Între două romane „problematice“, Michel Houellebecq își menține cota de interes în rîndul cititorilor și prezența în viața publică prin publicistica sa nonconformistă și provocatoare. În interviuri, „intervenții“, „interpretări“ și „luări de atitudine“, renumitul romancier își „extinde domeniul luptei“ sale cu actualitatea politico-socială contemporană, îmbogățind cu noi provocări un palmares și așa consistent.
Culegerea de publicistică Un pic mai rău (la Houellebecq lucrurile nu pot arăta niciodată bine, iar pronosticul său este cel puțin întunecat), include un mozaic de interviuri și însemnări pe teme politice, culturale, sociale și religioase, tratate în cunoscuta-i manieră paradoxală, în măsură să transmită cititorului o stare cel puțin contradictorie.
După ce a creat zeci de personaje memorabile, de ce le mai multe ori, exponente ale acelei „non-existențe“ eșuate în singurătate și resemnare, în Un pic mai rău Houellebecq este propriul personaj, care cercetează, cu aceeași crudă luciditate, lumea contemporană, în încercarea de a-i înțelege necontenita-i prăbușire, printr-o ipostaziere când dramatică, când ironică. În fond, el este același „truditor cu neliniște“ într-un „teritoriu“ al actualității, căruia îi desenează „hărți“ în care nu e loc de nicio iluzie, de nicio scăpare.
Traduse cu măiestrie de Alexandru Matei, textele volumului se citesc cu interes informativ, dar și cu acea plăcere a scrierii, proprii artei narative cu care Houellebecq ne-a obișnuit. Cum era de așteptat, abordările tematice, de la experiența, văzută cu ironică detașare, primirii unor premii literare, la problematica turismului sau a politicii americane, se înscriu în linia binecunoscută a unei „originalități“ când impecabil argumentată, când pur și simplu stupefiantă. El nu putea rata temele „grele“ ale unei actualități apăsătoare, precum în ultimile sale trei romane – Supunere, Serotonină și Anihilare –, pe care, în câmpul larg de acțiune al publicisticii, le asezonează cu profeții și parafraze în care interpretările și explicațiile personale ocupă prim-planul.
Houellebecq se consideră, cu evidentă vicleană modestie, „un scriitor normal“, adică, înțelegem noi, deținător de mari premii literare, vedetă în mass-media, personaj în Răpirea lui Michel Houellebecq, posesor de stradă ce-i poartă numele în orașul Murcia din Spania și care își spune, și el, părerea de, cum altfel, … „om normal“. O nevinovată părere, putem spune, prin care cere, cu blândețe, desființarea Parlamentului în Franța, alegerea Președintelui pe viață, buget de stat făcut de cetățeni și stabilirea judecătorilor pe cale electivă, totul spre o „mai multă democrație directă“. Adică, nevinovate sugestii „militante“, precum și aceste simple opinii despre Uniunea Europeană, care „nu a fost niciodată concepută pentru a fi o democrație“, pentru că „obiectivul ei era exact opusul“. Și continuă, spre a fi și mai clar înțeles: „Pe scurt, o idee nefastă, sau în cel mai bun caz stupidă, care s-a transformat încet-încet într-un coșmar din care ne vom trezi în cele din urmă.“ În concluzie, Houellebecq salută Brexitul și regretă că englezii „s-au arătat încă o dată mai curajoși decât noi (francezii, n.m.) în fața Imperiului“. Cât despre cei doi mari „conducători“, unul, eternizat în funcție, celălalt, revenit în mod miraculos în rolul de „cel mai puternic om al planetei“, formulările sunt scutite de orice ambiguitate: „Putin nu este un interlocutor nedemn“, iar Trump, deși „în plan personal, e, desigur, foarte dezgustător“, „pe scurt, pare unul dintre cei mai buni președinți pe care i-a avut vreodată America“, chiar dacă, „cu un program echivalent, un conservator creștin autentic, un tip onorabil și moral, în fine, ar fi fost mai bun pentru America“. Este vorba, desigur, de opinii anterioare invadării Ucrainei de către Rusia lui Putin (totuși, după ocuparea peninsulei Crimeea) și din perioada primului mandat al lui Tramp. Ce va fi în al doilea, vom vedea singuri, căci Houellebecq nu face niciodată „profeții“, ci doar „proiecții“. Oricum, „îi place poporul american“ și „orice s-ar întâmpla, rămân bineveniți – ca turiști“. De o paradoxală lejeritate este și afirmația potrivit căreia „comunismul e mai puțin globalizant decât creștinătatea, dar nu era rău. Nu era anomic, era destul de vesel“ ; desigur, când e văzut de la Paris, ar fi de completat.
