Onestitate și raționalitate

Anunțat ca un eveniment literar al anului care tocmai s-a încheiat, Jurnal-ul regretatului Paul Cornea, datat 1933-2017, se dovedește a fi o operă de prim rang a genului. Chiar dacă, trebuie spus de la bun început, nu neapărat prin ceea ce prietenii și cunoscuții profesorului se așteptau să conțină.

Mai întâi, se cuvine să semnalez – pentru cei care încă nu l-au citit – că, deși fiecare cuvânt din text, ca și ordonarea manuscriselor ce conțin însemnările zilnice, îi aparțin lui Paul Cornea, textul propriu-zis al jurnalului a fost identificat, colaționat și editat de către Petruș Costea, cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu“ și apropiat, în ultimii ani, ai autorului. Nu avem de unde ști cum ar fi arătat textul, dacă Paul Cornea l-ar fi redactat el însuși, eventual intervenind cu precizări ulterioare asupra unor notații din trecut ori, dimpotrivă, eliminând și alte porțiuni de text, în afara celor deja revizuite și eliminate la relecturi de parcurs ale însemnărilor.

Nici anii prezenți în subtitlu, promițând acoperirea a 84 de ani de istorie prin care a trecut Paul Cornea, nu sunt întru totul revelatorii privind conținutul efectiv al jurnalului. Primele caiete, datate 1933, 1934, 1938, 1941, 1944, deși prețioase (întrucât conțin însemnări ale unui copil și adolescent care, pe fondul exacerbării antisemitismului românesc interbelic și al instalării legislației rasiale, își descoperă identitatea evreiască), ocupă puține pagini. Ceea ce este de înțeles, date fiind circumstanțele: etatea diaristului, care are numai 10 ani când începe să-și noteze în caiete experiențe de lectură – Jules Verne, dar nu numai – și întâmplări de zi cu zi, contextul politic – antisemitismul care îi respinge pe evreii români, chiar și pe cei complet integrați – sau atmosfera apăsătoare a războiului. Dar este și păcat că această perioadă e străbătută repede, fără să aflăm amănunte despre împrejurări fundamentale din viața autorului, cum ar fi adeziunea sa la o organizație sionistă (Hashomer Hațair), ceea ce presupunea asumarea unui ideal specific evreiesc, apoi la cea a tineretului comunist, adică tocmai abandonarea respectivului ideal și înlocuirea cu unul diametral opus. Ambele au fost relatate în memoriile lui Paul Cornea (Ce a fost – cum a fost, în dialog cu Daniel Cristea-Enache, 2013), dar de la un jurnal cititorul așteaptă, nu fără pricină, precizări suplimentare și detalii pe care memoriile – care reprezintă un alt tip de text confesiv – nu le pot furniza.

Iar frustrarea curiozității noastre va rămâne la cote înalte pe tot parcursul lecturii. Jurnalul lui Paul Cornea este preponderent răsfrânt spre interior, spre mișcările intelectuale și sufletești ale celui care scrie, și mult mai puțin decât ne-am aștepta către istoria exterioară. Chiar și cea în care autorul a jucat un rol nemijlocit. Evenimente istorice mari sau etape de viață importante lipsesc cu totul din text, de la schimbarea echipei Dej cu echipa Ceaușescu la cutremurul din 1977 și de la evenimentele din decembrie 1989 la decanatul lui Paul Cornea la Facultatea de Litere a Universității din București (1992-1996). Și nu s-ar putea spune în toate cazurile că de vină au fost împrejurările istorice îndemnând la precauție: Facultatea de Litere, ca fenomen cultural și pedagogic, îl preocupă atât în anii 1980, cât și după 2000, după cum o atestă însemnările din acei ani. Mai degrabă se poate afirma că jurnalul profesorului este un document redactat în primul rând pentru sine, pentru nevoia sa interioară de confesiune, și mai puțin un spectacol al omului public care, într-un fel sau altul, a fost Paul Cornea. Textul nu dă seamă despre ce face și ce gândește autorul în orice moment al istoriei, ci numai în cele în care a simțit nevoia efectivă de a consemna. În acest sens, jurnalul este intim în cel mai înalt grad.

Altfel, nu. Nota definitorie a însemnărilor este cea a personalității lui Paul Cornea: onestitatea. A nu se confunda, însă, onestitatea cu disponibilitatea confesivă. Diaristul, chiar și după ce se convinge că, vrând-nevrând, textul său va fi citit de ochii curioși ai posterității, ne furnizează unele amănunte privind viața sa personală. Aflăm de iubirea profundă pentru soția Irina, care nu exclude pasiunea erotică propriu-zisă (undeva, autorul chiar notează că aceasta a întreținut în mare măsură relația, în special în tinerețe), după cum nu omite momentele de criză lăuntrică. Profesorul este anturat, și în țară, dar și în numeroasele sale călătorii peste hotare, de nu puține colege mai tinere, studente, masterande, doctorande etc. Jurnalul ne dezvăluie cu multă parcimonie câte o fugară atracție, convertită rapid în prietenie spirituală, care durează și câteva decenii după aceea. Aflăm, de asemenea, unele dintre idiosincraziile sale literare (nu toate), ca și unele dintre vecinătățile sale privilegiate. Totuși, personalități literare și academice cu care Paul Cornea a colaborat destul de strâns și pe perioade îndelungate apar în jurnal mai rar și mai puțin pregnant decât ne-am aștepta. „Dezvăluirile“ sunt rarissime.

