O istorie de familie ce se întinde pe câteva generaţii, din secolul al XIX-lea până în anii 2020. Trecutul şi prezentul se întreţes pe măsură ce naratorul amnezic aşterne pe hârtie poveşti despre o galerie întreagă de personaje: un preot însingurat care se împrieteneşte cu un poet german mort demult, o soţie de fermier fără studii care scrie un articol ştiinţific genial despre râme, un pescar expert în Kierkegaard, un muzician deprimat care află că propria familie l-a minţit din dragoste, un pomicultor cu un libido diabolic, o tânără de la oraş atrasă spre un fiord îndepărtat de amintirea unor ochi albaştri şi multe altele. Confruntându-se cu soarta brutală şi cu efectele în cascadă ale propriilor alegeri sau ale refuzului de-a alege, fiecare personaj descoperă cât te costă să-ţi urmezi acul magnetic al inimii. O tragicomedie despre moarte, muzică şi timpul care le vindecă pe toate, precum şi o saga fermecătoare despre dorinţă şi agonia sublimă a iubirii imposibile.
Există zâmbete de talie mondială?
Iată-l. Asta spusese Sóley când am intrat în foaierul hotelului cu inima bătându-mi tare, știind că mă voi întâlni cu femeia care „o să pice“ când mă vede. Era prinsă la copiatorul din spatele recepției, dar ridica mereu privirea spre ușă, fiindcă Rúna, sora ei din Nes, o sunase să-i spună: n-o să ghicești în veci cu cine tocmai am stat în cimitir la mormântul mamei – și cine e acum în drum spre tine! Iată-l, a spus ea, ridicând privirea, cu un zâmbet care aproape m-a înspăimântat. M-a întrebat zâmbind: pot să te îmbrățișez? Dar înainte să apuc să răspund, a venit de după biroul recepției la mine și m-a strâns în brațe. M-a surprins cât de bine și nestingherit mă simțeam în brațele ei. De parcă acolo mi-era locul de drept. Am închis instinctiv ochii, bucurându-mă de moment, în vreme ce tânăra GDRN1 se auzea din boxa Bluetooth de pe biroul recepției: „Am nevoie de tine să-mi amintesc de mine însămi, de unde vin și încotro mă duc“. Am nevoie de tine. Nu-mi da drumul, m-am gândit, dar ea m-a eliberat din strânsoare, s-a dat un pas înapoi și mi-a zâmbit scurt, făcându-mi inima să tresară. E cu zece centrimetri mai scundă decât mine, subțire, însă robustă, cu un păr până la umeri atât de alb, încât aduce cu două aripi de înger. Mă ținea încă ușor cu dreapta de cot, de parcă se temea să nu dispar sau să mă evapor. Mă ținea de cot și mă privea, mijindu-și ochii de chihlimbar de parcă m-ar fi cântărit. Avea buza de jos puțin mai lată decât cea de sus, care se lasă pe sora ei într-un sărut somnoros. N-ar fi trebuit să te îmbrățișez? Ți-a luat atât de mult până aici încât începeam să mă întreb dacă mai ai de gând să vii și știi, a adăugat dându-mi drumul, că nu vreau să te supăr, dar m-am simțit pe jumătate ușurată. La început m-am înfuriat, ce dracu’, m-am gândit, asta a fost ultima picătură – dar apoi m-am simțit ușurată. Sau cel puțin m-am convins că asta simt și m-am gândit că, na, poate e mai bine așa – ce-a fost a fost. Nici nu știam dacă voi îndura să te revăd. Imaginează-ți ce scandal. Cineva de vârsta mea! Îți amintești? Ai spus că pleci ca să ne salvezi pe amândoi. Sau poate eu am zis-o? Dar acum te-ai întors și nu pot decât să