Ieșirea în lume a românilor a avut uneori și aspecte hazlii, izvorâte din jocul dialectic dintre recunoaștere și necunoaștere, împrejurare în care umorul sau absența acestuia scot adesea la iveală nuanțe sau chiar profunzimi ce scapă, de obicei, discursului oficial, atunci când nu sunt omise intenționat. Tendința de simplificare, de a vedea lumea în alb sau negru, când ea nu este niciodată albă, nici neagră, este un izvor de glume, atunci când este privită cu lejeritate, dar știm bine că poate duce și la tragedie, când este exagerată prin patetism. Nu rareori tensiunile sunt amplificate de rivalitățile sau partizanatele dintre români, stări care tind spre exacerbare atunci când oamenii sunt departe de casele lor.
Într-o astfel de situație s-a aflat și poetul George Coșbuc, antrenat într-o conversație pe seama poeziei și a poeților noștri cu un fost hangiu din Karlsbad. Admirator al bardului de la Mircești pentru felul în care acesta cântase vitejia ostașilor români, Coșbuc avea să afle de la gazdele sale că Alecsandri nu doar că poposise și el la acel han, dar intrase într-o dispută cu gazdele sale, mărturie rămânând versurile din cartea de oaspeți: „Der Befteak hier ist miserabel / Der Wein ist aber vil amabel / Erforsche nicht woher un wie / Ein Dichter aus die Rumanie“ („Aici biftecul e mizerabil, / În schimb vinul e foarte amabil, / Nu cerceta cum și de unde. / Un poet din România“). La care gazda adăugase: „Genannt Herr V. Alecsandri“ („Pe numele său dl. V. Alecsandri“).
Nivelul la care Alecsandri stăpânea limba germană va rămâne, probabil, o enigmă, versurile de mai sus fiindu-i atribuite aproximativ, fără posibilitatea verificării surselor, dar dialogul dintre presupușii poeți continuă cu replica: „Du verstehst nicht einmal das A-B-C: / Wir schreiben «vil» mit einen «e»“ („Nu înțelegi nici alfabetul / Noi scriem «viel» cu un «e»“). Continuarea se face într-un jargon mai puțin protocolar, de unde bănuiala gazdei că ar fi vorba de mâna unui student. „So’ne Fabel / Mit amabel / Miserabel / Steck dir andreswo Schnabel!“ („Așa o fabulă / Cu amabil / Și mizerabil, / Bagă-ți ciocul altundeva“). Insistența cu care se răspunde presupusului poet român face ca întâmplarea să devină mai puțin credibilă, potrivită însă pentru amu zamentul cititorului ocazional. „Mein liebster Herr Dichter / Wir sagen deutsch aur «der»“ („Dragul meu domn poet, / În germană spunem «der»“). Sfetnicii în ale gramaticii ajung și la pseudo concluzia anecdotică: „In diesem Falle, Herr, / Entweder «die», noch «der» / A daitscher Proffesär“ („În cazul acesta, domnule, / Nici «die», nici «der» / Un profesor german“). În cele din urmă, duelul verbal se relativizează, prin trimitere la eternul Cupidon: „So viel der Schwabe liebt die Bier / So viel und mehr viel lieb ich dir“ („Cu cât șvabul iubește berea / Cu atât mai mult te iubesc eu pe tine“).
Întâmplător sau nu, aceste anecdote destinate bunei dispoziții a mesenilor de oriunde conțin un mare adevăr – nevoia de a ne traduce literatura pentru a fi cunoscută în lume. O nevoie atât de simplă, dacă nu ar exista rivalitățile, orgoliile și invidia. Însă nimeni nu e perfect… (C. Săteanu, Mușchetarii literaturii române moderne, Institutul Presa Bună, Iași, 1939, pp. 115-117).
