Am fost dintre elevii-săteni ajunși studenții-orășeni care, mai mult sau mai puțin, erau încercați, probabil, de ce avea să se (sub)înțeleagă prin sindromul Stendhal*, referitor la o stare psihologică în care un subiect e cuprins de intensitate emoțională ajunsă, uneori, la extaz, indusă de prezența culturii, a artei, a urbanisticii. Într-o anumită măsură, puteai fi încercat de așa ceva și în Chișinăul de acum peste jumătate de secol, dacă erai, pe bune, „chemat“ și acaparat de biblioteci, teatre, filarmonică, de spectacolul, inedit ca ieri pentru tine, al străzilor aglomerate, multicolore. În ce mă privește, ceva din sindromul Stendhal se manifesta deja în versurile pe care nu le mai scriam la Negurenii mei de baștină, sat pe râul Răut, afluent al Nistrului, ci la Chișinău; versuri ce aveau să intre în cartea mea de debut (1976). Spre exemplu: „Locuiesc pe strada Frumoasa,/ în partea orașului unde/ turnul televiziunii străbate asfaltul/ precum Osia Lumii“ sau: „La cruciș de străzi, lângă semafoare/ apărut-a și arhitectura mișcătoare a troleibuzelor/ limuzinelor –/ frumusețe în goană triumfătoare“ – aceste rânduri, oarecum… avangardist-futuriste (dacă ne amintim de manifestul lui Marinetti, cu automobil în goană, care ar fi mult mai frumos decât Victoria de la Samothrace) etc. Oarecât, și atare versuri de acum peste jumătate de secol sunt mărturie, pe cât de implicită, pe atât de explicită, că sindromul Stendhal influența firea adolescentului sătean de ieri, ajuns poet-debutant pe cale de urbanizare. Era perioada în care mi se alcătuia, reformula oarecum altfel structura emoțională, modul de a percepe lumea și cel de a transmite în scris sem ni ficațiile percepute. Se modifica, amplificându-se, fortificându-se, percepția asupra propriei persoane în efervescență formativă, în neliniștea căutărilor. Poate că în spectrul sindromului Stendhal se deslușește ceva mai clar ca primele imbolduri de a te propulsa în alte formule poetice decât cele cu care veniseși din sat și din tradiționalismul… literar-școlar; formule prin care jinduiai să scrii poezie animată, parcă, de niște neobișnuite elanuri de curiozitate față de ceva anume încă fără nume, față de o taină din tine, dar și din afara ta – orașul cu toate cele văzute sau doar presupuse; cu taine parcă… la vedere, dar și adânc ascunse în existența sa. Concomitent, erau și elanuri de curiozitate față de tine însuți, față de propria-ți fire cuprinsă de bulversantă uimire. Apoi, mai deschise la înțelegere, parcă, elanuri de curiozitate față de cuvinte (deja… extra-școlare, extra-crestomații, extra-manuale) în altfel de combinații, plămădiri, alcătuiri de dincolo de vorbele de toate zilele ale satului și școlii. Sau, altfel spus, cuvintele puteau să fie cele de toate zilele, însă deja oarecât… „urbanizate“ în neobișnuite aranjări, interacțiuni între ele însele, ajunse parcă în alte spații, pe cât de înțelegere (înțeles), pe atât de neînțelegere (neînțeles). Adică, orașul îți dă, îți „injectează“ în fire, în modul tău de a fi intensitate existențială, „te aplică“, te conectează mai mult la actualitate, la informații și diverse situații imprevizibile, la alerta, la dinamica străzii. Totul pare deja altceva decât în mediul unde te-ai născut, ai copilărit, ai mers la școală. Altceva, care te… reconfigurează. E o remodelare a intimității, conștiinței, caracterului, inteligenței tale.
Cu cât înaintam în stagiul studențesc-universitar și de bibliotecă, dar și în cel de june scriitor, înțelegeam că debutul mi se întâmpla pe când parcă se mai limpezea cât de cât vremea, în care mai toți membrii Uniunii Scriitorilor ticluiau nu cu versificații conformiste, ci de-a dreptul lașe. Unii dintre ei mai că nu aveau ce căuta în literatură, în poezie (Iu. Barjanschi, Pe. Cruceniuc, Fio. Ponomari, Io. Balțan, Le. Corneanu, Ir. Stavskaia, Ag. Roșca…). Mai că nu existau dintre cei care și-ar fi manifestat insubordonarea față de terorismul ideologic.