mă bucur să te revăd. Vom fi bine, nu-i așa? Se învârtea lumea cu mine – deci fusese ceva între noi. Ceva serios. Dar tot nu-mi amintesc nimic despre ea. Cum e posibil să uit ochii ăștia neobișnuiți, părul blond, zâmbetul, ce forțe m-au influențat și ce mi-au făcut? Vom fi bine, nu? Ce vrea să spună? Și de ce trebuia să pună tocmai cântecul ăsta atât de frumos, atât de trist când am ajuns… am nevoie de tine, am nevoie de tine, am nevoie de tine… M-am scărpinat în cap și m-am agățat de primul lucru care mi-a venit în minte; cuplul misterios care mă privise atât de ciudat, el cu dinții lui ca niște vechi pietre funerare, iar ea înarmată cu o pușcă. Sóley a râs de descrierea mea. Erau Einar și Lóa, mi-a spus. Au preluat ferma din Framnes acum vreo zece ani. Einsi este fratele mai mic al lui Ási, care preluase Sámsstaðir cu câțiva ani înainte. Trebuie să-l cunoști neapărat pe Ási, tipul e un roman în sine. Dar te-a speriat pușca? Lóa, draga de ea, e atât de bună la inimă și de inofensivă, încât cade la pat în fiecare toamnă de tristețe și inimă rea că trebuie să trimită animalele la abator. Dar spre surprinderea tuturor, vara trecută a participat la o competiție de tir în Sævangur pe 17 iunie, de Ziua Națională, abia pusese mâna pe armă, dar a învins o mulțime de rivali foarte cunoscuți, și de atunci nu a ratat nicio ocazie să exerseze, hotărâtă să-și apere titlul. Din cauza lor ai zăbovit atâta? Ei bine, da, am răspuns, sau de fapt nu, a fost din cauza nenorocitului de camion. Sau camioane, am adăugat, povestindu-i de la început ce se întâmplase, că aproape mă făcuse pilaf moartea blondă. Săracul, scumpul de tine, a spus Sóley, să dai tocmai peste ele! Le cunoaștem. Trec pe aici de două ori pe săptămână. Apoi mi-a spus chestia aia despre maturitate; că speră să se maturizeze târziu și cât mai puțin. Dar cred că ești zguduit. Hai, vino, mergem în salon, îți dau o bere, preferata ta, Leffe brună. Am destule sticle, deși alte mărci sunt mai populare. Parcă te-am așteptat dintotdeauna. Cum trece viața pe lângă noi. Dar acum că ai venit, hai să bei o bere! Apoi m-a condus în salonul confortabil de pe cealaltă latură a holului, s-a așezat în fața mea, privindu-mă în timp ce beam berea și mi-a spus – după ce i-am zis despre bărbatul cu câinii și boxele de la Oddi – povestea despre Eiríkur, când trăsese după camioane – sau după destin – despre cățeii călcați, despre jumătatea de sticlă de Calvados și iminenta pedeapsă cu închisoarea. Te pricepi să mă tragi de limbă, pur și simplu nu mă pot opri. Dar bea liniștit, sigur ești zguduit după povestea cu pușca și camioanele care erau să te calce, și să mă vezi după anii ăștia, cum pălăvrăgesc aici de nici nu mai apuci să deschizi gura. Mă duc să-ți mai aduc o bere, sau nu-ți place? De fapt, iau și eu una cu ocazia asta, să nu bei singur. Apoi a zâmbit din nou. A zâmbit, trecându-și palma încet, dar ferm peste dosul mâinii mele. Apoi a plecat. A plecat, lăsându-mi mâna încălzită de palma ei. Și zâmbetul ei atotprezent. M-am întins după un blocnotes de pe măsuța de cafea, am rupt prima filă și am scris pe spatele ei: „Unele zâmbete pot schimba lumi. Chiar și pe cele care nu trebuie schimbate“.
