***
Mă duce iarna în pustiu, vântur zăpadă şi sunt viu.
Mă-ntind peste-un ocean de alb, în jur e frig, sufletu-mi cald.
Şi cât îmi place să îmi las paşii pe albul fără glas…
E-atâta linişte şi taină în sufletu-ţi, stăpână iarnă,
inel în neştiuta-mi karmă.
În jur e alb, în suflet cald, greu mi-este, Doamne, să mă rabd.
Şi îmi fac casă între gânduri, vin spaime şi se duc în cârduri…
Deasupra mea cresc albe crânguri şi urc în alb până-n adâncuri. Albita iarnă mă înalţă cu altă viaţă
peste viaţă.
***
Prea generos ai fost cu mine, Doamne! O ştiu acum după atâtea toamne. Mi-ai dat candoarea să mă bucur, mi-ai dat puterea să nu tulbur
lumina Ta cu spaima mea.
Mi-ai dat şi cald, mi-ai dat şi rece, mi-ai dat dorinţa de-a mă-ntrece
în nebunii. Mi-ai dat puterea de-a trăi.
Şi mi-ai mai dat ce multora le-ai refuzat: iubirea.
Am fost iubit şi am iubit, am fost haiducul nărăvit
la tot ce-i bun şi ce-i frumos. Nimic nu mi-a fost de prisos! Când am călcat buna morală nici nu am dat vreo socoteală. Nici Ţie! Şi nici lumii! Am călcat
numai tăciunii, încă fierbinţi şi-am murmurat
doar rugăminţi.
***
Orleşti, Orleşti, sat de poveşti, îţi mulţumesc că mai trăieşti şi că mai poţi să-mi aminteşti de vremurile nebuneşti
când, prin păduri şi mărăcini, iubeam femeia din vecini…
Era femeie cu bărbat, născută-n noaptea de păcat,
iar eu copil fugit din stele, crescut de Pan, iubit de iele…
Era femeie măritată, nebună iapă ne-nhămată, arsă de patimi ca de foc, născută-n an de nenoroc.
Pădure albă de salcâm, larg îmbuibată de parfum, Ana este gândul bun ce-mi rupe numai flori pe drum… Și femeie şi nălucă, venită dintr-un dor de ducă în patul meu întins pe prispă, sub streaşină de lună tristă…
În faţa casei busuioc, regina nopţii şi cu soc…
Iar ea, un linx cu ochi de ghindă, îmi bate sufletul în grindă cu sâni rotunzi ca luna plină şi coapse lungi în curbă lină…
Doar părul negru-i e veşmânt, bătut de stele şi de vânt…
Arde ca gândul păcătos, ascuns în trupu-i generos
şi zvelt cu rotunjimi de lună.
Păgână-n suflet şi nebună…
Arde ca fierul înroşit! De veşnicie sunt rănit.
Cresc până-n ceruri din nimic… Cobor adânc şi mă ridic
în lumea cea fără hotar. Sunt, Doamne, înger şi tâlhar!
Şi prinţ cu harul nebuniei, născut la marginea câmpiei.
Zvâcneşte-n mine al ei suflet, crestat de demoni şi de urlet, zvâcneşte pântecu-i sălbatic şi salt într-un balet lunatic. Sau, poate, doar dumnezeiesc… Lunatic sunt când mă trezesc,
căci ea, căzută lângă mine, e mistuită de suspine.
Din cer mă coborâi, îmi spune tristă, plutind
aievea peste prispă…
Hai, iar în cer, că ai să mori, dacă nu urci de două ori!
Când noaptea se destramă-ncet, vorbele-i calde de sonet cântă în temniţa din mine: „… la noapte mă întorc la tine… Mă duc acum să-mi spăl păcatul, să fiu supusă unui altul.
Să fiu pe zi nevasta lui, iar noaptea demon orişicui…“
Zveltă, înaltă, arămie,
sub luna beată de trufie, saltă în arc peste câmpie cu sânii – iezi zvâcnind sub ie, păscând păduri de iasomie.
Şi prispa casei tot cânta în nopţi adânci de catifea: „Să vină ea…Să vină ea…“
***
Îi simt în fiecare seară, zburând sub ape într-o doară… Noaptea-i visez, sunt heruvimi, ducând în două lumi lumi¬ni. Sunt ale mele căutări în tainice ţinuturi de visări.
Îi aştept să vină şi să-mi spună că dincolo de ei au alte lumi temei. Aştept delfinii, îi aştept demult, lumini peste al meu tumult.
Aştept delfinii călători, trecuţi prin cerul de sub mări, să îmi vorbească-n limba veche de lumea cea fără pereche, din mijlocul adâncului!