Cea mai mare parte din carte este consacrată interviurilor pe care renumitul romancier le-a acordat unor scriitori (F. Beigbeder, de exemplu) sau jurnaliști importanți, ceea ce-i conferă dinamism și un plus de autentică sinceritate, în condițiile în care nu e scutit de întrebări „incomode“. Răspunsurile sale deconspiră un umanist deghizat într-un mizantrop, ale cărui „născociri se înscriu într-un cadru credibil“, cum atât de exact de autodefinește.
Bine documentat în varii domenii – de la filosofie la teologie, și de la politică la turism –, Houellebecq face publicistică cu armele sociologului, îmbinând ironia (și autoironia), cu deschiderea spre știință. După cum în romane face și „puțină critică literară“, în creația non-fictivă pledează pentru un „catolicism echilibrat“, cum îi stă bine oricărui ateu tolerant cu religia. Așa cum nu șovăie în opiniile sale politice, și în teologie și filosofie are preferința clară: Sfântul Pavel, „un scriitor insolent, cu amestec inegalabil de megalomanie și jelanie“, Auguste Comte, cel care „încearcă să pună bazele unei religii viitoare, compatibilă cu progresul științelor“, lucru care l-a „influențat foarte mult, aceasta fiind ideea de bază din romnaul Particulele elementare“, Chesterton, „un catolic sincer“, Chateaubriand, „pentru că Geniul creștinismului este o carte uimitoare“.
Dacă celor de mai sus le evidențiază excelența, pentru un necesar echilibru analitic, găsim și autori pe care îi penalizează, caracterizându-i fie și printr-o singură, dar revelatorie, esență negativă. Astfel, „opoziția“ față de Nietzsche „se datorează faptului că respinge morala și mila“, iar pe Lamartine și, mai ales, pe Hugo îi consideră „megalomani“ când își atribuie roluri de „ghizi politici“.
Nu putea lipsi din carte, în cadrul acestei diversități tematice, acuzația de islamofobie, cu care Houellebecq se confruntă mai ales după publicarea romanului Supunere, pe care, pentru latura sa obsesiv-anticipativă, mulți l-au alăturat altor două importante romane – 1984 și Minunata lume nouă, care, la rândul lor, au întărit aceeeași viziune sumbră asupra viitorului. Explicația lui este cât se poate de tranșantă: „Atacarea unei religii este un drept. Deci, da, orice aș crede eu, mă simt obligat să apăr libertatea de exprimare.“
Singura religie cu care este mai „îngăduitor“ acest nihilist cu „inima secătuită și afumată“, cum ar spune J.-K. Huysmans, de atâtea zadarnice arderi, este budismul, pentru că el însuși este mai îngăduitor decât celelalte religii. Este religia pe care a descoperit-o prin Cartea tibetană a morților, o carte „destul de frumoasă, stupefiantă, foarte vizuală, foarte barocă, cu imagini foarte poetice“, trezindu-i un „interes“, după cum se vede, mai ales literar.
Plină de paradoxuri este și explicația pe care o dă conservatorismului, ideologie de care se simte mai apropiat și în care vede „un izvor al progresului“, cu completarea curat houellebecq-iană, „la fel cum lenea este mama eficienței“. Afirmație perfect întemeiată, din moment ce lenea „conduce la sinteză“, ceea ce, „intelectual vorbind, este o virtute puternică“.
Neocolită este și una dintre cele mai controversate susțineri ale romancierului, prin care, în mai multe romane ale sale, asociază sexul și religia. Explicația nu putea veni decât printr-o parafrază marcă personală: nu e nimic provocator în acest „punct de vedere masculin“, care, analizat în profunzime, „are mai puțină legătură cu sexul, cât cu faptul de a da viață“. Neîndoielnic, Houellebecq are răspuns pentru orice provoacă sau intrigă.
„Neîmpăcat“– titlul unei „antologii personale“ din versurile sale – cu sine, cu lumea și cu viața, el nu întoarce spatele realității, oricât de crudă ar fi ea, oricâte decepții i-ar produce. Iar pentru a-l înțelege mai bine pe răzvrătitul și, în egală măsură, nihilistul paradoxal Houellebecq, cel mai nimerit este să-l căutăm în afirmația potrivit căreia „să scrii înseamnă să iei asupra ta tot ce este negativ în lume și să-i dai o imagine, astfel încât cititorul să se simtă ușurat când vede că această parte negativă a fost exprimată“. Ce ar mai fi de adăugat decât o sintetizare în maniera ironic-provocatoare a aceluiași nedezmințit Houellebecq: „E o concluzie bună, nu-i așa?“…