O să vină o vreme
În dimineața în care se termină tubul cu pastă de
bărbierit
simt că a mai trecut o etapă
din viața mea, urmează
lucruri greu de prevăzut,
deși nu-mi închipui ceva special;
e posibil ca ființele extraterestre
să părăsească imaginația noastră
și să invadeze pămîntul;
e posibil ca păsările să-și definească un dicționar
și să înceapă să spună ceva coerent
despre oameni,
în general banalități,
fiindcă omul a reușit să banalizeze absolut totul
în avans,
dar rămîne ineditul suspansul exoticul,
o pasăre este oricum mai concesivă;
e posibil ca pînă la terminarea următorului tub
cu pastă de bărbierit să se încheie toate războaiele,
morții toți vor fi garanții păcii absolute;
e posibil ca spațiul virtual să poată fi arat, semănat,
să împărțim domeniile virtuale, să obținem
producții record de iluzii, singurii săraci ai lumii
să fie cei care nu pot visa din rațiuni necunoscute,
probabil boli greu de definit. E posibil.
Ceea ce știi cu adevărat este că
o să vină o vreme în care te vei uita urît la cuvinte.
Cuvintele vor spune ce vor ele, nu ce vrei tu.
Domnul cu cățelul
Domnul cu cățelul a trecut strada;
lucrurile păreau clare,
cățelul era din rasa Beagle, după toate aparențele,
(vioi, prietenos, curajos, colorat maroniu pe spate),
se îndreptau spre parcul cu statuile unor eroi
din războiul mondial cel mai recent,
încheiat, neîncheiat, cine să mai știe?,
nu am nicio carte de istorie la îndemînă
ca să spun la rigoare,
iar doamna, – căci trebuia să fie și o doamnă
în peisaj –, venea din sens invers,
purta un taior ecosez,
avea genunchii așa de vii
încît păreau doi copii care își frecau capetele
unul de altul cu tandrețe,
domnul a măturat cu privirea peisajul
ca și cum ar fi vrut să o extragă din imagine
pe femeia care înainta
cu determinarea omului
care știe unde trebuie să ajungă,
domnul cu cățelul i-a mîngîiat cu privirea
genunchii, pubisul, pîntecele, sînii,
a scanat inima și plămînii,
a atins cu privirea ochii,
doar razant, sufletul nu era la vedere,
au trecut unul pe lîngă celălalt,
aerul s-a cutremurat un pic,
ca o fluturare de perdeluță
la iatacul Șeherezadei:
esențe de lavandă, tonka, smirnă,
vanilie și migdale amare,
zahăr caramelizat, flori de șofran,
lemn de santal indian, patchouli roșu,
trandafiri bulgărești, mango, lămîie,
ghimbir, cumarină, iasomie,
oud, nagarmotha, mosc și ambră …!
Cam atîta a fost:
domnul cu cățelul a trecut strada.
Mă întreb care este rolul cățelului în povestea asta,
dacă nu cumva este doar un pretext
ca să recunoaștem în toate semnele din jur
că anotimpul este pe sfîrșite,
că viaţa este
un bancomat în care
nu introduci nimic
și primești totul,
este o mașină albastră care e gata să
demareze în trombă spre nicăieri
etc.
(Și totuși, cățelul nu sunt sigur că era
din rasa Beagle, cineva din preajmă
a susținut că este un copoi german.
Nu mă pronunț.)
Nimeni
De multă vreme nu am mai folosit numele meu, nu am avut cui să îl spun, nimeni nu m-a strigat de pe partea cealaltă a străzii, a lumii, a universului.
Pe stradă am mai întîlnit niște cunoscuți, cu unii chiar am vorbit, păreau să știe cine sunt eu, le-am dat impresia că știu cine sunt ei.
Se înșelau și ei, mă înșelam și eu.
Vînzătoarele de la magazin mă servesc fără să știe cine sunt, zîmbetul lor îmi furnică zîmbetul, părem păpuși de porțelan care se rotesc pe niște fire de sîrmă în care se scurtcircuitează un curent slab. Ouă, brînză, carne, pîine, lapte, supă, șprot, măsline/ ouă, brînză, carne, pîine, lapte, supă, șprot, măsline etc.
Am un card bancar cu care îmi plătesc datoriile, nu trebuie să spun nicăieri cine sunt, mă gîndesc cu groază că ar putea cineva să mă recunoască. Dacă m-ar recunoaște, aș avea impresia că sunt dat în urmărire generală pentru vreo faptă despre care nu am habar. Poate pentru păcatul originar?
Încet, încet mi-am uitat numele, m-am privit în gea¬murile de pe stradă și nu-mi mai aminteam, nici măcar cum mă striga mama.
Mama?
Da, cred că așa se numea stația de autobuz din care am urcat ca să traversez orașul. Cum se numește orașul? De multă vreme nu m-a întrebat nimeni în ce oraș locuiesc, pe ce planetă, în ce galaxie …!
Am bătut la prima ușă, să întreb dacă este adevărat
că oamenii săraci se iubesc, pe cînd oamenii bogați fac dragoste,
așa cum scrie pe palma mea. Era vital să știu, așteptam o confirmare.
Trăiesc între a fi bogat din nimic și a fi sărac din tot ce am.
A deschis o femeie, destul de obosită de viață, deja obosită de moarte.
A privit în dreapta, a privit în stînga.
A privit, mijindu-și ochii, ceea ce scria pe palma mea.
A dat din cap, ca și cum ar fi văzut un elefant în epru¬betă.
Cine-i?, a întrebat o voce de bărbat din interior.
Nimeni, a spus femeia, ușor contrariată, trîntind ușa. Nimeni!