François Cheng (n.1929) este o mare personalitate a lumii culturale franceze contemporane, de origine chineză: poet, caligraf, eseist, romancier, academician, traducător, profesor la Sorbona şi la Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale din Paris, Cavaler al Legiunii de Onoare. A fost distins cu premii importante pentru creaţia sa în versuri şi proză: premiul Roger Caillois (2000) pentru eseuri şi poemele din Double Chant, Marele Premiu al francofoniei al Academiei franceze (2001), premiul Femina pentru primul său roman Le Dit de Tianyi (2001).
Taoist prin apartenenţa la cultura orientală chineză, Francois Cheng se apropie de creştinism prin adoptarea culturii occidentale. Sedus de limba şi cultura franceză, în care se instalează definitiv în 1971, este marcat de întâlnirea spirituală cu Sfântul Francisc de Asis, care îi schimbă viaţa, de la care împrumută prenumele de François, după cum mărturiseşte într-un interviu1. Prin acest sfânt, care „a făcut practicabilă «calea christică», descoperă sfinţenia, pe care o consideră indispensabilă pentru înţelegerea deplină a destinului nostru în univers“.
Calea deschisă de Christos l-a condus pe François Cheng de la taoism la creştinism, oferindu-i o altă înţelegere a fiinţei umane şi destinului său, chiar a poeziei în care vede o experienţă mistică. Fiinţa umană transcende materialitatea lumii, conştientizează apartenenţa sa la o natură superioară prin experienţele sufletului, inteligibile prin spirit. Frumuseţea umană, parte a celei universale, e o cale spre sacralitate, prin natura etică a frumuseţii omul transcende condiţia umană: «Această frumuseţe etică permite omului să-şi păstreze demnitatea, generozitatea şi nobleţea sufletească.»2
Frumuseţea nu e un simplu concept pentru François Cheng, ci experienţă de viaţă şi obsesie majoră. Pe calea Devenirii fiinţei, sufletul trăieşte prin emoţii şi sentimente frumuseţea, în formele sale multiple: „Am fost consternat de frumuseţea îmbinată a lumii, naturii, corpului uman.“3
Eseistul conştientizează fragilitatea frumuseţii exterioare şi capacitatea ei de-a tulbura sufletul, însă percepe şi frumuseţea interioară, a sufletului frumos ce aspiră să se înalţe, să atingă armonia universală. Frumuseţea, în starea sa supremă de armonie, conduce omul spre Bine. Însă Binele nu există fără Rău şi invers, prezenţa unuia atrage prin contrast celălalt principiu, la fel ca Viaţa şi Moartea. Războiul e una din feţele monstruoase ale Răului, particularizat pentru eseist în războiul chino-japonez din 1937 şi războiul civil de după, care va determina exilul familiei sale în Occident.
Viziunea asupra lumii porneşte de la experienţă către concept, de la prima formă de cunoaştere, intuitivă, prin simţuri. Lecturile filozofice şi literare îi facilitează înţelegerea unor experienţe personale, uneori la limita între viaţă și moarte.
În eseul De l’Âme (Despre suflet), François Cheng vorbeşte despre tripolaritatea fiinţei umane, corp-suflet-spirit, insistând asupra sufletului şi a nevoilor sale, readucând în atenţia contemporanilor problema sacrului în lume, în artă şi frumuseţe. Dezvăluie cititorului o metafizică a sufletului uman, parte integrantă a sufletului universal, şi o metafizică a frumuseţii care conduc fiinţa pe calea Binelui.
În viziunea sa se întâlnesc gândirea orientală cu cea occidentală în conceptul de suflet, legat de Suflul primordial, de Dorinţa de a fi a universului şi de Calea Devenirii, forţele primordiale complementare yang (spiritul) şi yin (sufletul), principiul masculin şi cel feminin din filozofia chineză şi conceptele de animus şi anima din psihanaliza lui Jung.
