În anii îndepărtați ai copilăriei mele se mai vorbea despre ciobanul Petrache Lupu de la Maglavit, care s-ar fi întreținut cu Dumnezeu de trei ori, în trei zile de vineri, 31 mai, 7 și 14 iunie (date culese din eternul și fascinantul (sic) internet). Fenomenul s-a manifestat, după cum era descris în anii aceia, cam ca un fel de predecesor al Caritasului clujean, din anii 1990. La Maglavit, un sat din apropiere de Calafat, au năvălit sute de mii de oameni, să se vindece, să-și asigure un loc în rai după moarte etc., poate cam în aceeași proporție cu sutele de mii de oameni care invadaseră Clujul postrevoluționar. Caritasul clujean a îmbogățit câteva sute, poate mii de persoane, dar a sărăcit mult mai mulți naivi, pe seama cărora s-au putut îmbogăți aleșii. Psihoza Maglavit, credința în sfințenia ciobanului Petrache Lupu, seamănă cumva cu noua psihoză Călin Georgescu, acesta considerat de credincioșii lui salvatorul României și al cetățenilor ei. Te întrebi dacă nu cumva credincioșii în suveranistul putinofil nu vor schimba urarea, în general comună acestui gen de persoane, „Doamne-ajută“, de la finalul oricăror discuții sau simple întrevederi, cu „Georgescu-ajută“.
Theodor Paleologu cita la o televiziune trează miturile politice din vremuri precum cele pe care le trăim cu toții. Unul dintre ele este mitul salvatorului, identificat rapid și superficial cu însuși Mântuitorul, deși nu chiar cu Fiul Domnului. Acest mit s-a materializat la noi încă din a doua zi a revoluției din decembrie 1989, prin crearea Frontului Salvării Naționale. Cuvântul magic e salvare, cu toate derivatele sale posibile. Salvare de la ce? Spui „Doamne-ajută“ și gata, ești la fel de sigur că ți-ai pus o proptea, exact ca atunci când, trecând prin fața unei biserici, îți faci repede o cruce sumară, un fel de „Doamne-ajută!“ mut, dar la fel de convingător pentru Cel invocat, probabil, după care te poți duce să-ți vezi de ale tale, care nu întotdeauna sunt dintre cele mai corecte.
Comparația Maglavitului cu Caritasul clujean nu e întâmplătoare. La Caritas, în primii ani ’90, s-au făcut milioane, la Maglavit de asemenea, sigur cu alte metode, mai obișnuite în 1935-38. Dacă-mi aduc bine aminte, câțiva ziariști s-au repezit și la patronul Caritasului cu interviuri și laude nemăsurate, încât era cât pe-aci să fie declarat sfânt, cel puțin cât Petrache Lupu. De furat s-a furat cu ocazia ambelor minuni. Că și aia de la Cluj a fost un timp considerată o minune. Chiar așa, cum altfel decât printr-o minune poți depune azi o mie de lei și, peste o lună sau două, mia ta să devină de opt ori mai mare?! Sigur, în caz că nu devine zero. Minunea de la Maglavit avea în centrul ei, totuși, figura unui Dumnezeu așa cum și-l imaginau copiii și oamenii simpli, un fel de Moș Crăciun, sfătos și îndemnând la rugăciune și frecventare a bisericii etc. Moșul de la Caritas nu era asemănător cu Dumnezeul lui Petrache Lupu și al popii din Maglavit, pentru că de data aia nu mai conta imaginea lui, reclamele erau mult mai promițătoare.
Asupra posibilităților intelectuale ale ciobanului s-au pronunțat în vremea aceea și unii oameni lucizi. Dar și fără diagnosticul pus de Nicolae Iorga, de neurologul Gheorghe Marinescu sau de părintele Stăniloaie, oricine își putea da seama de ambitusul intelectual al interlocutorului Celui de Sus. De simplitatea ciobanului și de magia Maglavitului au profitat politicieni, arhierei, iar legionarii s-au strecurat și ei promițând să construiască o biserică pe locul unde s-ar fi întâmplat minunea. Putem crede că ciobanul de la Maglavit era sincer, el chiar își imaginase că a stat la taclale cu Ăl de Sus și încă de trei ori. Numele satului respectiv devenise, când am auzit din nou de el, prin anii ‘70 ai secolului trecut, un substantiv comun peiorativ. Spuneai despre o poveste, un fenomen că e un „maglavit“ și ăla ar fi fost gata scos din circulație, cel puțin în ochii cuiva care te credea. Azi maglaviturile fac ravagii în rândurile unor oameni mult mai dotați intelectual decât ciobanul Petrache Lupu, fără să fie, totuși, niște lumini. E un semn de disperare asemănătoare, disperarea vreau să spun, cu sărăcia din anii 1990, care a putut face să înflorească escrocheria postrevoluționară mai multe luni decât te-ai fi putut aștepta. Să mai crezi azi în teoriile unui Călin Georgescu, fără să vezi personajul în totalitatea prezenței sale publice, cu declarațiile absolut stupide, când nu absurde, menite să atragă disperații care nu mai sunt, totuși, la fel de săraci precum erau clienții Caritasului. Numai că, după mai mult de trei decenii, disperarea a urcat mult, din moment ce credincioșii în acest tip de salvator se pot găsi și în clasa mijlocie.
Maglavitul renaște, maglavitul se întoarce.