Pe atunci, multe în literatură și jurnalistică „aduceau“ a atmosferă de institut pedagogic de după război, până pe la începutul anilor ’80. Institutul pedagogic, onorabil ca nume și intenție, de fapt a dat cadre cam… castrate în ale științei de carte. De altfel, ca și așa-numitele studii fără frecvență, care au fericit RSSM cu „cadre“ absolut nepricepute în ceva ce ar însemna pedagogie sau știință etc. Aceștia erau promotorii prostului gust al pășunismului dus spre nostalgii localiste, împerecheat cu o diplomă, de pe timpuri, de instruit pedagogic la caprele Irinucăi (așa numeau cei de la Universitate Institutul Pedagogic „Ion Creangă“).
Iar dimpreună cu „pedagogii“ pârpăliți la fără frecvență (zisă și: fără cunoștințe), realismul socialist era un soi de ideologie infiltrată în ceea ce ar fi trebuit să se manifeste ca artă „liberă“, în literatură, promovată la comandă partinică, prin ea individul, societatea fiind lipsite de naturalețe. Le era dezacordat ritmul existențial, intelectual firesc, li se afecta/falsifica ființa, conștiința. Realismul socialist mințea, pervertea.
Presa pe timpul comunismului, inclusiv cea de cultură, literatură?… Platitudini prudente, ici-colo înzorzonate cu mărunte lașități stilistico-pseudoestetice, de obicei liricoidale și mai nimic spunătoare. Redacțiile de orice ordin, editurile semănau mai curând cu posturi de control ideologic decât cu porți deschise spre lumea celor dotați cu adevărat pentru literatură.
În plan intelectual, literar, în genere artistic, plan împăienjenit de hașurările imbecilelor „directive“, a doua jumătate a anilor șaptezeci și începutul anilor optzeci au constituit o mizerabilă perioadă dominată de falsitate, de crase minciuni „valorizante“, în baza cărora se declarau celebrități de mucava, se aranjau CV-uri pseudo-literare (CV-uri, pentru că nu putea fi vorba de destine). Perioadă în care se protesta doar la cârciumi, inclusiv la subsolul casei scriitorilor, unde un oarecare Vas. Stati făcea ravagii de autoritate în sticle de șampanie oferite de cei ce sperau să obțină indulgențe și bunăvoință partinice. Iar partidul, prin cățeii săi ideologici, lansa șicane și ordonanțe, dirijism și prohibiții ideologic-administrative ce-ți contuzionau existența, imaginația, vocația; ce-ți segmentau, fărâmițau, furau timpul de creație, pe când în prim-plan apăreau veleitarii, mediocritățile, primitivii de tot soiul. Comunismul încuraja, ba chiar impunea nihilismul intelectual, pentru că ignoranții erau mai obedienți, mai lesne de manipulat și înfricoșat. Pe lângă satrapii ideologiei comuniste se tupilau chiar și unii dintre cei mai răsăriți poeți ai acelor vremuri (vreo trei-patru). Însă, în mare, în scrisul acestora, azi, se aude cuvântul frumos, se aud rimele, se simte ritmul, deși e mai complicat să constați și poezia, esențele ei în componente semantice și ideatice. Textele lasă o impresie de suprafață, destule – de superficialitate. E ceea ce s-ar putea numi situație de… slăbiciune grațioasă.
Derizoria cultură generală, dar și profesională, încurajate și susținute de partinici, inteligența neținută la zi, obediența față de „indicațiile de sus“ făceau ca majoritatea autorilor să fie insensibilă la modificările de paradigmă socio-psihologică, dar și filosofică, să nu sesizeze imperativul unei contemporaneizări a esteticii, stilului, canonului ce țin de mentalitatea și preferința (gustul) orientat iminent spre starea de spirit occidentală.
Însă scriitorul nu poate să nu aibă vocația curiozității, a noului, a metamorfozelor spirituale, impuse de timpul în care trăiește și trebuie să creeze. Ca registru plăsmuitor și receptor de artă, sensibilitatea umană nu poate face abstracție de variabilitatea istorică, ba poate că, într-o anume măsură, și ea influențează și determină această variabilitate.
Cu alte cuvinte, pe timpurile debutului meu, la Chișinău, capitala RSS Moldovenești, nu prea erau personalități care ar fi fost fermenți ai vieții literare, culturale. Și era absurd ca un scriitor talentat, dar și onest, față de cei „vânduți“, să creadă că va fi remarcat, apreciat în acel joc imund de marionete politice, în care nu conta axiologia, mizându-se pe clientelă și servitute, colaboraționism josnic. Comuniștii aveau un stigmat fatal – de a nu reuși (dar nici nu voiau asta!) să transforme cultura în civilizație. Dogmatismul respingea valorizările spirituale. Cratologia** sufoca axiologia.
