Legenda tatuajului, romanul tânărului Andreas Dushi, reînvie printr-o scriitură proaspătă, complet atipică temei, o veche legendă albaneză a unui blestem trezit din starea de latență. Printr-o serie de coincidențe, tatăl și fiul părăsesc în aceeași zi propria locuință și se îndreaptă, fără să știe unul de celălalt, spre același loc, spre Centrul Comercial. Același drum e parcurs și de un jurnalist care poartă numele autorului. Nimic nu anunță, pe de o parte, o declanșare blestemului ancestral, pe de alta, expunerea diferitelor țesături textuale, navigarea auctorială între realul coroziv și imaginarul impregnat de imagini suprarealiste. Legenda tatuajului este, de fapt, un roman de dragoste cu ramă dublă: una sincronică, a realității imediate, urbane, în care romanul lui Andreas Dushi respiră aerul egoficțiunii actuale, iar alta diacronică, angajată din prolog, „Legenda care aștepta să fie spusă de cineva“, care așază tabloul factualității imediate într-un cadru care motivează derulările prin apartenența la contextul cultual. Evident, romanul este eclectic din punct de vedere stilistic, atât în înțelesul denotativ al termenului, în sensul restrâns (dar tot denotativ), din perspectivă filosofică privind, al imposibilității de asociere cu vreo școală de idei sau vreo doctrină, cât și conotativ, ca apetență spre surse, stiluri, idei și valori diferite. Conotativ, nu este proiectată nuanța convenabilului extrasă din școli și curente diferite, adică ceea ce caracterizează cel mai adesea vechiul concept elin ἐκλεκτός aplicabil în asocierea primară cu o anumită proiecție stilistică. Există în această abordare eclectică din punct de vedere stilistic o construcție auctorială elaborată, voluntară, care justifică rolul întemeietor al doctrinei selective, la fel cum s-a manifestat la începuturile clasicismului, și care anunță cumva o despărțire de ideologiile postmodernismului prin motivare culturală a instrumentelor acestuia. Legenda tatuajului e, la suprafață, un text postmodern tipic, dar care transcende tipicitatea printr-un soi de convergență culturală, printr-o motivare metanarativă, care îi deconstruiește preceptele fără a propune renunțarea la instrumentarul care aduce aerul proaspăt din întrețeserile epice contemporane. Întâlnim, așadar, în această compoziție înșelătoare la prima lectură, o apetență auctorială spre diversitate, dar și o puternică înrădăcinare, o motivare culturală consistentă, care nu deranjează, care nu disonează cu fragmentarul, decupările și colajul, cu biografismul, cadrul preponderent urban și eclectismul postmodernist. Din afara realității imediate, imaginile impregnate de onirism, într-o formă care amintește de automatismul psihic al suprarealismului:
„Pe umărul stâng ala acelui om, după ce m-am asigurat că nu era viziunea mea, am văzut o pasăre galbenă care, datorită dimensiunii ei, semăna mai degrabă cu un iepure. […] «Cu ce te pot ajuta?» am întrebat. Bărbatul, așa cum nu mi-aș fi imaginat niciodată în niciuna dintre scenele de care era capabilă mintea mea, și-a întors capul spre pasăre. Pasărea și-a întins ciocul, înfigându-i-l chiar în ureche, și a ciripit foarte tare. Mai mult decât un sunet, mi s-a părut bocetul unui cățeluș în agonie după ce a fost lovit de o mașină. Când, după câteva clipe, pasărea și-a scos ciocul din ureche, omul s-a întors spre mine și […] mi-a spus: «Vreau să mă duci undeva». «Unde?». Același proces s-a repetat: ciocul înfipt în urechea omului, ciripitul care lâncezea, ciocul ieșind din ureche, capul bărbatului întorcându-se spre mine, eu așteptând: «La două sute de metri mai jos». «Bine», am răspuns. Bărbatul deschise ușa, încet, poate ca să nu sperie pasărea, și se așeză. Întreaga conversație, deși alcătuită din scurte schimburi de cuvinte, s-a desfășurat respectând ciudatul ceremonial de mai înainte, pasărea acționând ca sufleur.“ (pp. 61-62).
Conectează fragmentele de realitate brută, denotativă, caracterizată prin prevalența funcției referențiale, contribuind la un întreg epic multistratificat, coerent în încercarea de solidificare. Dintr-un unghi diferit privind derulările epice, fragmentele de text decupate de fiecare personaj în parte, încărcate de angoase existențiale, sunt preluate de un flux mai amplu, care le așază în curgere ca solzii unui șarpe mitic, trezit din istorie și întorcându-se în unduirile altor vremuri spre locul geografic comun. Aceste angoase existențiale, împingând spre sinucidere, dar fără puterea unei asemenea angajări, dublate de o lașitate a asumării vieții și de transformarea visului propriei existențe în coaja coșmarescă a realităților imediate, fac din coincidența traseelor exterioare și o coincidență a parcursurilor interioare. O triplă șerpuire, cea epică exterioară, cea interioară și cea a dublului observator, asumat auctorial, împinge cele trei personaje și însoțitorii lor în fluxul anistoric al unor derulări dincolo de posibilitățile de control. E ceva mai mult decât putința unui autor de a corela factualitatea exterioară și trăirile interioare: o instanță culturală, supra-auctorială, reintegrează ceea ce fusese amenințat de înstrăinare, fără a strica, în expresia ei în pagini, nici perspectiva asumat postmodernă a autorului, nici filiațiile sale tradiționaliste. Liantul suprarealist permite ca cele două orientări antagonice să nu creeze un cadru disonant, iar reușita e girată de cunoscutul scriitor albanez Visar Zhiti, care întărește: „O lectură ce te acaparează prin magia și suprarealismul ei, în care detaliul pare a experimenta, părând a fi totodată și în aceeași măsură și o meditație psihologică de o cuceritoare sinceritate“ (cop. 4).
Există în Legenda tatuajului, prin urmare, și o formă de continuitate nu doar la nivel textual, ci și ca angajare auctorială, în raport cu scriitura motivată cultural a lui Kadare și a altor importanți scriitori albanezi contemporani, dar și o despărțire neconflictuală, matură, o deschiderea originală spre un orizont care poate fi exploatat multiplu. Andreas Dushi, care a fost nominalizat la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, confirmă cu acest roman și deschide o cale nouă poate nu doar în literatura albaneză, ci și în cea europeană.