Remarcam, cu ceva timp în urmă, faptul că personalitatea lui Constantin Noica, departe de a se scufunda în magma istoriei filosofiei (și, eventual, a culturii) române, continuă să se afle în centrul atenției. Și nu atât ca urmare a „contestației“ stângiste, nici a vreunor „dezvăluiri“ cu privire la trecutul său, ci prin opera și prin rolul său formativ, care continuă până azi.
Recenta apariție a corespondenței dintre Constantin Noica, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, purtând titlul „Am inventat Păltinișul!“. Scrisori, amintiri, evocări, dincolo de evenimentul în sine al întâlnirii cu texte inedite (sau, cum vom vedea, restaurate post-cenzură), adaugă încă o treaptă la cunoașterea „Școlii de la Păltiniș“ și a fenomenului cultural noician, în întregul său. Alcătuit de filosoful Grigore Vida – elev al lui Gabriel Liiceanu –, volumul reunește o parte din mult mai ampla corespondență a lui Constantin Noica (numărând, potrivit editorului, multe sute de epistole) și, ca atare, face parte din proiectul unei ediții integrale a scrierilor acestuia. Anticipând, aș spune că din aceste scrisori schimbate cu discipolii săi cei mai apropiați rezultă, între altele, și de ce o ediție integrală Noica este o necesitate a culturii române de azi.
Volumul conține integralitatea epistolelor care s-au păstrat, reproduse, pe cât a fost posibil, după manuscrise. Precizarea este importantă, căci vorbim de o corespondență purtată într-un regim totalitar, de către personalități publice aflate în vizorul Securității. Unele manuscrise au supraviețuit numai în xerocopii aflate la CNSAS, altele s-au pierdut de tot, căci, după cum spune Grigore Vida, filosoful nu mai păstra – după ancheta din 1958, în care corespondența a constituit instrumentul condamnării „lotului Noica“ – decât scrisorile primite de la Mircea Eliade. Este de subliniat acribia filologică a autorului culegerii, care nu s-a mulțumit pentru scrisorile edite cu versiunea apărută în Epistolar (1987), căci aceasta a fost, se știe, cenzurată. În „Am inventat Păltinișul!“ au fost restaurate, după manuscrise și după dactilograma originală a Epistolarului, formulările eliminate sau alterate de cenzură.
Cartea este, spuneam, una dintre piesele de bază (ultima, probabil) care ne ajută să reconstituim, ca istorie a filosofiei și nu ca legendă, evoluția „Școlii de la Păltiniș“ și, în general, proiectul cultural derulat de Constantin Noica după ieșirea din închisoare, survenită în august 1964. Reconstituire de maximă importanță, cred, pentru cultura română actuală, și aceasta nu numai datorită unicității fenomenului în Europa de Est, în care instaurarea regimurilor comuniste lichidase orice urmă de libertate culturală și transformase filosofia într-o „materie ideologică“. Trebuie să remarc buna intuiție a lui Grigore Vida – cunoscător profund al gândirii lui Noica și al relațiilor acestuia cu discipolii –, care a adăugat materialului documentar propriu-zis (epistolele) o serie întreagă de precizări, note și comentarii, edite și inedite, aparținând lui Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Acestea contextualizează scrisorile și explicitează ceea ce anumite formulări epistolare, explicabile prin familiaritatea dintre corespondenți sau, dimpotrivă, prin prudența obligatorie într-un sistem represiv, ascund cititorului de astăzi. Se observă limpede că intenția publicării acestei corespondențe, acum, este una exegetică și chiar formativă, semn că spiritul „Școlii de la Păltiniș“ este încă viu și s-a transmis, prin Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, la discipolii din generația de după 1990.
Volumul cuprinde, dacă am numărat bine, 71 de scrisori adresate de Constantin Noica lui Gabriel Liiceanu, respectiv, lui Andrei Pleșu, cinci scrisori ale lui Gabriel Liiceanu către Constantin Noica, șapte scrisori ale lui Andrei Pleșu către Constantin Noica și trei epistole cu expeditori sau destinatari multipli (filosoful scriindu-le celor doi discipoli sau asociindu-se cu Andrei Pleșu spre a i se adresa lui Gabriel Liiceanu). Corespondența începe în 1967, cu prima epistolă adresată de Noica lui Liiceanu, și se încheie în 1987, cu ultima scrisoare a filosofului, adresată de pe patul de spital soției sale, Mariana. Sunt adăugate și câteva referate și răspunsuri atașate de Noica scrisorilor propriu-zise și făcând, în fond (dat fiind caracterul documentar), corp comun cu aceasta. Textele subîntind epistolar un fel aparte de relație magistru-discipol – „un extraordinar act de iubire“, cum spune Gabriel Liiceanu –, care se transformă nevăzut într-un înalt edificiu cultural.