Tu ești întotdeauna tu, deși nicăieri la fel – cu toate astea, există încă motive să râzi în acest univers Lumina blândă de august pătrunde prin fereastra mare și luminează rândurile de cărți din două corpuri maro de bibliotecă și un teanc ordonat de reviste de pe măsuța rotundă de lângă ele. Sóley râde. Telefonul din foaier a sunat, am auzit-o răspunzând, apoi râzând și deja mi s-a făcut dor de ea. Prezența ei, vocea, s-o văd zâmbind și să mă uit în ochii ei neobișnuiți… Dar mă simt cumva și ușurat să fiu singur. Fiindcă între timp nu mai trebuie să dau socoteală și să răspund. Încă am un nod în stomac de teamă să nu mă dau de gol.
„Îți amintești? Ai spus că pleci ca să ne salvezi pe amândoi. Sau poate eu am zis-o?“
De ce-aș fi spus eu sau ea că plecăm ca să ne „salvăm amândoi“?
Sóley încă râde.
Eu mă ridic, merg spre cele două corpuri de bibliotecă să mă uit la cărți și atunci îmi atrage atenția coperta revistei de deasupra. O revistă de astronomie cu o fotografie reprezentând cerul nopții, tăiat în două de un titlu strălucitor ca o rază de lumină: „How Many Universes Are Out There?“.
Mă așez apoi pe canapea cu revista și o deschid la articolul de pe copertă. Voiam doar să arunc o privire, dar mă prinde atât de tare, încât îl citesc până la capăt pe nerăsuflate; pun revista la loc, mă ridic, mă duc la fereastră și privesc afară către fiordul liniștit și coastele muntoase de pe cealaltă parte. Văd ferma lui Einar și Lóa, precum și o rulotă mică, bombată, la vreo jumătate de kilometru de fermă. Se află chiar lângă apă, cu câțiva puieți și tufișuri între ea și fermă. Mă așez apoi la loc pe canapea, deschid din nou revista și recitesc fragmente din articol în speranța că am citit sau înțeles ceva greșit. Un articol foarte accesibil și bine scris, pentru un public larg, fără termeni excesiv de academici și cu principalele concluzii expuse în rezumat de dragul simplității. Doar că nu e vorba de nicio concluzie, de fapt, ci mai degrabă de întrebări peste întrebări, de incertitudini peste incertitudini.
Potrivit articolului, nici omenirea n-o duce mai bine decât mine în momentul ăsta.
Cei trei autori ai articolului, două femei și un bărbat, toți profesori de astronomie, susțin cu argumente dureros de convingătoare că omenirea a fost de la bun început indusă în eroare de concepții eronate despre lume. Că oamenii, cu alte cuvinte, nu au avut niciodată o imagine corectă asupra lumii și că au trăit dintotdeauna conform unei viziuni distorsionate. Cu siguranță această viziune s-a schimbat și a evoluat de-a lungul timpului, însă un lucru a rămas constant: lumea în care ființa umană s-a convins că trăiește nu a existat niciodată.
Cu cinci secole în urmă, se menționează în articol, se postula că Pământul este în centrul universului și că tot universul e cuprins în sistemul solar. Asta era concepția de neclintit asupra lumii, pe care se baza importanța omului și a Pământului. Însă știința a progresat încet și sigur, iar în urmă cu circa un secol, cei mai de seamă oameni de știință au căzut de acord că sistemul solar e doar o mică parte a unei galaxii imense și că galaxia însăși reprezintă, de fapt, universul. Între timp au trecut decenii, iar știința și tehnica s-au dezvoltat exponențial, iar noi am descoperit că galaxia noastră e doar una dintre miile de galaxii – multiplicând astfel infinit dimensiunile universului.
Pe aceste cunoștințe s-a bazat viziunea noastră asupra lumii timp de decenii întregi.
