Formele literar-artistice au fost supuse unor inevitabile servituți atâta vreme cât s-au aflat și sub înaltul patronaj religios, ce îngăduia cu mari reticențe inovațiile expresive. Ținând seama de nivelul genologic, atât cât era, al literaturii române de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, lui Antim Ivireanul i se poate atribui calitatea de scriitor, potrivit codului literar existent în acel timp. De aceea, nu trebuie să-i supralicităm conștiința artistică sau aticismul actelor de presupusă apărare a „autonomiei esteticului“ față de sacralitatea textelor bisericești. Literaturii predicatoriale nu i se îngăduie decât un anumit coeficient de toleranță a expresiei, care nu poate fi desprinsă de circumstanțele culturale, literare și social-politice în care s-a cristalizat. Însă în scrierile lui Antim Ivireanul se constată o mixtură de istorie biblică și profană, mitropolitul laicizând oarecum predica prin ancorarea în problematica socială a timpului, prin observarea și creionarea caracterelor și a moravurilor contemporaneității lui: „Cu Antim, predica se consacră la noi ca gen de mare efect și audiență, trecând din pridvor în incinta însăși a literaturii.“ (Florin Faifer, Antim între realitate și utopie, postfața la Antim Ivireanul, Didahii, Editura Minerva, București, 1983, p. 227).
Cu toată flexibilitatea structurii lor, predicile au un tipic de la care doar arareori se îngăduie devierea, deoarece oratoria liturgică rămâne oricând și oriunde în spațiul cultural creștin un gen canonic. Marele orator producea totuși prin disertațiile sale o vizibilă turnură de registru față de cazaniile vremii, care deveniseră stereotipe prin rutina cauzată de speculația dogmatică și îngreunau comunicarea, și așa deficitară, cu binecredincioșii creștini. Deși ar fi trebuit să fie aride prin conținutul lor, predicile lui Antim Ivireanul aveau o pulsație aparte, conferită de vibrația afectivă, ele fiind accesibile și inteligibile tuturor, grație amestecului de familiaritate și erudiție. Este surprinzător cum acest sfânt ierarh lipsit de harul povestirii (epicul este abia prezent, prin câteva scurte parabole) a fost plin de charismă, el dând prin didahii străluciri literare elocinței de sorginte sacrală. Ceea ce l-a făcut să fie astfel a fost harul poetic, deși a avut câteva modeste realizări legate de stihurile dedicate stemei țării.
Antim Ivireanul este prima noastră față bisericească înaltă care a izbutit să pătrundă, prin elocința ce ține de sacralitate, în sfera literaturii propriu-zise, iar Dan Horia Mazilu surprinde foarte bine acest aspect în trei ample fraze sintetizatoare: „Creația oratorică a lui Antim nu a dat nu numai un nou statut predicii, «naționalizând-o», «autohtonizând-o», prin temeiuri, substanță, orientare și sistem de referințe, și transformând-o într-o specie pe deplin conturată, originală, în cadrul genului oratoric al literaturii noastre, ci a și participat, decisiv, la procesul de secularizare a creației literare românești. Acum nu mai scrie «omilii» valabile în eternitate, lipsite de orice fel de determinări spațiale, temporale, naționale ori sociale, ci predici ce-și adună «materiile» din realitățile, viața și năravurile unei colectivități bine precizate. Didahiile sale, prin conținutul lor, prin modalitățile operatorii în planul expresiei și al realizărilor stilistice (e de ajuns să evoc ironia, abil distilată în texte) și prin funcțiile cu care le-a investit autorul (cea «socială» precumpănind, alături de cea «morală»), trec dincolo de limitele fixate de tradițiile oratorice sacre, depășind chiar și granițele eterogenului complex numit îndeobște «literatură religioasă». (s.a.)“ (Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, Partea II, Genurile literare, Editura Universității București, 1998, p. 382).
Cel mai însemnat predicator care a intrat în paginile istoriei noastre literare a dat prin didahiile rostite cu suflul elocinței străluciri literare discursului de natură sacră. Cu toate că s-a dovedit a fi o conștiință dintre cele mai lucide ale epocii sale, Antim Ivireanul a fost învinuit de vrăjitorie de către adversari, întrucât era capabil să înfioare spiritele prin cuvânt și prin gestică. (Se știe că sfârșitul i s-a tras de la gramata Patriarhului ecumenic Ieremia al III-lea, care l-a acuzat de revoluție și răscoală, de îndeletnicirea cu meșteșuguri satanești și de ocuparea cu practici magice.) Ritmica febrilă, pe alocuri cu accente ce frizau delirul, și fervoarea frazării meșteșugite după toate regulile oratoriei clasice se regăsesc mereu în discursurile sale. În calitatea lui de arhiepiscop, Antim urca nu prea des în amvon la cele patru mari cicluri de sărbători ortodoxe: cazaniile duminicale, cazaniile la praznicile împărătești, la sărbătorile Maicii Domnului și ale sfinților mari. Mitropolitul își făcea simțit verbul oratoric doar la sărbătorile bisericești de peste an a căror însemnătate era punctată de venirea voievodului și a Curții ce impuneau prezența unui vorbitor de prestigiul rangului său.