Toate epistolele au – dincolo de mărcile personale ale expeditorului – o notă comună: fără să fie conspecte filosofice, sunt, prin idei și prin stil, de nivelul operei celui care le-a scris. Pe Andrei Pleșu, de pildă, îl aflăm in nuce, în chiar prima scrisoare pe care i-o adresează lui Noica și în care își face, cu umor și cu adâncimi discret umbrite, autoportretul spiritual. Pe Gabriel Liiceanu, cu uluitoarea sa profunzime a înțelegerii culturii, îl găsim mai ales în epistolele trimise din Germania, în special cele din jurul apariției Jurnalului de la Păltiniș. Din acest punct de vedere, are dreptate Grigore Vida, editarea corespondenței echivalează cu o a treia „treaptă a concretului“ în privința istoriei „Școlii de la Păltiniș“ (ce conține, în epură, istoria filosofiei însăși). Primele două fuseseră, evident, Jurnalul de la Păltiniș și Epistolarul. O „mână curentă“ a acestei „scări“ exegetice ce coboară filosofia din înaltul abstracțiunii, unind-o cu viața culturii, poate fi considerată cartea lui Gabriel Liiceanu Declarație de iubire (2001).
Cum scrie corespondență Noica însuși? Ascuțit, direct, cu o persuasiune căreia e greu să-i reziști. Pe măsură ce se apropie momentul „despărțirii“ simbolice a discipolilor de magistru – reprezentat de apariția Jurnalului de la Păltiniș –, dar și după aceea, devin mai dese chemările la Păltiniș, dar se diminuează pareneza. Elevii lui Noica (alături de Gabriel Liiceanu și de Andrei Pleșu, în corespondență apar Petru Creția, Sorin Vieru, Andrei Cornea, Radu Bercea ș.a.) erau deja angrenați în propria devenire: cum subliniază Gabriel Liiceanu într-o glosă, o devenire întru ființă, nu una întru devenire. Adică, simplificând, într-o creație solid așezată pe temeiurile culturii mari, încercând construcții de valoare universală, diametral opuse „lăutăriei“ culturale oficiale din România lui Ceaușescu. Marile proiecte, individuale și de grup (traducerea operei lui Platon, cărțile fiecăruia, ba chiar și epopeea facsimilării manuscriselor eminesciene), reprezentând în fapt tot atâtea sacrificii făcute strict de dragul ideii că România merită să aibă în continuare o cultură, sunt surprinse de cititorul corespondenței în plin șantier, cu implicațiile și resorturile lor intime. În partea a II-a a cărții, în care Grigore Vida a antologat articole și fragmente de carte care se referă la fenomenul Păltiniș, elementele documentare sunt decantate și îmbogățite de o interpretare care le valorizează, venind inclusiv din partea unor succesori de calibrul lui Horia-Roman Patapievici, transformându-le astfel în istorie a filosofiei românești.
Corespondența aceasta limpezește, pentru nespecialiști, filosofia lui Constantin Noica și întrepătrunderile ei cu operele celor doi parteneri de act paideic. Pornită, cum spune Gabriel Liiceanu, dintr-o dorință de a pune ordine într-o realitate haotică (printr-o mathesis), gândirea lui Noica a evoluat treptat, pas cu pas, cu o consecvență unică în cultura română, până la construcția unui sistem care desfide, în fond, ideea clasică de sistem filosofic. Opera sa „pedagogică“ nu e mai puțin importantă și decurge direct din cea filosofică, proiectul „școlii“ în care să nu se învețe nimic și să se cultive „stări“ datând din 1944. Edificată în pădurea Andronache, în 1946, și confiscată de comuniști doi ani mai târziu, „școala“ va deveni „Școala de la Păltiniș“ după ieșirea din închisoare. Prin Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, prin Sorin Vieru, Andrei Cornea, Victor Ieronim Stoichiță și Radu Bercea, Noica a deschis deodată un nou orizont gândirii românești, până atunci sufocată de dogmatismul pseudo-marxist oficial.
„Am inventat Păltinșul!“ demonstrează astfel că, la fel ca și contradicția lui Maiorescu, și contradicția lui Noica a fost doar aparentă. Numai prin ruptura totală de prezentul nedemn și prin întoarcerea la izvoarele marii culturi europene era posibilă, în anii 1970-1980, prezervarea unei continuități spirituale în cultura română. Numai prin sacrificiul oricărei împliniri în plan social, cultura putea fi ferită de intruziunea ideologiei dominante. Numai prin izolarea de infernul cotidian comunist putea fi menținut un paradis (echivoc, după unii, astăzi, dar cât de necesar atunci!) al valorilor spirituale. Ruptura – marcată apăsat de gestul de a părăsi Capitala și de a se stabili în cea mai înaltă stațiune montană din România – a devenit, astfel, prin clarviziunea filosofului și prin valoarea excepțională a celor „antrenați“ cultural de el, singura continuitate autentică. De prisos să adaug că, prin tot ceea ce au făcut după 1990, ca operă proprie și ca proiecte de anvergură colectivă, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu au predat mai departe acest spirit „păltinișan“. Actul de iubire care a întreținut, între 1967 și 1987, proiectul lui Constantin Noica, a rodit.
Fără cuvinte mari, probabil că peste ani se va vorbi despre această aparentă contradicție a „Școlii de la Păltiniș“ în termenii în care se vorbește astăzi despre cea a „Junimii“.