Dar în prezent există tot mai multe dovezi că acest univers pe care îl considerăm infinit nu este decât unul dintre nenumărate alte universuri. Universul care mai ieri era inimaginabil de vast, înglobându-l atât pe Dumnezeu, cât și eternitatea, se dovedește acum a fi doar unul dintre sutele sau miile de alte universuri. Ceea ce ieri era infinit a devenit astăzi doar o bucățică dintr-un puzzle incomensurabil și misterios. Pentru a spori această incertitudine și a ne sublinia ignoranța, aspectul celorlalte universuri ne este complet ascuns. Nimeni nu are nici cea mai vagă idee despre ceea ce am putea descoperi, dacă restul universurilor respectă aceleași legi ale fizicii pe care le cunoaștem, dacă există vreun punct de convergență între ele sau dacă a existat vreodată, sau ce anume ar implica această atingere, apropiere sau ciocnire – în sfârșit, dacă e posibil să călătorești între ele:
„Când vine vorba de marile întrebări ale existenței, în ciuda tuturor realizărilor noastre și a ritmului vertiginos al progreselor științifice din ultimele decenii, suntem în continuare mai degrabă niște oameni ai peșterilor care se încălzesc noaptea lângă foc și privesc spre cerul înstelat fără să știe deloc ce înseamnă toate acele puncte strălucitoare. Toate argumentele indică acum că există un număr infinit de universuri și că, totodată, după toate aparențele mintea umană nu are cum să înțeleagă cele mai adânci resorturi ale existenței. Astfel, nu e exclus ca anumite universuri să le oglindească pe altele, într-un mod ciudat, dacă nu chiar de-a dreptul fantastic. De exemplu, e posibil să exiști simultan în mai multe universuri diferite, în condiții diferite și poate chiar după legi diferite ale naturii. Ești tot tu în toate aceste universuri, dar nicăieri la fel. Vechea întrebare Cine sunt eu? a căpătat, cu alte cuvinte, o asemenea dimensiune, încât e aproape lipsit de speranță să încerci să-i găsești un răspuns“.
Închid revista, mă ridic, o pun înapoi la locul ei, privesc afară pe fereastră. Încerc să caut liniște în lumina dulce de august, în seninătatea fiordului. Nu știu dacă sunt ușurat sau îngrozit.
În acest caz, nu e cine știe ce diferență între mine și lume – amândoi suntem învăluiți în ignoranță. În timp ce eu sufăr de o amnezie aproape deplină, nu pot decât să constat că lumea este într-o situație mult, mult mai dificilă.
Sóley încă vorbește la telefon.
Îmi ajunge câte un cuvânt la ureche. Acum râde. Încă există, deci, motive să râzi. În acest univers.
Doi corbi plutesc deasupra ruinelor unei vechi ferme, nu departe de casa cenușie fără etaj de la Oddi. Poate viața să călătorească, perfect conservată, între galaxii? Și nu sunt galaxiile însele lipsite de sens dacă viața nu poate călători între ele, ce este existența dacă nu o ține viața laolaltă?
Sau poate moartea e cea care le separă?
Sunt întuneric și ceață
Sincer, nu știu ce arme ne-ar putea servi, ce arme ar avea vreun impact. Elías a făcut tot ce i-a stat în puteri să-i convingă să renunțe la plângere, era ridicolă, cum știu de altfel și ei, și într-un final l-am rugat pe un vechi prieten să ne ajute. Dar așa e uneori, Dísa dragă, te simți neputincios în fața încercărilor lumii, zice Sóley zâmbindu-mi și arătând spre telefon, ca și cum ar vrea să-mi explice, să se scuze că a întârziat atâta cu berea.
M-am întors în foaier, sau recepție, cum s-o fi numind. Totul trebuie să poarte un nume, să fie numit, altfel devine mult mai dificil să-l descrii, să-l distingi. Nu te sărut până nu-mi spui cum te numești.
Sóley face semn spre frigiderul cu bere, apoi spre mine și iar spre frigider și îmi dau seama că-mi spune să-mi iau singur bere. Ceea ce și fac. Îmi scot o a doua sticlă, o deschid cu desfăcătorul în formă de focă pe care mi-l întinde Sóley peste masă.
