lumea personajelor lui Marin Preda din cel mai izbutit roman al său, Moromeții I, este una restrînsă la comuna în care locuiește familia Moromete și doar cu totul episodic la alte locuri, vizitate rar de sătenii din Siliștea-Gumești: București, Pitești și localități la nord de Pitești, numite generic „la Munte“. Comuna este totuși destul de întinsă și de dens populată. Apropierea continuă între oamenii limitați spațial poate să creeze presiune. Din descrierea autorului, rezultă că satul se compune dintr-o „vatră“, centrată pe o piațetă poreclită „Devale“, și terenuri agricole înconjurătoare, teritoriul fostei moșii Guma, aceasta mult restrînsă prin expropierea ce a urmat Marelui Război. Terenuri cultivate asigură existența localnicilor.
Deși romanul a cunoscut numeroase comentarii, ele au făcut abstracție pînă acum de presiunea socială și de natura predominant conflictuală a relațiilor dintre oameni, chiar dintre membrii aceleiași familii. S-a vorbit mai degrabă de „pace“ și „liniște“, dar personajele, poate cu excepția, și aceea cu totul parțială, a lui Ilie Moromete, sînt agitate, certărețe, agresive, gata să se confrunte chiar pentru fleacuri.
Desigur, conflictele dinamizează acțiunea, romanul se parcurge destul de ușor și este simplu de transpus în imaginația cititorului, fiind împărțit în secvențe relativ scurte și bine individualizate, oarecum cinematografic, ca și la Rebreanu.
Încă de la început, Moromete se confruntă cu Tudor Bălosu, pe care îl înjură în gînd, îl înțeapă verbal, se enervează din cauza lui și își varsă nemulțumirea pe un cal căruia îi repede un picior în burtă. Soția lui, Catrina, este și ea nervoasă, excedată de treburi, îi vorbește aspru lui Niculae și-l amenință, iar acesta e și el iritat și-o înjură și lovește pe oaia necumințită Bisisica, pe care o amenință cu moartea și-i urează să fie mîncată de lupi. În cele din urmă, după un dialog cu Niculae, Catrina îl atacă verbal pe Ilie pentru conversația lui preungită și neparticiparea la treburi: „lovi-o-ar moartea de vorbă“. Destul de curînd, în apropiere de așezarea la cină, intervine alt incident. Cîinele Duțulache fură o bucată de brînză, ceea ce îi atrage blesteme din partea Catrinei: „lovi-te-ar turbarea“. Moromete o ceartă pe Catrina, apoi pe Paraschiv, fiul cel mare și la fel de inactiv. Catrina se contrează cu Achim, apoi cu Paraschiv, pe care-l numește „colțat“, Niculae cu soră-sa Ilinca, pe tema „studiului“ pe care ea îl găsește inutil și așa mai departe.
Deși totul este expus credibil și coerent, ceea ce dă o aparență pașnică momentului, o analiză atentă ar revela faptul că viața acestor oameni este în fond un iad. Replicile sînt aspre, batjocoritoare („ce belești fasolele la mine ?“, „dosăditule/ dosădito“). Mama îi invită să mănînce cîinele în locul brînzei. Cînd Niculae se îmbufnează și refuză mîncarea, tatăl îl sfătuiește sarcastic: „mănîncă-mă pe mine“. Totul e scandal sau persiflare a fiecăruia de către ceilalți. Un cititor cu sensibilitate de secolul XXI se va întreba cum se putea trăi, ca familie adunată în jurul mesei de seară, în asemenea mod. Cu concluzia firească – dacă rezistau la asemenea climat, fără să-l pună fatal la inimă, înseamnă că personajele erau lipsite de simțire, grosolane sau complet neghioabe, netemperîndu-și cît de puțin pornirile, pentru a face existența suportabilă.
S-ar putea crede că Moromeții constituie o familie excentrică, de o violență exagerată, amenințându-se mereu cu lovituri după ceafă, nas sau, cum face Ilie Moromete, cu spargerea străchinilor în cap și măturarea curții cu trupul fiicelor. Nu este așa. Tot satul este purtat de un vîrtej de agresivitate și nu doar verbală. În afară de blestemele care răsună permanent: „lovite-ar moartea (cu popa în brațe)“, „du-te la cimitir“, „mînca-i-a-ți coada“ (cîinelui care fură mîncarea găinilor Mariei Moromete), se practică amenințări cu loviri, cu baterea caielelor în spinare și lovirea cu barosul în cap (fierarul Iocan).
