Poeme de Ioan F. Pop
poemele altor tăceri
cuvintele au îmbătrînit și tăcerile nu mai au nici o adresă.
drumurile stau să cadă în așteptări tot mai străine.
am început să culegem ceea ce încă nu am semănat.
tot ceea ce zilele și nopțile ne aruncă ca la niște cerșetori.
cad peste noi clipele ca o grindină neagră.
clopotele unui timp amuțit ne tot sună prin oase.
e mai tîrziu cu o veșnicie strivită de o avalanșă de umbre.
e mai tîrziu cu o privire care nu mai are unde se opri.
e mai tîrziu cu întunericul care ne ajunge ca o fiară din urmă.
iar bătrînele cuvinte se îmbracă de gală în tăceri veștejite.
nu am apucat să trecem nepăsători dintr-o uitare în alta.
printr-o respirație care ne învăluie în alte cețuri și scrum.
am lăsat în urmă umbrele nepurtate pînă la ultima răsuflare.
diminețile ne aruncau pe țărmurile abia silabisite.
tresăriri neștiute ne mai caută încă prin ultimul vis neîmplinit.
ne-am ridicat mîinile ca într-o răzvrătire îndelung amînată.
cu pași impari care lăsau ștersături pe un cer ruginit.
am mai așteptat susurul monoton al ploilor din clepsidre.
chemările care răsună într-o gură de înger tot mai pustie.
am așteptat acele șoapte care cresc ca ierburile pe tîmple.
nimeni nu mai calcă șoptit din absenţă în absenţă.
cu picioarele goale printre atîtea zări amuțite.
cade o toamnă între propoziții ca o anatemă mult prea tîrzie.
și nimeni nu ne așteaptă între două suspine rămase în urmă.
vin iernile peste noi cu o caligrafie indescifrabilă.
vine viața cu moartea de mînă, cu propozițiile ei amînate.
ca într-o baladă a ceea ce nu poate fi spus și nici înțeles.
între noi cresc alte ziduri de lacrimi și scrîșnete.
tăceri care scurmă ca un vierme pe dinăuntru.
cuvinte din care ne ridicăm ca dintr-un mormînt părăsit.
vin peste noi, în galop, razele ultimelor întunecimi.
propozițiile în care ne adîncim ca într-un trup nelocuit.
acum e ziua în care ne ridicăm ca o adiere în văzduh.
acum e ceasul în care cădem în valurile altui trecut.
acum e clipa în care ne strigăm pe nume tot mai străine.
pe nume scrise între grele coperți de întuneric.
nu mai așteaptă nimeni la căpătîiul celor nenăscute.
la marginea celor apărute din golurile înfometate.
acolo unde ne ridicam din propriile abandonuri.
acolo unde ne nășteam tot mai trecuți, tot mai absenți.
un vuiet stins se ridica dintre ruinele șoaptelor răzvrătite.
mersul din gol în gol, pe puntea dintre două respiraţii.
o voce înmărmurea lucrurile, primele risipiri matinale.
pe margine stau ochii ațintiți în hăul crescut înlăuntru.
cade peste noi rugina gesturilor încrustate la întîmplare.
un vaiet de frunze ce își caută alte adrese risipite de vînt.
un licăr ce se zbate ca o larvă într-un ochi adormit.
nimeni nu se mai strecoară printre gratiile înserării.
o bătaie de pendulă adie printre resturile unui vechi răsărit.
un suflu tot crește din ecourile altor arătări neștiute.
am tot așteptat trecutul ca pe o spaimă mereu amînată.
multele nopți cuibărite ca o vietate stranie în piept.
zilele și orele unei clipe care nu se mai termină.
e toamnă prin vene și viețile au rămas abandonate în ciorne.
mici amănunte pulsau printre obiectele abia întrezărite.
o încordare indecisă se scurgea prin aerul osificat.
doar o mînă arăta imperiul cenușii, regatul de nicăieri.
calea ce duce către ceea ce încă nu s-a născut,
către acele rătăciri alungate în paginile goale ale înnoptării.
în poemul care și-a tăcut pînă la capăt toate cuvintele.
o pasăre de lut trecea alene prin orbecăielile amurgului.
cu bătăi de aripi în porțile care nu se mai deschid.
din urmă ne ajungeau tropotele urmelor neumblate.
norii care călcau apăsat pe cărările de hiacint.
nu e cine să ne vestească sosirile și plecările la ore fixe.
clipa în care vom îmbrăca mantia altor neguri găsite pe drum.
dinspre depărtări bat brizele nepăsării și ale mîniei.
e o tăcere zgomotoasă în lucrurile care ne umplu singurătățile.
e un murmur de pași urcați pe pereții altor închipuiri.
în zbaterile care ne aruncă în ceea ce nu am apucat să fim.
chemări neștiute ne găseau în ascunzișurile trupului.
printre interstiţiile care se agățau de alte adumbriri.
printre zidurile năpădite de șoaptele altor absenţe.
pe drumuri care se preling ca o rază învechită.
așteptam să cadă cortina peste amănuntele abia întrezărite.
să apară o dată cuvîntul pe care nimeni nu îl poate rosti,
o bătaie de aripi în orbitele goale, în gesturile descompuse.