Da, spune ea în telefon plimbându-se de colo-colo, ai perfectă dreptate, e insuportabil, inacceptabil. Nu știu ce forțe… Ce?… Nu, adică ba da, știu că Eiríkur spusese ceva de genul ăsta azi-dimineață, a trecut pe-aici așa devreme, că nici dracu’ nu se trezise, entuziasmat de petrecerea de diseară, apoi a spus… Nu mai aud continuarea, ce-i spusese Eiríkur atât de devreme, că și dracu’ încă dormea adânc în măruntaiele pământului; despre ce vorbise, ce considera interlocutoarea ei total inacceptabil, dacă Eiríkur se gândise poate să-și cumpere o armă automată, de vreme ce nu putea să tragă ca lumea cu pușca în camioane; Sóley intră în sala de mese, iar discuția nu mai ajunge la mine. Din păcate. Îmi face atât de bine s-o privesc. Să-i privesc spatele arcuit blând, coapsele grațioase. S-o observ cum pășește dreaptă și demnă, totuși delicată și gânditoare. A dispărut în sala de mese și peste întreaga lume s-a așternut o umbră. Viața a devenit mai săracă. Un refren se reaprinde în mine și vocea îndurerată a lui Lennon îngână: There’s no fun in what I do if she’s not here.
O aud râzând înăuntru. Cu siguranță, se pot construi lumi întregi pornind de la râsul ei. Întregi universuri. Un Dumnezeu care nu râde niciodată nu poate fi atotputernic.
Mă apropii de sala de mese, prind din nou vocea lui Sóley. Da, spune ea, stau aici la fereastră, privesc afară și înțeleg ce vrei să spui, chiar dacă, evident, ar fi mai convenabil să mă fac că nu-nțeleg. Cum știi și tu, majoritatea preferă să nu înțeleagă. Înțelegerea aduce cu sine lucruri inutil de dificile, cum ar fi să iei atitudine, să te simți responsabil, în vreme ce prejudecățile și indiferența îți fac viața mult mai ușoară. Existența se complică de fiecare dată când încerci să înțelegi cum stau lucrurile. Eiríkur? Da, știu și, Doamne, și eu de-abia aștept, serios! Și… Sóley se deplasează mai încolo în sală, vocea i se estompează treptat și dispare cu totul. There’s no fun…
Steagurile încă atârnă inerte afară, parcă pe gânduri sau moarte. Steagul islandez, apoi cel canadian și, în sfârșit, cel al Uniunii Europene. Mă întorc și observ șirul de ceasuri de pe peretele din spatele recepției. Douăsprezece ceasuri care arată ora din tot atâtea locuri de pe pământ. Ceasul care măsoară timpul din Islanda se apropie de unsprezece. Mă întorc spre sala de mese, sperând să aud vocea lui Sóley. Dar apoi parcă ceva mă oprește – și mă tulbură în adâncul meu.
Parcă m-a străbătut un șoc electric, declanșând un val de gânduri și senzații vagi din străfunduri. Mă grăbesc spre recepție și dau cu ochii de teancul de foi A5 cu antetul hotelului. Îmi iau câteva foi, iau un pix și încep să scriu. Fără să stau o clipă pe gânduri.
Poate chiar scrisul îmi permite să-mi organizez gândurile.
Scriu repede pentru a fixa pe hârtie ceea ce mă urmărește obsedant, îngrozit de gândul că voi uita, așa cum mi-am uitat propria viață. E valul care-mi inundă creierul și-mi curge în sânge – și care vine poate din întunericul și din ceața care sunt eu însumi.
„Eiríkur de la Oddi. Bărbatul cu chitară electrică și câini, trei căței morți, o pușcă cu care trage după camioane sau după destin. Ce mai are pe lângă astea?“
Romanul va apărea la Editura Polirom, în colecția „Biblioteca Polirom“, coordonată de Dan Croitoru, seria Actual.
_____________________________________________________________________
1 Guðrún Ýr Eyfjörð Jóhannesdóttir – solistă și actriță islandeză cunoscută sub numele de scenă GDRN.
Traducere din limba islandeză și note de Ovio Olaru