Onestitatea lui Paul Cornea se vădește nu numai în modul profund și neprefăcut în care își analizează opțiunile, ci și în capacitatea de a le recunoaște unor adversari meritele. Alexandru Piru, de pildă, cu care nu a avut o relație cordială la revenirea acestuia în facultate, în 1959, după o eliminare politică de mai mult de 10 ani, îi face lui Paul Cornea un portret intelectual elogios cu prilejul examenului de avansare la gradul de profesor. Diaristul, ușor mirat, îl notează însă în jurnal cu franchețea sa intelectuală dintotdeauna. La fel și în cazul altor scriitori sau profesori.

Dincolo de aceste lacune, compensate pe deplin de calitatea însemnărilor, două sunt traseele intelectuale principale care jalonează jurnalul.

Primul este cel al devenirii culturale a lui Paul Cornea, traseu descris de Mihai Zamfir în prefață. Diaristul a început – după un scurt episod de critică de actualitate – prin a fi un istoric literar propriu-zis (până spre 1968-1970), pentru a se dedica apoi teoriei literare și comparatismului (până prin 1980), apoi teoriei lecturii (care îl acaparează de la începutul anilor 1980 până către sfârșitul anilor 1990), spre a se împlini plenar ca hermeneut (cu un vârf în cartea sa fundamentală, Inter ­pre tare și raționalitate, din 2006, cea mai importantă contribuție românească în domeniu). În toate aceste ipostaze, Paul Cornea a fost relevant și a lăsat contribuții fundamentale, unele dintre ele recunoscute și peste hotare, acolo unde de altfel a fost unul dintre cei mai cunoscuți cercetători umaniști români. Jurnalul consemnează, pe de-o parte, participările autorului la con ­grese, conferințe și simpozioane internaționale, de multe ori ob ­ținute cu greu, cu sacrificii de neimaginat astăzi, iar pe de alta, lecturile susținute din biblio gra ­fia străină de ultimă oră. Savan ­tul se ținea, cu mari eforturi, la curent cu noutățile în dome ­niile care îl interesau, iar jurna ­lul este, din acest punct de vedere, o excepțională lecție de etică academică pentru cei de azi.

Cel de-al doilea traseu este legat de problematica identitară. Paul Cornea a fost un om pe care istoria nu l-a cruțat. Ca evreu integrat și secular, care se considera român, a fost șocat să constate, la numai 15 ani, că este alungat cu violență din comunitatea națională. Vio ­lența respingerii l-a împins înspre o reacție sionistă, iar Holocaustul, către comunism. În primele două decenii a crezut, câteodată împo ­triva dovezilor evidente, că parti cipă la edificarea unei lumi mai bune. Când s-a convins că, dimpotrivă, pusese umărul la construirea unei orori, s-a retras și a făcut istorie literară, convins că știința de carte și onestitatea personală (de care dăduse dovadă, de altfel, și în perioada în care fusese activist) reprezintă singurele modalități prin care ne puteam sustrage crimelor sistemului comunist. Și până în 1989, își privește critic – în însemnări mai degrabă criptice, din cauza riscurilor – adeziunea de tinerețe. După 1989, însă, preocuparea pentru identitatea sa, ca român, ca fost comunist și ca evreu, devine din ce în ce mai importantă pentru el, fapt dovedit nu numai de frecvența însemnărilor, ci și de cea a lecturilor, care ajung să conțină inclusiv exegeze ale Talmudului. Tot acum, în 2000, face și prima vizită în Israel (episod distinct, excepțional scris, în jurnal) și își regăsește rudele plecate de mult din România. Poziția sa rămâne a unui evreu român secular, liberal de stânga, adversar al oricărei forme de tiranie. Însă problemele relațiilor dintre religie și știință, ca și al relațiilor dintre religii – în primul rând dintre iudaism și creștinism – ocupă un spațiu tot mai larg în activitatea sa.

Sunt încă multe de spus despre acest jurnal complex, masiv, aparținând unui mare intelectual umanist din România postbelică. Unii vor regreta, poate, faptul că analiza participării la dezastrul stalinist nu atinge cote mai ample (parțial, problema fiind dezbătută deja în Ce a fost – cum a fost). Alții vor vâna fără succes bârfele literare, puține deși savuroase, și se vor simți, sper, recompensați de instantaneele inedite cu mari personalități ale culturii noastre, de la Arghezi la Iorgu Iordan și de la Ion Marin Sadoveanu la Liviu Ciulei. Peste toate, însă, Jurnal, 1933-2017 rămâne o lectură fascinantă, în egală măsură instructivă și întemeietoare. Fotografia de pe copertă, excelent aleasă, reprezintă foarte bine spiritul diaristului, ce transpare și din aceste pagini scrise cu un vădit talent literar: cordial, afabil, onest, dar cu o rezervă permanentă, care venea din experiență și, de ce nu?, din educația autentic burgheză, de cea mai bună calitate.