Cum povestește poemul medieval Cântarea Nibelungilor, Siegfried, prinț invincibil născut în Westfalia, îl ajută pe Gunther, regele Burgundiei, să-și îmblânzească soția, puternica islandeză Brunhilda, hotărâtă să rămână fecioară. Într-o noapte, pe întuneric, Siegfried o supune, ea crezând că cel care a învins-o este Gunther, soțul ei. Siegfried, care tocmai se căsătorise cu prea-frumoasa Kriemhilda, sora lui Gunther, îi povestește cum s-a luptat cu Brunhilda și îi dă inelul și sutienul pe care i le luase. Kriemhilda, nechibzuită, își bate joc în public de cumnata ei susținând că Siegfried e cel care a făcut primul dragoste cu ea, Brunhilda e profund jignită, iar Hagen, vasal fidel al lui Gunther, se hotărăște să o răzbune. Prefăcându-se că îl adoră pe Siegfried și că vrea să-l apere, Hagen o întreabă pe Kriemhilda dacă trupul soțului ei are vreun punct vulnerabil. Din nou necugetată, Kriemhilda îi dezvăluie lui Hagen locul între umeri unde Siegfried poate fi lovit și ucis. Când acesta e invitat de Gunther la o vânătoare, Kriemhilda îl roagă să nu se ducă, dar nu are curajul să-i mărturisească ce i-a spus ea lui Hagen. Siegfried va fi asasinat, iar Kriemhilda îl va plânge ani de zile.
După un timp, Etzel, regele hunilor, rămas văduv, îl trimite pe margaful Rüdiger la Curtea lui Gunther să o ceară pe Kriemhilda de soție. Hagen își dă seama că odată ajunsă în regatul hunilor Kriemhilda le va face mult rău, dar nimeni nu-l ascultă. Kriemhilda, care-și petrece zilele plângându-l pe Siegfried, la început nici nu vrea să audă de o nouă căsătorie, dar după ce Gunther pledează în favoarea lui Etzel, iar Rüdiger o asigură că în Ungaria va fi fericită, Kriemhilda acceptă. Pleacă deci condusă de Rüdiger și de cavalerii lui, ajunge în Austria, unde festivitățile organizate în onoarea ei durează șaptesprezece zile, și de acolo e primită cu bucurie în țara lui Etzel.
După șapte ani, ea dă naștere unui fiu, făcându-l fericit pe soțul ei. Sigură că de acum înainte nimeni nu va îndrăzni să i se opună, Kriemhilda plănuiește să se răzbune pe Hagen. Ținându-și copilul în brațe, ea îl convinge pe Etzel să invite rudele ei să vină în vizită în Ungaria. Când trimișii lui Etzel ajung în Burgundia, Hagen e singurul care se opune acestei invitații, dar Gunther, frații lui și ceilalți nobili burgunzi o acceptă, astfel că până la urmă și Hagen li se alătură. Pe drum, diferite preziceri îi anunță că nu se vor mai întoarce. Iar odată ajunși în Ungaria, burgunzii sunt întâmpinați de bătrânul cavaler Hildebrand și de mai-marele lui, seniorul Dietrich, care le atrage atenția că atâta timp cât Kriemhilda e în viață vor putea să aibă neplăceri. De ce? întreabă Gunther. Pentru că în fiecare zi, răspunde Dietrich, el o aude pe soția lui Etzel plângându-se bunului Dumnezeu de dispariția lui Siegfried.
Într-adevăr, de îndată ce Kriemhilda și Hagen se reîntâlnesc, ei se ceartă, Hagen refuză să-i dea înapoi comoara ascunsă a nibelungilor, iar ea pune la cale o confruntare militară între cavalerii lui Etzel și cei veniți din Burgundia. Fără să intrăm în detaliile sângeroase ale luptelor dintre burgunzi și huni, povestite în zeci și zeci de pagini, să notăm doar că până la sfârșitul Cântării Nibelungilor, cele două armate se nimicesc una pe alta. Rüdiger piere într-un duel cu un nobil burgund, iar Dietrich se luptă cu Gunther și Hagen, îi învinge, îi leagă de mâini și de picioare și îi dă pe amândoi Kriemhildei, rugând-o să aibă milă de ei. Kriemhilda îi desparte, dă ordin să i se taie capul fratelui ei Gunther, îl ia și îl arată lui Hagen, pe care apoi îl decapitează ea însăși cu spada lui Siegfried. Scos din fire, bătrânul Hildebrand o omoară pe Kriemhilda. În ultimele rânduri ale poemului, Etzel și Dietrich, cavalerii și nobilele doamne, toți plâng moartea prietenilor lor.
Mi-e greu să înțeleg cum a putut acest poem să fie admirat. Ca și în Iliada sentimentul primordial este mânia, a lui Ahile la Homer, a Kriemhildei aici. Noblețea, cinstea, regretul, compasiunea sunt însă neîncetat prezente în războiul Troiei. În Cântarea Nibelungilor, furia și ura le strivesc de fiecare dată. Cei care nu o apreciau, Goethe și Hegel de pildă, aveau poate dreptate. N-avem totuși nevoie, măcar din când în când, să ascultăm povești revoltătoare?