Recentul volum al Anei Blandiana, Se face liniște în mine, este prima culegere originală de după Variațiuni pe o temă dată (2020): un volum aparte, problematic, prin despărțirea – de regretatul Romulus Rusan și de un întreg versant din viața poetei – pe care o conține. Aduce, oare, noua culegere o întoarcere la universul creației ei de dinainte?
Da și nu.
Da, în măsura în care avem de-a face cu aceeași poetică a frumuseții sublimate, a rafinamentului simplității și a lui „less is more“. Tonul poeziei Anei Blandiana nu s-a schimbat, dicțiunea versului are aceeași măsură interioară impecabilă, independentă de prozodia clasică la care apelează din când în când. Semn că poeta preface adesea gândul într-o respirație, ca isihaștii: „Fața mea nu mai e fața mea,/ Gura, mai ales, pare a altcuiva,/ Cineva necunoscut e de vină/ Pentru privirea străină// Pe care ochii mei mi-o aruncă/ Aproape ca pe-o poruncă,/ Ca și cum s-ar întreba cine sunt/ Ascunsă sub părul cărunt.// În timp ce eu, tot eu, alt eu,/ Neiertător și mereu,/ Mă mir ca de un basm răsturnat în eșec/ Și nu-ndrăznesc să înțeleg.“
Și acea ipostază duală a instanței lirice – calmul viziunii inocente, a tinereții înzestrate cu puterea de a construi, dublat de neliniștea deconstrucției, indusă de maturitate –, inaugurată în 1977 cu volumul programatic Somnul din somn, este prezentă în Se face liniște în mine. Cu observația că acum poeta lasă să pătrundă în poem semnele unei anumite oboseli. A existenței ca și a visului, dacă nu cumva a tensiunii care se instalează între ele: „Nu știu ce e poezia/ și nu sunt în stare/ să-l definesc pe Dumnezeu –/ două văzduhuri în care/ încerc de o viață să zbor/ fără să fiu sigură că am aripi.“ Această „oboseală“ se așterne asupra textului, vătuind asperitățile și estompând brutalitatea conținută: „Picură timpul și-mi spală/ creierul ca un balsam,/ vers după vers/ rând pe rând./ O plajă mirată și goală/ de pe care pașii s-au șters,/ așteptând/ să fie-nghițită de mare.“ Cele două ipostaze ajung de-a dreptul să se confunde, într-o poezie care seamănă tot mai mult cu un „itinerar“ presărat de autoarea sa cu semne și căpătând astfel, implicit, accente de rostire gnomică: „Același soare/ răsărit și apus/ cu capul în jos/ cu capul în sus.“
Dar nu, o parte din Ana Blandiana nu se mai întoarce la poetica de dinainte de Variațiuni…: poeta străbate aici, într-o măsură vizibil mai mare, anumite „teritorii“ care, deși existaseră și anterior în opera ei, fuseseră parcurse numai sporadic.
cum ar fi, înainte de toate, tema finalului de ciclu. Ca poetă „blagiană“ (ghilimelele sunt menite să sugereze cuvenita distanță dintre afirmațiile criticii și realitatea creației celei care, de fapt, a inventat „blagianismul“), Blandiana a meditat, desigur, pe marginea tainelor vieții, a ciclurilor acesteia – vezi, de exemplu, volumul mai vechi Refluxul sensurilor (2004). Însă reflecția era în trecut mai puțin apăsată, mai puțin insistentă, subsumată fiind unei viziuni de factură „animistă“, în care totul – inclusiv „marea trecere“ – are un sens, dacă nu un tâlc. Acum, rămânând aluziv (Blandiana este, probabil, poeta cea mai gingașă din literatura română de azi), finalul este prezent mai peste tot în volum, ca o aripă de grifon ce sfâșie mătasea gândurilor: „Numai umbrele pot fi prelungite dincolo de orizont,/ trebuie deci să devin umbră,/ să accept această ocultă relație cu soarele./ Este ca și cum te-ai convinge să mori,/ să te întinzi pe pământ și chiar să ajungi/ până pe muchia zării uneori,/ fără să înțelegi de ce soarele/ se face că moare acolo/ în fiecare seară/ și se întoarce, râzând ca de o glumă,/ de fiecare dată, în zori.“ Impresionantă (și emoționantă, în același timp) este capacitatea poetei de a „încorpora“ această ruptură și a reface calmul de oglindă al textului, după „tulburarea apelor“.
Mi-a plăcut totdeauna să urmăresc cum creatorii care trec de un anumit prag – nu neapărat de vârstă: la Mihai Sadoveanu, de pildă, s-a produs în 1928, la numai 48 de ani – își revizitează temele și motivele particulare, „înțelepțiți“ de acumulările și încercările de până atunci.
