Cititul și scrisul (2002) este o carte fascinantă, în care Nicolae Manolescu își demonstrează excelentele calități de povestitor și de teoretician literar. Pe lângă numeroasele idei interesante privind condiția lecturii, lucrarea reunește și câteva dramatice Fragmente de jurnal, importante privind maniera personală în care reputatul critic literar abordează problema egoficțiunilor. Prima însemnare este făcută la data de 28 aprilie 1986 și ultima la 2 februarie 1987. Deși însemnările conțin doar 32 de pagini, ele se dovedesc importante, deoarece îmbină aspectele teoretice privind poetica jurnalului intim cu zugrăvirea unui moment decisiv din biografia criticului, boala și agonia tatălui său. Pe tot parcursul confesiunilor, reflecțiile urmează două fire principale: jurnalul de sanatoriu și meditațiile despre cultură.
Înainte de toate, Nicolae Manolescu simte nevoia să ofere o definiție a diarismului. Potrivit exegetului, „un jurnal are tot atâta valoare câtă are omul care-l scrie”. Meditațiile sunt reluate de data de 10 mai, când se insistă pe caracterul fragmentar al însemnărilor. Drept consecință, jurnalul „nu poate «acoperi» întreaga suprafață a existenței, nici a unui an din ea, nici a unei zile”. Acesta este motivul pentru care – dacă titlul nu ar fi fost utilizat de Ionesco –, i-ar fi plăcut să își intituleze însemnările Journal en miettes. Aceasta deoarece firimiturile reprezintă limbajul oricărui jurnal. Renunță la titlul întâlnit la autorul Rinocerilor, dar se apropie de cel folosit de Mircea Eliade: Fragmente de jurnal. La data de 8 iulie răsfoiește o culegere de Cugetări și aforisme semnată de Titu Maiorescu. Gândul îl poartă la Cioran, care, temându-se de prestigiul maximei la francezi, și-a intitulat unul dintre volume Syllogismes de l’amertume.
De la aspectele teoretice ale genului diaristic, Nicolae Manolescu trece rapid la o problemă serioasă apărută în familie. La data de 10 iulie 1986, mama îl anunță că tatăl lui a fost internat în spital în stare gravă. Icterul mecanic de care a suferit a recidivat. Vestea îl face să își aducă aminte de vizita pe care părintele lui a făcut-o în urmă cu o lună la București pentru analize.
La data de 20 august, diaristul schițează portretul sentimental al mamei sale. Acesta va fi dublat mai târziu de un tablou emoționant dedicat tatălui. Deși mama lui avea deja șaptezeci de ani, memorialistul recunoaște că nu o poate vedea bătrână. Nu numai pentru că sufletește a rămas tânără, ci și pentru faptul că, în viziunea copiilor, părinții rămân mereu tineri. Aceasta spre deosebire de bunici, care sunt întotdeauna bătrâni. A accepta ideea că părinții au ajuns la senectute echivalează cu acceptarea ideii că nici copiii nu mai sunt tineri. Pe de altă parte, pentru părinți, fiii și fiicele rămân mereu copii. Remarcăm faptul că, atunci când vorbește despre Tatăl și Mama lui, în semn de respect, diaristul folosește întotdeauna majusculele.
La 6 septembrie, Nicolae Manolescu notează că tatăl său suferind de un început de ciroză a fost operat. Își duce părintele la București, deoarece medicii de la Sibiu nu îi dădeau bolnavului nicio șansă. Întoarcerea în orașul copilăriei se transformă și într-o călătorie în memorie. Istoricul literar aruncă o privire în curtea casei unde s-a aflat cândva redacția ziarului „Tribuna“. Recitește poemele lui Coșbuc în vederea elaborării unui articol și îl imaginează pe autorul Baladelor și idilelor în grupul lui de prieteni gazetari. Schițează portretul poetului care arăta bătrân la numai 50 de ani, dar căruia nu îi lipsea spiritul ludic.
informațiile dramatice legate de sănătatea părintelui se împletesc în mod paradoxal cu cele legate de cultură. Criticul literar nu poate renunța la stilul său de viață nici în aceste clipe zguduitoare. La 11 septembrie notează că nu are timp de scris în jurnal, deoarece se găsește mereu pe drumuri între spital, facultate și alte locuri. Veștile despre tatăl său sunt oscilante. Există momente când acesta se simte mai bine, pentru ca altă dată febra să îi crească vertiginos. Pentru a uita de situația dramatică în care se găsește, diaristul se refugiază în lectură. Citește romanul Abbadon al lui Sábato și încearcă să se concentreze asupra detaliilor. Apoi face o serie de observații pertinente vizând condiția personajelor. Remarcă faptul că, pentru romancierul tradițional, omul reprezintă o entitate fizică, morală și socială, în timp ce prozatorul modern propune o altă perspectivă.
