Contraforții de ceară

Cică într-o țară îndepărtată – îndepărtată de ce/ de cine? – ar întreba, logic, altcineva; insist, într-o țară, totuși, îndepărtată, zidurile amenințau să se prăbușească. Se și plasaseră peste tot niște hârtii avertizând: „Atenție, pericol de prăbușire!“ sau „Atenție, cade tencuiala!“ și altele cu aceeași temă și idee

Ce-i de făcut? se întrebau cetățenii acelei lumi, în căutarea unei soluții pe care să se poată baza. Și nu doar ca să treacă pe lângă zidurile alea fără să se teamă că or să le cadă în cap, ci și ca să poată locui în spatele unora dintre ele. Visând la stabilitate, oamenii aceia pe care nu-i cunosc au ajuns la concluzia că n-au de făcut altceva decât să asculte niște salvatori, care imediat au început să se bată cu pumnii în piept promițând, fiecare, numai viitoruri luminoase. (Bine, luminoase-luminoase, dar sigure?) Unii afirmau că toate zidurile ar trebui dărâmate, ceea ce ar asigura străzile de pe lângă ele, alții obiectau că în felul ăsta o mulțime de oameni ar ajunge pe străzi. Pe străzi, dar în siguranță, le replicau inventatorii primelor soluții! Și așa mai departe.

Până la urmă, s-au pus soluțiile la vot și unul dintre proiectele de partid a devenit și de stat, cel care pretindea că împacă și capra și varza, adică și pe locatarii din spatele pereților șubreziți, dar și pe trecătorii prin fața acelor ziduri. Au câștigat salvatorii care susțineau întărirea zidurilor șubrede cu niște contraforți. Așa ceva se mai vedea, încă, doar la construcțiile medievale, cele de după nu mai aveau contraforturi. Tocmai asta observase șeful partidului câștigător: că le lipseau zidurilor ceea ce în vremurile de demult se numeau contraforți (unii le ziceau contraforturi). Șefului salvatorilor câștigători îi venise ideea strălucită într-o excursie în Franța, unde avusese prilejul să vadă și să admire contraforturile în formă de arc foarte larg ale unor catedrale construite în vremuri de demult și încă rămase în picioare, în ciuda numeroaselor tentative de a le distruge prin foc sau dinamită. Că acolo, cutremure mai rar.

După ce le-a expus pe larg ideea sa, inspirată de construcțiile trecutului negru, cum i se zicea altădată, au început să caute piatra potrivită pentru lucrările proiectate. S-au făcut declarații entuziaste că lucrările vor începe în câteva luni. Cum nimeni nu putea să estimeze cu exactitate durata celor „câteva luni“, mai ales în partea aia de lume, nici data exactă a începerii lucrărilor n-a putut fi comunicată. Și așa au trecut câțiva ani, populația tot așteptând să treacă mai repede câteva luni. Finalmente, după vreo câțiva ani, lucrările au început. Puteau fi observate transporturile materialului de construcție către zidurile care aveau nevoie să fie consolidate. Observau cum pe șantierele viitorilor contraforți soseau saci mari de plastic negru sau gri, în care erau materialele de construcție. Să vedem ce-o să iasă, și-au spus, acum că marile lucrări anunțate au început.

În fine, lucrările au început, ba s-au și terminat, finalizat, cum se spunea în formula birocraților. Contraforții arătau bine, solizi, siguri. Era toamna și anotimpul rece n-a întârziat. Iarna aceea a ținut destul, sau așa li s-a părut locuitorilor acelor ținuturi, care au avut tot timpul să admire zidurile astfel consolidate. Dar, fatalitate! Până la urmă, a venit primăvara, ba chiar și vara. Și dacă iarna nu fusese tocmai necruțătoare, vara a fost. Iar zidurile consolidate au început, încet-încet, să se șubrezească la loc, iar contraforții au început să se moaie. Până prin iunie-iulie, zidurile rămase în picioare erau fără proptele, iar la baza lor faimoșii contraforți zăceau transformați în niște grămezi de materie vâscoasă care semănau, pardon, cu excrementele preistorice ale unor animale imense. Căci piatra care trebuia pusă la contraforți fusese folosită la alte lucrări mai… lucrative, în locul ei fiind aleasă ceara din care se confecționaseră până nu demult. Lumea se obișnuise de mult timp cu înlocuitorii, astfel încât nu părea neobișnuit să apelezi din nou la această soluție, la urma urmelor, națională. Un anotimp, contraforții de ceară păruseră destul de solizi, dar a venit vara și i-a lăsat, scuzați, cu partea de jos a spatelui goală pe aceia care făcuseră isprava asta. Mai pe engleza preferată de lumea aceea, rămăseseră cam lowless. Sau în „limba veche și-nțeleaptă“, salvatorii erau cu curu’ gol. Vechea poveste despre „hainele cele noi ale împăratului“ devenise, în democrație, mai populară. Nu numai împăratul era acum cu hainele alea transparente de sus până jos, adică și top și low/ less, ci și cei care-i luaseră locul. Amintirea contraforților de ceară mai dăinuie încă în memoria unor oameni dintre cei porecliți, de către conducătorii pe care îi deranjau, cârcotași. Ceilalți, însă, continuă să-și vadă de treabă, adică să voteze tot salvatori, unul după altul, candidați de fapt la un lowless, mai devreme sau mai târziu. De obicei prea târziu.