Aştept delfinii să-mi vorbească în limba lor cea delfinească despre minunile de Jos, dintr-un Pământ zidit pe dos. Spuneţi-i lui Poseidon că vreau în ape să mă-ntorn, că am murit la Salamina, am trecut Scilla şi Caribda şi-mi este dor de Atlantida.
Lumini mă cheamă în adâncuri, mă las purtat de val
şi vânturi… Delfinii mei visează-abis… Sunt eu delfin şi ei sunt vis…
***
Timpul, se pare, e pasărea cu o infinitate de chipuri în
fiecare, o infinitate de zile şi de nopţi, luate pereche.
Zi – noapte, zi – noapte, bătăi de aripi, zi – noapte, zi – noapte… Tot ce se vede şi nu se vede. Pe o aripă sunt lucrurile care se văd, se simt şi dor: oameni, munţi, ape, păduri. Şi mulţi fluturi, amintiri scurte… Pe cealaltă aripă sunt lucrurile nevăzute, neştiute, nebănuite. Tăinuite.
Şi multe gânduri, răni despre oameni şi fluturi…
Nu poţi trece de pe o aripă pe alta, decât nemaifiind.
Tern – etern, tern – etern – Ceasul lui Dumnezeu: tern – etern, tern – etern…
Şi pasărea se întoarce.
Noapte – zi,
noapte – zi,
bătăi de aripi,
noapte – zi,
noapte – zi…
Tern – etern, noapte – zi, tern – etern, noapte – zi…Ca un cântec, ca o inimă, ca o bătaie de aripi.
Implacabil, neiertător. Perfect…
***
Adorm târziu, când noaptea demult de jumătate a trecut. Cuib din adânc de noapte mi-am făcut. Şi tac şi-mi este bine. Şi uneori mă furişez în mine.
Prin fereastra deschisă trece cântecul câinilor. Vocile sunt când prelungi, când scurte şi grave. Cât este noaptea de lungă, stele în priviri se-adună. Unul cântă aproape, altul îi răspunde de departe, ca un murmur la margine de
noapte. Copil mă văd dormind pe o prispă: o casă de ţară într-o vară…
Cântecul câinilor, unul lângă prispă cântă, altul departe se alintă, iar lupul se vaită stingher, pe-un deal de noapte, lângă cer. Îl văd prin somn, cântând din corn, cu gâtul întins între coama dealului şi Luna cerului.
Din cer adânc lumini vibrează… Privesc copilul
cum visează. Sub cerga aspră se aşază
ca-ntr-un culcuş. Pe o prispă de ţară, într-o vară… Şi parcă nu mai sunt eu, sunt parcă chiar copilul meu.
Viaţa se adună într-un singur loc. Şi visul lui e zbor şi
drumul i-l măsor… E doar un cuib în care visele îl cresc, dar va zbura. Iar mai târziu va re’nvia în visul de pe prispa sa.
***
Îmi place să plec şi-mi place să mă-ntorc. Ca o pasăre mă port, din ţară caldă în ţară caldă, din gând în gând, tot vieţi la rând, din val de râu în lan de grâu, cu ochii plini – lacrimi pârâu.
Şi este viaţa mea un drum, trecând pe-atunci, trecând pe-acum. Sunt îndrăgostit, de bună seamă, iubita mea e dru¬mul ce mă cheamă…
***
Ce-i mai frumos ca un cireş în floare?
Îl trec fiori de sfântă sărbătoare din vârf şi până la pământ. Imaculat ca un cucernic sfânt, venit dintr-un Imperiu de Văzduh, e clipa de visare a verdelui Pământ.
Femeie pură, castă şi mireasă, te văd în el, cireş neprihănit, nutrind păcate şi dezmăţ, visând la nunta de argint…
Ce-i mai frumos ca un cireş în floare?
Cireşul copt, zurliu, destrăbălat ca sângele iubirii care doare. Prinţ generos, frumos şi preabogat, picat într-al dezmăţului păcat, vâsleşti ca un demult corăbier, purtân¬du-ţi flacăra spre cer.
Femeie înrobită-n patimi, tuturor fără ruşine dată, te văd cum în delir te clatini, în unduire de bacantă. Dansezi himeric peste lumea-n transă. Femeie coaptă. De-o iarnă te visez şi-n sufletu-mi aprins te reaşez, uitând de mine şi de alţii, ca într-un templu sacru, cuprins de flăcări şi divine incantaţii.
Vrăjită – vrăjitoare mă-nspăimânţi cu rodul tău ca o ispită pe care-l dai, nesăbuită, celor ce iau, fără să ceară într-un târziu de primăvară.
Timpul se duce către toamnă, femeia-mbătrâneşte calm şi liniştea se-aşterne-n ram.
Să stai într-o visare treaz, să treci prin ireal desculţ, să ştii că nu te va-nţepa durerea vieţii dintr-o stea