Acum aproape o mie cinci sute de ani…

Viața în țările dintre cele două mari râuri, Dunărea și Rinul, semăna oare cu ceea ce vedem acum? Nu cumva erau alte obiceiuri, ranguri, veșminte? Erau, bine înțeles. Ar trebui să le cunoaștem? De ce nu? Cum anume? Citindu-le istoria? Sau poate vechile poeme care le ridică în slăvi? Printre acestea, unul dintre cele mai enigmatice este Cântecul Nibelungilor, epopee eroică de aproape nouă mii de versuri, considerată ca un fel de Iliadă a literaturii germane.

De curând am recitit-o, poate pentru că voiam să văd cu câtă pasiune se aruncau vecinii noștri apropiați în conflicte militare greu de înțeles. Scriu „greu de înțeles“ din respect pentru amintirea acestei epopei și, comparând-o cu Iliada lui Homer, încerc să găsesc rostul violenței nestăpânite care o străbate până la sfârșit. Rostul, adică înțelesul, justificarea, motivarea.

De ce, în Iliada, se ceartă luptătorii greci în toiul luptei împotriva Troiei? De unde vine mânia lui Ahile – primul cuvânt al epopeii? („Mânia, cântă-o, zeiță, a lui Ahil Peleianul / Patimă crudă ce-Aheilor mii de amaruri aduse!“). Ahile, cel mai curajos și temut luptător grec, se retrage jignit din luptă când Agamemnon, comandantul suprem, care la ordinul unui oracol a trebuit să o înapoieze tatălui ei pe frumoasa Chriseis, prizoniera și sclava lui, dă ordin să-i fie dată în schimb Briseis, prizoniera și sclava lui Ahile. Pentru Ahile însă, Briseis nu este doar o sclavă, o proprietate. Această tânără femeie, cum spune chiar el, îi e dragă ca o soție. Dat fiind că fără ajutorul lui Ahile troienii nu pot fi înfrânți, curând Agamemnon i-o dă înapoi pe Briseis, precizând că nu s-a atins de ea. Abuzul de putere provoacă o revoltă clar justificată, ale cărei consecințe îl fac pe comandantul suprem să-și recunoască greșeala și să-l împace pe cel jignit.

Cearta dintre Agamemnon și Ahile reprezintă conflictul local, imediat, anunțat chiar la începutul poemului. Prima cauză a întregului război împotriva Troiei a fost însă o încălcare a legii care a avut loc cu mult timp înainte, anume răpirea Elenei, soția regelui Spartei, Menelaos, de către Paris, unul din fiii lui Priam, regele Troiei. Elena, cea mai frumoasă femeie din lume, fiind pețită de o mulțime de domnitori greci, a fost câștigată de Menelaos, după ce pețitorii depuseseră jurământ că vor accepta rezultatul final și vor apăra căsătoria ei. După un timp, sedusă de Paris în timp ce vizita palatul din Sparta (dublă încălcare a ospitalității și a legilor matrimoniale), Elena îl urmează la Troia, iar soțul ei și ceilalți foști pretendenți pornesc la război împotriva acestei cetăți. Să notăm că Priam, regele Troiei și tatăl lui Paris, acceptă răpirea Elenei și instalarea lor la Troia, neîncercând în niciun fel să pună capăt acestei violări a legilor și obiceiurilor. Și originea războiului și distrugerea finală a Troiei sunt clar motivate.

În Cântecul Nibelungilor, în schimb, conflictul se naște încet-încet, după două căsătorii regale, una din ele realizată cu ajutorul magiei și al înșelăciunii. Siegfried, fiu de rege, auzind de frumusețea Kriemhildei, prințesă din Worms, vrea să o ia de nevastă. Se aliază cu prințul Gunther, unul din cei trei frați care o au sub tutelă la Worms, și îi promite că îl va ajuta să se căsătorească cu Brunhilde, regina Islandei, o tânără de o forță neobișnuită, care cerea pretendenților ei să se lupte cu ea de trei ori. Dacă erau înfrânți, le lua viața. Gunther acceptă, mai ales pentru că Siegfried, erou neînvins, ia parte, învăluit într-o manta vrăjită care îl face nevăzut, la luptele dintre Brunhilda și Gunther. Cu sprijinul secret al lui Siegfried, deci nu foarte cinstit, Gunther câștigă mâna fecioarei din Islanda.

În prima lor noapte împreună, Brunhildei nici prin gând nu-i trece să-l lase pe Gunther să facă dragoste cu ea. Siegfried, văzut sau ascuns, nefiind prezent, Brunhilda îl domină pe Gunther, îl leagă și îl agață de perete într-un sac în care el rămâne toată noaptea. Se supără? O dă afară din casă? O acceptă așa cum este?

Vom vedea rândul viitor.