Un avangardism mistic

Ceea ce numim în genere poezie religioasă e una care înveșmântă temele religiei în limbajul poetic. Punctul de plecare e reprezentat de cele dintâi. Dar avem de-a face uneori (v. Gabriel Marcel) și cu situația inversă în care suflul poeziei e cel care inspiră spațiul religiei, se absolutizează, se deifică în ilimitarea revărsărilor sale. Un ton înalt, un entuziasm de sine, un elan hipertrofiat tind a împinge poezia la un cult identificabil cu cel mistic, la o poziție spirituală nec plus ultra. Stilistic vorbind, nu poemul pare a fi producția credinței, ci credința pare a fi producția poemului. Un astfel de caz îl reprezintă creația lui Nicolae Tzone. În ultimul său volum poetul își însoțește versurile cu o profesie de credință încadrată într-un interviu pe care îl acordă confratelui Robert Șerban. Inspirând „aerul tare“ al Poemului avangardist, îl percepe ca pe „unica șansă“ ce i s-a dat în existența terestră, coroborată cu cea a unei libertăți totale: „Adică liber până la Dumnezeu“. De unde decurge senzația de defensivă oferită de „Poemul-capodoperă“ („mă simt apărat, strașnic apărat și îmbrățișat de Poem“), girată de condiția acestuia, întrucât „nu poate fi ars pe rug, arde el, nimicește el însuși rugul. Orice fel de rug…“. Ambiția totalității nu cedează. Textul include și vitalitatea în concretețea sa umană, socializată: „Poemele mele nu-s cuvinte numai. Sunt vii, ca și mine. Sunt prietenii mei de care nici o singură clipă nu mă despart“. Natura lor organică e temerar subliniată: „«Pofta», setea de a scrie m-au cotropit. M-au devastat. Deveniseră mai violente decât dorința de a mânca ori de a bea apă. Deveniseră sinonime cu respirația însăși“. În fond, am avea a face cu un melanj auctorial-divin, cu raporturi umil egolatre, sacrificial victorioase. Sub „Lumina orbitoare“ a extazului, dubiile, incertitudinile, dificultățile par a dispărea, unic rămânând pericolul scriptic în sine: „A scrie, de aceea, sau a scrie în acest fel, devine primejdios pentru siguranța ființei, totuși, omenești care suntem“. Trecând la domeniul versurilor, constatăm că poetul dorește a se întrupa într-un personaj biblic, Noe, spre a face față potopului prezumat al existenței moderne. Un rol dublu, de martor și de salvator „de invazia muntelui de apă pe numele său noul potop“, conținut într-o explicație a posturii necesare pentru a face față schimbărilor epocale: „Eu nu sunt e oare de bine e oare de rău precum norocosul noe/ căruia i s-a permis să așeze tot ce e viu în corabia largă/ și foarte înaltă pereche lângă pereche.“ Deoarece „biblia veche“ nu-l mai ajută „din păcate în ceea ce privește/ revărsările cumplite de ape din prezent cu nimic“, conștiința auctorială își dă seama de obligația de a elabora „o altfel de tablă de legi un altfel de compendiu fie el și provizoriu despre supraviețuire“. Cotropitoarea apă rămânând o entitate simbolică, scriptorul i se adaptează profesional, prin integrarea în istorie: „încep să scriu pe pagini de apă pentru limpezirea ființei/ care încă mai sunt un nou capitol al bibliei/ în care povestesc despre noul potop/ paginile de apă le usuc și iar le usuc cu buzele și cu palmele/ și câteodată rămâne ceva ca un fel de pergament straniu“. Firește Poemul devine un factor capital al existenței, comasându-și fără complexe inefabilul cu materia, însoțindu-și identitatea estetică cu una a concretului insațiabil de funcția sa, până la o familiaritate la propriu: „poemele mele ard ca rubinele și se-agață de mine ca strugurii/ de vița de vie din grădina de-acasă/ de până mai e/ iubita mea se-agață de asemenea de mine la fel de strâns ca poemele/ și mama se-agață de mine și mormântul tatei se cațără pe mine/ toți suntem astfel un ciorchine burdușit cu poeme/ care țin viața în viață și care ne păzesc moartea de moarte“. Pentru a-și recâștiga prestigiul intemporal-imaterial, „poemul ne salvează trupul poemul ne salvează carnea/ poemul devine din prima clipă și memoria vieții/ și memoria morții/ poemul ne transformă-n timp în timp care rămâne/ și când nu mai este viață și când nici moarte nu mai este/ poemul ne hrănește cu pielea și carnea timpului/ care a fost și cu memoria timpului care s-a dus“. Caracteristică pentru Nicolae Tzone este o atare pendulare între palpabil și abstract, cu pedala mai apăsată pe primul factor din motivul că acesta răspunde elementar plasticizării creatoare. Dar și senzorialității unei ființe care se confesează în momente exultante. O hiperbolizare mai puțin obișnuită a eului nu e aici o expresie pur și simplu a vanității (e prea asumată pentru a fi socotită astfel), ci o jubilant dureroasă mărturisire a ființei ca fatală unicitate. Oare fiecare făptură umană nu se resimte drept un soi de centru sui-generis al lumii în care viețuiește? Generozitatea verbală e o marcă a tensiunii emoționale intrate în acțiune: „Frumusețea perfectă poate fi foarte bine și un ied/ care-ți paște din palmă liniile vieții cu viață cu tot/ și liniile morții cu moarte cu tot/ frumusețea perfectă este un cerc desenat direct/ pe carnea mea de iisus cel care arde până la scrum/ cu mine cu tot.“ Subliniind ceea ce constituie crezul de bază al poetului, o identificare a Poemului cu Dumnezeu, aceasta nu reprezintă o erezie, ci un comportament aidoma acelui prestidigitator amintit de Anatole France, care se închina desfășurând în fața unei icoane jocul său de cuțite: „poemul dumnezeu seamănă izbitor la chip cu poemul meu/ care tocmai ce a citit surâsul de pe buzele lui iisus/ în timp ce vorbea cu tatăl lui fiindu-i foarte dor de el/ poemul dumnezeu e chiar poemul meu când citește/ surâsul de pe buzele lui iisus în timp ce vorbește/ cu tatăl lui fiindu-i foarte dor de el“. Pe apele potopului biblic care continuă vizionar sub privirile noastre, producția poetică aidoma la rândul său unui joc în fața transcendenței: „carteacorabie carteaarcă are paginile mult mai trainice/ decât apa potopului nemilos“.