în tot ceea ce simțurile aruncă pe malurile împotmolite.
printre sunetele de alarmă rămase fără adresă.
acolo unde așteptam ca un ecou pierdut într-o casă pustie.
Poeme de Kocsis Francisko
Palanca
Îmi amintesc – îmi imaginez? – mersul
dintâi în picioare
de-a lungul palăncii, ţinându-mă de
lătunoaiele văruite,
mergând de la o curte la alta, de la o
grădină la alta
înaintând spre capătul uliţei ca spre
nemărginit,
spre ceva ce abia se zărea
sau exista doar pentru că mi-am
închipuit;
îmi amintesc de prima trecere de la
târâș, din spaţiul plan,
de suprafaţă, la spaţiul vertical
ameţitor,
cu oameni, cai, vite, câini, căruţe, raţe,
lișiţe,
toate unele lângă altele și de-a valma
în cea mai periculoasă realitate,
ciudată întrunire
de lucruri diferite la viaţă și la chip;
îmi amintesc că eram singur ca înainte
de naștere,
ieșit pe poarta uitată deschisă de
vreun adult grăbit
ori vreun copil hăbăuc cum aveam să
fiu și eu,
singur, ţinându-mă de palancă,
mergând clătinat
prima oară în picioare, cutremurat de
fiorul
că am ajuns dintr-odată mare
și pot pleca în lume fără încuviinţare –
eram destul de mare, probabil, pentru
a-mi face
primele și confortabilele iluzii,
dar abia acum ajung la maturizare.
Pajişte
În oraș nu mai găsești nicăieri un loc
în care să te simţi ca la începutul
lumii,
fără constrângeri, fără ochi bănuitori,
fără camere
de supraveghere, fără excremente de
câine,
fără flacoane de bere, fără urme de
barbarie,
de aceea am plecat ca împins de
brânci de nostalgie,
am lăsat în urmă orașul de parcă aș fi
fugit dintr-o căldare
de vulcan încă fierbinte sub picioare,
departe de zgomot,
de munţii de gunoaie, de larma
vocilor răstite,
de bisericile cu difuzoare de
jur-împrejur,
de locul în care câteodată umbli pe
stradă
ca o arbaletă cu coarda trasă, gata de
descărcare;
am plecat de parcă aș fi căutat o
scăpare
dintr-o strânsoare căreia pot să-i
spun stres,
claustrare, fobie, angoasă, neagră
supărare;
împins de această dorinţă tăioasă de
descătușare,
am urcat spre pajiștea de sub lizieră
ca să mă tăvălesc nestingherit în
iarbă,
să mă fac vecin cu gâzele, furnicile,
fluturii, păsările,
cu iarba, grozama, arţarul, cireșul,
stejarul,
să mă simt din nou acasă,
să știu că lumea nu-i pierdută cu
totul,
că pe-alocuri mai există chiar cum
a-nceput.
Feluri, feluri…
Amănunte, nuanţe, vibraţii, tăceri,
însoţiri, fantasme, închipuiri, așteptări
și regăsiri în timp:
felul în care călătoresc, de la un
anotimp
la altul, culorile în frunze –
chip de zeu zilnic retușat;
felul în care consună-n auz,
necurmat,
foșnet de lan, de iarbă, de pom –
elanuri de-alint vegetal;
felul în care degetele subţiri și lungi,
precât clapele albe ale pianului,
zburătăcesc pe apa-nchipuirii sunetul –
cântecul –
zborul păsării din om.
Am un trup
Am un trup care poate fi ucis, eu nu;
asta îmi amintește de Hemingway,
dar mai ales de jumătatea omenească
a lui Isus,
cea temătoare la gândul paharului
plin
care i se întindea;
paharul lui nu e și paharul meu,
dar teama nu diferă;
copleșitoarea lui certitudine n-a risipit
în om
frisonul dat de schimbarea ce urma;
în paharul meu e altfel de lumină,
eu sunt pe de-a-ntregul om;
teama nu schimbă nimic;
am un trup care se poate frânge,
un suflet care nu.
Nebun
Doamne, eu încă sunt așa de nebun,
încât să cred
că între om și faptele sale există o
logică;
nu-mi cere explicaţii, nu cred că te-ar
bucura
să mă faci de râs, nici eu n-aș fi
prea fericit într-o astfel de postură;
dar nebunia rămâne, chiar dacă o
știm
numai amândoi;
pentru tine e mai simplu, poate, tu ai
puterea
de a ști ce zace până și-n ultimul
neuron;
eu am doar încrederea că omul
chiar îţi seamănă întrucâtva;
iar sindromul secret despre care
vorbim
e posibil să-l cunoști chiar mai bine
decât ţi-l mărturisesc eu. Trece-mi cu
vederea
și suspiciunea, și omenescul tupeu.
Te rog. Știu că poţi, și merit și eu.