Însă a fost să fie ca unii dintre colegi – e drept, foarte puțini – nu au rămas afoni la evenimentele din mai 1968 în Franța și la cele din august al aceluiași an din Cehoslovacia. Lucrurile în istorie, însăși istoria nu mai puteau să rămână pe vechi. Nici literatura, artele. Atunci prinseră a se deplasa modalitățile de producere/ creare și de forme-formulări de expresie/ stilizare a subiectelor și subiectivității, dar și a perceperii a toate astea. Trebuia să se întâmple modificări și la Chișinău. Oricât de discrete, dar să se întâmple. Și acele metamorfoze au fost înregistrate în activitatea efervescentă a Teatrului „Luceafărul“ și în unele dintre primele cărți ale autorilor șaptezeciști – repet, puține, unități, dar…
Parcă s-ar fi diversificat cauzalitățile motrice ale istoriei pluri-fațetate și altfel modelate. De la un moment încolo, păreau să interacționeze, discret-social, idei și energii ceva mai antrenante, ce ar fi pregătit spațiul noilor fenomene ideatic-culturale. Sau ca și cum liniile de forță ce ar fi contribuit la „decretarea“ și, poate, timida declanșare a optzecismului în stânga Prutului. Numai că, în mare, ele nu au fost unele estetice, strict artistice, ci, mai curând, se datorau turnurii politice resimțite mai mult sau mai puțin în societate. Drept stare de fapt, în acele vremui de comunism unii dintre cei ce ar putea fi numiți optzeciști se arătară destul de pasivi, timizi, poate că speriați sau doar obosiți, îmbătrâniți prematur, fără să dea probe serioase de literatură. Ba chiar unii (din păcate, și dintre cei buni, adică talentați) se arătară predispuși să colaboreze cu realismul socialist, unul dintre ei dedicându-și cartea de debut tinerilor constructori ai comunismului, altul călcând și el prin străchinile ideologiei la zi. Mai alții trăiau într-o expectativă confuză, așteptând nu atât timpuri, ci mai curând șanse favorabile. (Pe atunci cam nimeni nu s-ar fi încumetat să creadă, fie și în sinea sa, în posibilitatea apropiatei veniri a unor timpuri favorabile, adică fără comunism.) Mulți debutanți în literatură nu prea încercau exiluri de bibliotecă, nu scriau despre ce-i frământă. Excepții făceau trei-patru colegi, doi dintre care aveau să fondeze revista de… ruptură cu trecutul „literar“ „Contrafort“.
…O vreme, racilele aveau să mai urmeze. Pe când Inter-Riverania pruto-nistreană se rupea cu greu din încleștările comuniste, apărură în prim-plan așa-ziși colegi ce ieșiseră din vechiul regim cu regalii, presupuse merite, de se credeau chiar mari, importanți. Erau obișnuiți, cu voie de la partid, să facă vâlvă și paradă de proprie persoană, pe care o prezentau ca personalitate, ceea ce de fapt nu era. Se afișau oriunde, urcau la tribune. Însă atunci, la deschideri de orizonturi și libertate pentru mai multă lume, păreau șocați de dezinvoltura și cultura tinerilor și prinseră a lansa anateme agresive, suburbane. (În anumite cazuri, a intervenit și „România literară“, luând apărarea… insurgenților.) Se părea chiar că de cum se gândeau la mai tineri, asta le provoca ex-unșilor partinici întinderi musculare la… creier. Căutau părtași de atac, se înhăitau, scriind la mai multe mâini articole veninoase.
Dar, vorba poetului: Ce e val ca valul trece…
________________________________
* Noțiunea a fost „extrasă“ din experiența tânărului Stendhal în timpul vizitei sale (1817) la Florența: „Eram într-un fel de extaz, de la ideea de a fi în Florența, aproape de marii oameni ale căror morminte le-am văzut. Absorbit în contemplarea frumuseții sublime… Am ajuns la punctul în care cineva întâlnește senzații cerești… Totul mi-a vorbit atât de viu sufletului. Ah, dacă aș putea uita doar. Am avut palpitații ale inimii, ceea ce la Berlin numesc «nervi». Viața mi-a fost drenată“.
** Din grecescul „κράτος“ care, prin sufixare, dă cratologie: statalitate, autoritate, stăpânire, guvernare.