La stăruințele unor prieteni și colegi vienezi, în anul 1911, tânărul medic Alexandru Vaida-Voevod, care era deja deputat în parlamentul de la Budapesta, și-a reluat activitatea medicală sezonieră la Karlsbad. În acea vară, printre rezidenții stațiunii s-au aflat poetul George Coșbuc și scriitorul Ion Luca Caragiale, care venise în mod special de la Berlin, pentru a-i arăta prietenului său, Coșbuc, un proiect de dramă istorică, în versuri, cu viața Didonei, regina Cartaginei. De obicei, luau masa la Hotel „Loib“ (d-na Seling), în tovărășia familiei dr. Vaida și a reputatului avocat bistrițean Dumitru Ciuta, un vechi client al stațiunii. Conversația lor, snoave, anecdote, răsfăț de copii mari, zeflemea, erau pe contul literatorilor epocii. Dacă firea lui Coșbuc era apă sfințită, cea a lui Ioan Luca era apă tare, corozivă.
Fiind o stațiune balneară, nu lipseau discuțiile despre diete. Astfel, într-o zi, la masă, av. Ciuta îi puse doctorului Vaida următoarea întrebare: „Ce conține mazărea, lintea, fasolea?“. Răspunsul acestuia veni fără șovăire: „Fasolea cca 21-22% albumină; mazărea 22-23%; lintea 23-24%“. Acesta însă continuă: „Dar morcovii?“. Vaida nu ezită: „90% apă, 6% celuloză, 1% zahăr, 3% amidon, 1,5% albumină și 0,5% săruri și acizi“. Uimit, avocatul bistrițean își întrebă prietenul cum de le știe atât de exact, iar acesta i-a replicat zâmbind: „Așa e răspunsul, ca și întrebarea. Acești morcovi nu i-a analizat nimeni în laborator, așadar am dreptul să improvizez ad-hoc. Căci altfel nu aș putea satisface setea ta științifică, iar pentru a mulțumi pe client, medicul, în anumite cazuri, trebuie să facă pe avocatul“. Comesenii au râs, iar av. Ciuta s-a declarat satisfăcut (Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, vol. IV, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 42).
Discuțiile continuau după-masă, în timpul lungilor plimbări prin stațiune. Coșbuc, om distins prin firească delicatețe și sentimentalism, mergea înainte, împreună cu Elena (Lencia), soția doctorului Vaida, iar acesta rămânea în urmă cu Caragiale, cu care se oprea deseori din mers. Dacă Coșbuc nu persevera la o anumită temă și trecea repede la alta, fără a ține seama de expunerea îngrijită, Caragiale, care afișa o politețe convențională, povestea ordonând fraza cu o îngrijire de la sine înțeleasă, de parcă ar fi dictat-o. Companionii mărturisesc că era o plăcere estetică să-l asculți. În plus, ducea până la extrem observarea ceremonialului convențional și a formelor rutinei sociale, încântând prin subtonul de sarcasm cu care descria oamenii și stările.
Când bărbații erau singuri, se luau la întrecere în a-și da frâu liber părerilor asupra producției artei și literaturii moderne. Amândoi au căzut de acord cu faptul că, dacă doza talentului nu-ți permite să atingi culmile, te oprești la stâna modernistă, urcând pe cărarea naționalistă în dreapta ori, urmând pilda din străinătate, cățărându-te pe cărarea din stânga, cu aluri internaționale. Pe atunci erau la modă Domnul notar, dramă în trei acte scrisă de Octavian Goga și dramoleta neoromantică a lui Emil Isac Maica cea tânără. Ambele piese s-au pretat din belșug la comentariile celor doi, spre amuzamentul asistenței. Nu lipseau anecdotele și farsele de răsfăț, când ambii se întreceau ca doi liceenii.
După terminarea sejurului de la Karlsbad, în luna iulie, Caragiale a primit o scrisoare de la dr. Vaida, care i-a trimis de acolo exemplarul mărit al unei fotografii, realizată de maestrul Pitranev, în amintirea ceasurilor petrecute împreună cu el și Coșbuc, cerându-i iscălitura, „spre a-i ridica și mai mult «pretium affectionis»“ (Prețul simpatiei. apud Caragiale la Blaj, în „Universul Literar“, București, anul XLVIII, nr. 36, sâmbătă, 9 septembrie 1939, p. 8). În anii următori, doi dintre comesenii de pe terasa restaurantului din Karlsbad, imortalizați în fotografie, au trecut la cele veșnice: Ion Luca Caragiale, în ziua de 9 iunie 1912, la Berlin, iar av. Dumitru Ciuta, în anul 1913, la Bistrița.