La 29 septembrie menționează că starea părintelui său este neschimbată. La data de 2 octombrie notează că tatăl său nu mai este sub perfuzii și că medicii încearcă să îi verifice rezistența organismului. Cu toate acestea, ai lui îl hrănesc cu lingurița. Petrece zilnic mai multe ore în sala de terapie intensivă, care i se pare odioasă. Aici are ocazia să constate fragilitatea vieții și cât de ușor se moare chiar și în secția cea mai bine păzită a spitalului.
La 24 noiembrie, diaristul notează că tatăl său se simte din nou foarte rău. O radiografie recentă dezvăluie că are o tumoră. Chiar dacă medicii au fost sceptici, incurabila sa speranță de mai bine l-a făcut să nu-i creadă. Omul de cultură își prezintă starea sufletească și mărturisește că își simte inima prinsă ca într-o gheară rece la ideea că nimeni nu a crezut în extraordinara rezistență a tatălui său. Acesta nu a fost niciodată bolnav, iar acum se încăpățâna să lupte singur până la capăt. Voința tatălui de a trăi i se pare batjocorită de destinul potrivnic, de un ghinion neuman. Îi vine greu să accepte ideea că o forță neumană s-a amestecat în joc, opunându-se voinței tatălui său de a trăi.
La data de 15 decembrie, Nicolae Manolescu notează că tatăl său a murit în ziua de 9 decembrie, la vârsta de 86 de ani și 9 luni. Rememorează ultimele zile petrecute la căpătâiul bolnavului care se găsea într-o situație critică. Deși era atât de slăbit încât nu mai putea vorbi, mintea îi devenise limpede. La plecare, i-a făcut un semn cu mâna, știind că nu aveau să se mai întâlnească.
La data de 17 decembrie, Nicolae Manolescu schițează un portret sentimental al tatălui său. Notațiile de mare intensitate alcătuiesc punctul culminant al confesiunilor. Fiul iubitor vede în părintele dispărut un excelent pedagog, care întruchipa ideea de om cumsecade, generos, cinstit și bun. Un profesionist care a crezut în valorile morale. Cercetând hainele rămase după tatăl lui, este șocat să constate că i se potrivesc perfect. Deosebit de mișcătoare este scena în care este surprinsă reacția plină de durere a mamei în momentul în care sicriul era dus la capelă.
Însemnările lui Nicolae Manolescu se încheie cu o serie de noi observații teoretice privind condiția jurnalului intim. Totul pare o victorie simbolică a spiritului la adresa destinului implacabil. Diaristul pornește de la afirmația lui Ernst Jünger privind necesitatea revizuirii jurnalelor de călătorie care, în felul acesta, reflectă maniera în care acționează timpul. Trecerea lui schimbă conținutul, la fel cum se modifică vinul după fermentare. Acesta trebuie tras în sticle cu precauție, pentru a elimina drojdia. Jünger mărturisește că a avut o lungă discuție pe tema autoficțiunii cu Paul Léautaud (1872-1956), care a ținut un lung Jurnal literar, din 1893 până la dispariția lui, în 1956. Asemenea autorilor români de factură autenticistă din perioada interbelică, diaristul francez era adeptul sincerității absolute și a notației la prima mână. În antiteză, Ernst Jünger recunoaște că i-ar fi imposibil să urmeze acest procedeu, deoarece el strecoară adesea în scrierile sale o serie de elemente aluzive, în care vede amprenta amintirii. În viziunea sa, „eforturile repetate redau mai bine prima impresie”. Nicolae Manolescu înclină să îi dea dreptate scriitorului german. Aceasta deoarece nu crede în sinceritatea acelora care afirmă că au publicat jurnalul așa cum l-au scris după primul impuls. Un alt argument important constă în faptul că exegetul nu echivalează spontaneitatea cu valoarea artistică. Drept consecință, nu există nimic, în principiu, care să se opună recitirii și rescrierii jurnalului intim. Este de acord că însemnările zilnice reprezintă un document personal, dar, pentru un scriitor, acest document nu trebuie să reflecte umoarea momentană sau stângăcia unei fraze. Dimpotrivă, jurnalul trebuie să exprime capacitatea maximă de expresie a autorului. Din punctul de vedere al cititorului, o eroare gramaticală sau o neglijență de stil explicate prin grabă nu au nicio valoare. În viziunea exegetului, neglijența, graba și improvizația nu constituie în sine niște dovezi ale autenticității. Dimpotrivă, el se simte cu atât mai autentic, cu cât dă dovadă de mai multă grijă și răbdare și cu cât elaborează mai atent.
opiniile teoretice ale lui Nicolae Manolescu privind poetica jurnalului intim reușesc să sur prindă, deoarece merg îm potriva curentului. Con tra zicându-i pe adepții ideii de autenticitate cu orice preț, exegetul admite ideea revizuirilor. Desigur, nu este vorba despre schimbarea mesajului, ci de corecturile de ordin stilistic. Eliminându-se asperitățile textului, jurnalul se apropie astfel și mai mult de literatură.