Dar personajele nu se limitează la amenințări. Birică își lovește peste față iubita, care nici măcar nu se miră. Boțoghină o pocnește pe nevastă-sa. Țugurlan, cînd fiul i se plînge că niște colegi l-au agresat, cere copilului să le spargă la rîndul lui capul, sub sancțiunea ruperii în bătaie în caz contrar, ba îi și dă o palmă demonstrativă. Miai este bătut fără prevenire și fără alte comentarii, la o simplă întrebare legată de o posibilă lipsă la cîntar. Țugurlan îl bate pe fiul primarului și e la rîndul lui bătut de jandarmi. Niculae e bătut de un pîndar și e răzbunat de fratele său vitreg Achim. Acesta fusese la rîndul lui lovit rău de același pîndar și argat al moșiei pentru un fapt neînsemnat. Chiar și intelectualii satului, primarul Aristide, învățătorul Toderici, la o ședință de instrucție, ba și o doamnă învățătoare sar la bătaie. Cînd Toderici se apără eficient de o tentativă de lovire cu un scaun, de către colega sa de cancelarie, aceasta schimbă tactica, trecînd la lupta de la distanță și aruncînd în el cu o călimară grea.
Cînd Ilie Moromete îl vizitează pe Traian Pisică, cultivator de tutun și cizmar, tată a 13 copii, el asistă la o încăierare generală a odraslelor acestuia, care nu puteau fi decît de vîrste foarte diferite, chiar dacă între ei erau cîteva perechi de gemeni, și deci de forțe cu totul inegale. Un alt personaj, Udubeașcă, este și el bătut periodic de un vecin căruia îi caută pricină și în consecință încasează bătăile chiar în zile consecutive. Însuși bătăușul observă recurența faptului și îl întreabă pe Udubeașcă dacă nu l-a bătut chiar în ziua precedentă. Acela confirmă, dar nu observă în ce ar consta problema: „Ce-are a face ?“ este replica lui, ceea ce-l „obligă“ pe preopinent să-i ofere o nouă porție de lovituri. Moromete înregistrează faptul placid, admițînd faptele ca o posibilă alternativă: „E și ăsta un punct de vedere“.
în familia Moromeților vrajba este continuă, o vorbă mai caldă constituie o raritate. Cei trei frați mai mari, din prima căsătorie a lui Moromete, sînt complici în a fugi de-acasă cu cît mai multe din bunurile tatălui, în primul rînd cu oile și apoi cu cei doi cai. Totuși, între ei se iscă destule conflicte care degenerează în amenințări, nepuse totuși în practică, precum o lovitură după ceafă care ar genera o hemoragie în partea opusă, pe gură. Mătușa celor trei, Maria, poreclită elocvent Guica, e și ea de o răutate patologică. Se referă la celelalte fete, mai mici, ale fratelui său ca la „puturoasele alea“, „proastele alea“, dar îi admonestează violent și pe nepoți pentru că nu sînt destul de aprigi în lupta cu tatăl dominator.
Una peste alta, într-o epocă declarat idilică, în care „timpul avea cu oamenii o nesfîrșită răbdare“, oamenii înșiși nu au niciun pic de răbdare unii cu alții, se reped imediat să rostească vorbe grele, în principiu impardonabile, de la care trec rapid la loviri. Polina îi spune fratelui său bun că ar fi preferat ca mama lor să elimine un limbric lîngă un gard decît să-l nască. Soțul ei, Birică, îl și lovește pe acest cumnat.
Cînd Cocoșilă are un diferend cu Țugurlan, primul evocă o lovitură pe care i-ar fi tras-o în armată unui „majur“ imens: „de două ori cît Dumitru lui Nae“. Iar Dumitru însuși vrea să vîndă două oi, în vederea achitării amenzii, dar să-l bată, cu acest preț, pe Victor Bălosu. Țugurlan, și el, visează chiar mai mult, o execuție cu mitraliera așa cum se citește din ziar, în Poiana lui Iocan, despre frontul din Spania: „așa ar trebui și pe-aici“.
Setea de violență a sătenilor din Siliștea pare continuă. Moromete observă că nici în sfînta zi de duminică zîzania din familia sa nu se temperează. Desigur, cînd este el pus în situație, își lovește băieții cu parul, pregătit anume în acest scop.
Un observator lucid ar putea avansa ipoteza că Marin Preda exagerează și că lucrurile nu puteau să stea chiar atît e rău într-un sat de cîmpie. Blîndețea țăranului român, exaltată de sămănătoriști, să fie doar o legendă ? Totuși ponderea autobiograficului în acțiunile din romanul lui Marin Preda ne poate convinge că scriitorul descrie o realitate pe care o cunoaște prea bine și cu care nu e de glumit.