor valori. În principal, este vorba de o schimbare de viziune și de limbaj. Ceea ce-l diferențiază este constanta subtextualitate, posibilitatea de a desface textul, de a-l citi dincolo, într-un scenariu cu luciri de spiritualitate, fără a-l lipsi de imuabilitatea sentimentelor fine.
Antologia Meteorolog de serviciu, apărută în urma decernării Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu, oferă imaginea acestui parcurs poetic, început editorial în anul 1981. Meteorologul este, desigur, interpretul unor vremuri probabile, obligat (de conștiință) să le exploreze (estetic), observând schimbările temporare, petrecute peste un background invariabil, timpul: „în agora, printre/ stindardele contemporanilor/ conversez/ despre starea vremii“ (Exordium).
Poezia debutului (genezei), personalizată, are un imaginar cuprinzător, al vârstei impetuoase, nedefinite, al impactului cu destinul: „Secvențele obscure/ în care mi-am surprins părinții/ m-au ajutat să înțeleg/ noaptea/ de ianuarie 1954 de la genunchi în sus/ și trupul Mierlei, fraged/ în gura șobolanului// și, mai ales/ cântecul care însoțește disperarea/ de a nu ști, de a mă teme,/ de a trăda consemnul:/ «Luminați-vă fața! luminați-vă fața!»“ (Mierla de la Casa Pogor). Poetul nu-și întrezărește un orizont sigur (mai ales în condițiile regimului totalitar, reprezentat printr-un vierme): „Conviețuiesc cu șobolanii Bosch și Bruegel“ (Ricoris), „Sunt vesel și sunt trist/ [..]/ peste multă viață vine multă moarte“ (Androgina stare a lumii). Din momentul nașterii, el devine și „deținutul/ plămânului ficatului inimii creierului./[…]/ plutonul de execuție“ (Deținut 001954). Această deprimare genezică este compensată cu o iubire voit echivocă, o entitate irepetabilă, unică, numită Mona-Monada, sugerând o femeie misterioasă, dragostea maternă, chiar existența în sine, divinitatea: „Deseori, buzele tale sunt buzele mamei./ Deseori prin ochii tăi văd/ chipul lumii, desfigurat –/ departe, în ceață, indicibilul munte Ararat/ […]/ De o parte, tu,/ de altă parte, golul bineștiut:/ pretutindeni/ brațul imensului orologiu/ rece și mut“ (Mona-Monada IX).
Despre felul cum înaintez este o carte inițiatică. Poetul (meteorolog), care a „împlinit o etate,/ înaintând pe coate într-un câmp minat“ (I(olanda) I), inventează o lume inefabilă, alcătuită din desene scrise cu cerneală simpatică (vizibilă numai dacă este tratată cu multă căldură sufletească): „Existența mea de acum/ se rezumă la a exprima/ căderile masive de zăpadă“ (Narațiune). În plus, sunt adăugate călătorii exotice/ spirituale, în sine și în alte lumi: „În groapa acestui vers mă simt bine/ singur cu cârtița galbenă// […]// Aici/ în chilia acestui vers,/ laolaltă cu caligrafii monastirești,/ noi cunoaștem lumina întunericului“ (Hic et nunc).
În Fiul omului, sunt dezvăluite amintiri prenatale, într-un registru delicat creștin. Nașterea este asemenea unei epifanii. În volumul Verile după Conachi, face exerciții ludice de limbaj, se dedă prezentării unor preocupări domestice și alcătuiește mici poeme erotice. Lucianograme-le sunt texte personalizate, cu note biografice alegorizate, evocând afinități poetice (Blaga, Bacovia, Cezar Ivănescu), mașina de scris, „atelierul de potcovit inorogi“, scintilații, iluminații, stări, imaginile părinților, atmosfera Iașilor, subterane pline cu amprente culturale, afective, Casa Pogor, Junimea, Eminescu… Imaginile sunt imbricate, născându-se unele pe altele, după o tehnică a fotografiei, a tabloului, puțin imobile: „Între un rid și alt rid, albia râului./ Sub albie, altă albie// Între gura mea și gurile voastre,/ pecețile/ gurilor care au fost// [..]// În pântecul mamei, altă mamă/ sporindu-și singurătatea“ (Cercuri). Poetul nu spune nimic în mod direct, doar camuflează ținte.
În volumele Cod numeric personal și Fragmonade, neastâmpărul lingvistic, voluptatea jocului, rimele sprintene, năstrușniciile de tot felul, ingeniozitatea, surprinderea unor evenimente de conjunctură, pomenirea unor confrați, ironia, calamburul dau suplețe textelor, fac lectura dinamică, deosebit de atractivă: „Bate la ușă/ fără de coasă/ Doamna senzuală precum/ cocoșul de tablă de pe casă// Și ne întreabă/ sfioasă:/ – Domnule optzecist/ (zice ironică,/ mă descoasă…),/ nu doriți să vă servesc, amical,/ cu un pahar de Tămâioasă?“ (Lucianogramă cotnariană).
Precum Bacovia („Mi-am realizat/ Toate profețiile/ Politice“), dar altfel, precum Verlaine („Prends l’éloquence et tords-lui son cou!“), Lucian Vasiliu își exprimă strategia poetică: „am săvârșit toate încercările,/ am sucit gâtul sintaxei, am decapitat elocința,/ m-am dedicat alchimiei./ Acum, eliberat, pot să mor liniștit, în fiecare seară// […]/ Răstignit de mai multe ori pe crucea limbii materne,/ însângerat și suferind,/ laolaltă cu marii entuziaști, astăzi orbi ca și mine“ (Epistole ale trupului către spirit). Prin natura sa, poetul își cufundă, își menține lirica într-o zare mistică, într-o iluminare sufletească, într-o atmosferă de bună dispoziție.