Tot acest protocol de ținută domnească nu l-a împiedicat să se adreseze înaltelor fețe ale țării „ca un misionar unor papuași“, după cum plastic spune Eugen Negrici (Antim, Logos și personalitate, Editura Minerva, București, 1971, p. 102). Același monograf asertează: „Niciodată, însă, mitropolitul nu se va descalifica prin apel la argumente inferioare: cârja lui lovește distins și fără exces. (ș.a.) Și, totuși, pentru vremuri tulburi, incomod bărbat!“ (Ibidem, p. 150). Însă, mustrarea credincioșilor pierdea adeseori din moderația pe care o impune literatura de amvon, deoarece observațiile critice veneau din partea unui orator pătimaș, ce mai uita câteodată de stilul aluziv și adopta tranzitivitatea discursului. Iar noi nu trebuie să uităm că limba română se afla într-o etapă a istoriei sale în care stilul direct și cu cel indirect, cu toate variantele lor, erau stăpânite în manieră aproximativă de oratori.
Melioristul incurabil în corijarea moravurilor manevra cu abilitate cuvântul ce se voia purificator în condamnarea greșelilor pe care le comiteau „păstoriții“ săi „neschimbători în rău“. Păcătoșii ajunseseră să fie „mai răi decât păgânii“, iar pentru Eugen Negrici, acest contemporan cu marii moraliști ai secolului de aur francez a dat față de enoriași – pe care îi considera perfizi, disimulanți, răuvoitori, gâlcevitori, pismași, duplicitari, împilatori, lacomi, cruzi, fățarnici, delatori – semne neîndoielnice de mizantropie. Curioasă trăsătură temperamentală la o înaltă față bisericească ajunsă (pe sfânta dreptate) să fie canonizată în zilele noastre! Monograful explică astfel acest comportament care veștejea „strâmbătățile“: „Spiritul mitropolitului are capricii calendaristice: incisiv și amenințător în posturile mari, recules și elevat în zilele sfintei Marii și ale pasiunilor lui Isus, cumpănit și imparțial în zilele de bucurie ale Crăciunului și Paștelui. În aceste izbânzi creștine, toleranța și liniștea erau de la sine înțelese. (s.a.) […] Trăsăturile temperamentale ale Ivireanului transpar pretutindeni. Suntem curioși să știm cum un coleric, cultivându-și cu plăcere mizantropia în predici violente, nu întâmplător pronunțate, cu precădere, în dificilele zile ale postului, își crucifică pornirile. Secretul, după cât se pare, stă în caracterul profund didactic al predicii. Autorul se pune la adăpost de propria-i violență.“ (Ibidem, p. 60). Deoarece știm că în literatura epocii pamfletul nu absenta din textele cronicarilor munteni, „în haine mirenești, mitropolitul ar fi scris cronici impulsive ca ale contemporanilor săi. Ținuta austeră a predicilor abia poate drapa un temperament bătăios. (s.a.)“ (Ibidem, p. 148).
Dotat cu remarcabil simț artistic, dovedit și prin scoaterea tipăriturilor, Antim Ivireanul a desenat el însuși planurile de construire a mănăstirii ce îi va purta ulterior numele (simpla scriere a semnăturii proprii dura mai bine de o jumătate de minut, dar și vremurile erau mai domoale în privința birocrației). Există o similitudine de ordin cultural între ceea ce au lăsat în urma lor Neagoe Basarab și Antim Ivireanul și pot spune, gândindu-mă la cele scrise de Nicolae Iorga despre domnitorul muntean, că Mănăstirea Antim este corespondentul în piatră al Didahiilor. Scrierea Așezământul Mănăstirii Antim a fost considerată, în mod justificat, de medieviștii noștri, ca fiind testamentul lui spiritual.
Aici sunt de găsit capetele de poruncă scrise în legătură cu obligațiile pe care le vor avea de îndeplinit, după moartea sa, cei ce vor „chivernisi“ mănăstirea construită cu atâtea dificultăți sub directa lui concepere și finalizare: „Drept acéia, cu hotărâre, desăvârșit vom să fie slobodă, nesupusă și nestăpânită de nici un fél de obraz, nici de domnul țării, nici de arhiereul carele va fi după vremi, nici de vreunul din boiari. Iară de va îndrăzni cineva (veri cu ce mijloc pentru vreo pricină ce o va naște mintea lui), au din ceata bisericească, au din ceata mirenească să o supue pre dânsa și să o închine undeva, au de-ale ei ceva, unul acela să fie afurisit și neertat și în cest veac și în cel viitor de domnul Dumnezeu atotțiitoriul și supus vécinicei anathemi și la înfricoșata zi a judecății să aibă pârâș pre toți sfinții.“ (Antim Ivireanul, Așezământul Mănăstirii Antim, în Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Editura Minerva, București, 1972, p. 328).
Deși Antim Ivireanul a susținut că puterea spirituală trebuie să fie separată de puterea temporară, regimul comunist din România nu a avut niciun fel de obraz în a supune și a închina Mănăstirea Antim puterii seculare a unui alt georgian, în vogă pe atunci. Este vorba despre Iosif Vissarionovici Djugașvili, zis Stalin, după noul nume de mirean purtat după răspopire (din alte considerente decât tragica răspopire a lui Antim). Pentru felul în care autoritățile comuniste i-au respectat posteritatea și au stins mișcarea spirituală denumită „Rugul Aprins“, să fie supuse „vécinicei anathemi“ în acest veac și în cel viitor! Moștenirea Mănăstirii Antim constituie un exemplu al felului cum se poate adapta un alogen, devenit ulterior sfânt, spațiului cultural românesc, căruia i-a închinat întreaga viață, și al manierei în care un regim politic păgân, „afurisit și neertat“, a putut să înstrăineze ființa națională.