Astfel, tema „poporului vegetal“ a consacrat-o, inclusiv în plan etic, pe Ana Blandiana, care îndrăznea să interogheze poetic altfel decât filosofii trăiriști din interbelic mitul fatalismului românesc. În Se face liniște în mine, tema este reluată, iar transformările sunt profunde. Aluzia tragică se transformă în afirmație, iar greul pământului este asumat de cea care scrie, la persoana întâi singular diametral opusă pluralului optimist sub semnul căruia debutase în 1964: „Singurătate, creangă cu flori,/ Frunze trecând de prea mult soare-n culori,// Poporul ierbii călcat de toți, dar crescând/ Fără-ncetare înspre cer din pământ// Și legându-se strâns în aceeași grădină/ Doar eu desprinsă din rădăcină.// Cerul ținut pe umăr de-un pom,/ Doar eu stânjenită că-s om,// Uitată singură ca într-un limb:/ Nu sexul, regnul aș vrea să mi-l schimb.“ De prisos să adaug cât de mult îmi place teribila imprecație conținută în ultimul vers, ca și schimbările de registru etic, care mută categoria „poporului vegetal“ de pe un plan strict național pe unul universal uman.
Poeta nu navighează printre certitudini, atunci când iscodește pas cu pas treptele temei finalului de ciclu. Dimpotrivă, se mișcă ezitând printre întunecimi și nesiguranțe, printre spaime și întrupări ale neștiutului. Calmul ei interior metabolizează însă și aceste semne obscure, care, iscodite, se îmblânzesc și cad într-o ordine străveche. Neștiutul devine în consecință mai uman și chiar tangibil: „Să fii în centrul atenției/ ca într-o gaură neagră/ în care, odată căzut,/ nu mai vezi nimic în jur,/ nu știi ce urmează,/ pentru că nici unul/ dintre cei căzuți înainte/ nu s-a întors umilit/ să povestească/ cum după cădere/ n-a mai văzut nimic.“ Pierderea intră și ea în această ordine a firii, în pofida nostalgiei compensatorii și a refuzului de a accepta inacceptabilul, după cum putem citi într-o poezie nespus de fină despre ceea ce se pierde, totuși, când totul pare, cumva, neschimbat: „La sfârșitul lui august/ există întotdeauna/ câteva zile urâte/ venite brusc după veșnicia caniculei,/ doar câteva,/ doar ca să nu ne închipuim/ că vara este nemuritoare./ Apoi se face din nou frumos,/ dar nimic nu mai e ca-nainte,/ în orice culoare/ apare un picur de negru,/ în orice lumină o geană de umbră,/ doar cât să nu mai fim siguri/ de deosebirea/ dintre veșnicie și timp.“ Metafizicul devine sensibil, în asemenea texte, nu puține în volumul de față.
Blandiana a fost din totdeauna o maestră a brevilocvenței, încă din anii de început. Însă în acest nou volum atinge adesea acel nivel de înțelegere a poeziei în care nu cuvintele sunt elementele-cheie, ci tăcerile dintre ele: „Incredibilele aureole de cuvinte/ estompează contururile/ și tind să pună în loc adevăruri/ care pentru ceilalți sunt probabil eu însămi,/ pentru mine, nimic.“ Din asemenea intervale de tăcere între vocabule nu o dată banale se întrupează câte-un mare poem metafizic: „Dacă aș ști de unde am venit,/ dacă aș bănui unde am fost,/ poate că mi-ar fi mai ușor să deduc/ ce a avut și nu mai are rost.// Poate că aș fi știut să descopăr/ ceva ce m-ar putea salva/ trăgându-mă aproape înecată afară/ din pagina ca o mare de mucava// în care corăbiile mi se scufundă/ încărcate cu mult prea multe cuvinte/ al căror sens și eu l-am uitat./ Poate-am murit și nu-mi aduc aminte.“ Textul nu rămâne relegat în fenomenal, în contingent, ci urcă (din tăceri!) către numen.
Firește că o judecată de valoare convențională ar fi superfluă, fie și numai pentru faptul că asemenea rafinamente și adâncimi de viziune nu sunt accesibile oricărui poet. Tocmai pentru că Ana Blandiana nu e o poetă de pluton, trebuie să remarc că, în pofida raftului de bibliotecă pe care zeci de volume îi poartă cuminți numele pe copertă, ea continuă să iscodească Marele Tot, poezia și pe bunul Dumnezeu. Așezată de-o viață sub porunca aspră a scrisului, poeta configurează în ultimul deceniu, prin volume cum este Se face liniște în mine, o a treia etapă de creație, distinctă de cele de dinainte și de după 1977.