Sufletul, indiferent de termenul prin care e desemnat în culturile lumii, corespunde animei. Nu este de natură materială, ci aparţine unei ordini superioare a universului, Suflului primordial, singurul capabil de-a însufleţi corpul. Îl descoperim prin trăiri, emoţii, sentimente, care trec apoi în lumina conştiinţei.
Frumuseţea se revelă sufletului, iar impactul ei este tulburător. Reflecţiile lui François Cheng pornesc de la un eveniment din tinereţea sa, real sau poate imaginar: întâlnirea cu o tânără într-un metrou parizian prin care descoperă frumuseţea fizică şi spirituală, experienţă pe care o reactualizează în corespondenţa cu ea după treizeci de ani. Eseul său ia forma unor scrisori (7) destinate femeii devenite între timp artistă, care îi scrie celui de odinioară, devenit o celebritate, că şi-a descoperit târziu un suflet, rugându-l să-i vorbească despre suflet. Întâlnirea lor din trecut capătă sens în confesiunea şi reflecţiile bărbatului, care pornesc din acest punct al trăirii, o experienţă a sufletului, „marca unicităţii fiecărei persoane“.
Pentru a defini ceea ce nu poate fi definit, François Cheng trece lectorul prin concepţii orientale şi occidentale despre suflet: taoistă, platoniană, aristotelică, iudaică, musulmană, creştină. În taoism, sufletul uman e animat de Suflul primordial, fiind alcătuit din materii diferite: o parte superioară, celestă, şi una inferioară, terestră, echilibrul lor asigurând o viaţă armonioasă doar dacă e una cu sufletul divin. Moartea determină reîntoarcerea fiecărei părţi în materia originară.
În hinduism, sufletul nemuritor migrează dintr-un corp în altul, se reîncarnează mereu după legea karmei pentru a-şi ispăşi păcatele şi a se elibera. Prin moarte, omul „nu-şi dă sufletul“, ci îşi „leapădă trupul “. Platon distinge între sufletul nemuritor şi corpul efemer (Banchetul), considerând sufletul captiv al trupului efemer, un „mormânt“ al său. Aristotel vorbeşte despre trei feluri de suflete: nutritive (vegetale, animale), senzitive (animale), gânditoare (oameni). În iudaism, sufletul e pur, insuflat de Dumnezeu, iar omul trebuie să-l restituie în final neatins de rău. În creştinism, omul e creat după chipul lui Dumnezeu şi există ca trinitate trup-suflet-spirit. Sufletul e partea divină din om ce poate accede în paradis. Punctul comun între teorii, exceptând buddhismul, e nemurirea sufletului.
François Cheng recunoaşte supremaţia spiritului, fiindcă doar prin el sufletul con ştientizează existenţa sa şi se dezvoltă, însă sufletul e singurul care rămâne întreg şi asigură fiinţei unitate (p. 68) şi o viaţă interioară, cea reală, după cum o demonstrează eseistul prin periplul cultural intertextual, reactualizând experienţele unor spirite universale ori citând din opera lor: Rousseau, Pascal, Kierkegaard, Claudel, Rilke, Cocteau, Sfântul Paul ș.a.
Scrisoarea ca specie literară presupune un dialog între două voci, a expeditorului şi a destinatarului. François Cheng se serveşte de această formă a comunicării directe, autentice, însă nu include nicio scrisoare străină, reduce vocea femeii la minim şi o redă indirect, condensând uneori conţinutul ei în câteva fraze ori citând câte una („Vorbiţi-mi despre suflet“), astfel încât lectorul poate deduce că este vorba despre scrisori imaginare, pretext pentru reflecţie şi modalitate de-a diminua gândirea abstractă, de-a face mai vie şi mai inteligibilă reflecţia, şi chiar reuşeşte s-o facă într-un discurs în care alternează sensibilitatea sufletului poetic conţinut în descrierea unor locuri sau stări, dar şi în propriile versuri inserate ca argument pentru a-şi susţine ideile.