Titlul unui volum literar poate reprezenta o bună cheie pentru înțelegerea textului aflat în cuprinderea lui sau pentru aflarea unei expresii concentrate a vectorului semantic prezent în acel text. Procedând într-o asemenea manieră reducționistă, putem defini particularitatea unei opere printr-un singur cuvânt, presupus a o caracteriza pe deplin. Sigur că un atare procedeu limitativ ignoră multitudinea semnificațiilor, deoarece cuvinte-cheie se pot desprinde din sumarul unei întregi opere valoroase, îngăduindu-ne să surprindem intimitatea creatoare a celui care a conceput-o. Luându-mi astfel de riscuri, pot afirma că, ignorând obișnuita înșiruire strict alfabetică, primul cuvânt-cheie al operei lui Sorin Titel l-ar reprezenta muzica.
Competențele în domeniul muzicii i se vor recunoaște scriitorului bănățean din partea Anei Blandiana: „Visez de mai mulți ani la o carte de proză, complicată de idei și structuri muzicale și – încă de pe vremea când începusem să lucrez la ea și nu aveam cum să bănuiesc că Sorin Titel va dispărea înainte ca ea să fie terminată – mă gândisem că el va fi unul dintre puținii care vor descifra ambițiosul filigran al țesăturii ei. Și iată, continui – și, probabil, o să continui mult timp – să lucrez la această carte, care se naște, însă, fără speranța idealului cititor care el i-ar fi fost.“ (Ultimul adolescent, în „Caiete critice“, nr. 1-2/1984, p. 20).
Acest „ultim adolescent“ a scris, mai mult decât despre adolescenți, despre o anumită stare de spirit adolescentină, ce reconfortează ființa umană cu sentimentul plenitudinar al unui spaţiu de protecție. În general, scrierile lui Sorin Titel degajă un aer de poveste frumoasă, melancolică și tandră, narată într-o tonalitate discretă, atât de caracteristic adolescentină în finețea ei. Atras de semnele prozei poetice, prozatorul care a ascultat muzică până în ultima zi a vieții sale a fost, de fapt, un poet al candorii pierdute, al unei lumi viețuitoare în afara păcatului, titlurile alese pentru scrierile sale fiind și ele sugestive în acest sens: Noaptea inocenților, Mi-am amintit de zăpadă, Fața mirată a copilului și, mai ales, Țara îndepărtată (o țară a candorii).
Colegul de generație D. R. Popescu scria, în textul introductiv la numărul comemorativ dedicat lui Sorin Titel de revista „Caiete critice“: „A pătruns în literatură cu schițe și nuvele, discret aș spune. Omul, subliniez, nu era o fanfară. Și nici un fanfaron. Nu l-am auzit – doamne-ferește! – spunând vreodată despre sine că este un «scriitor, oho, ho!». Și nici critica nu s-a ținut după el ca o fanfară.“ (Muzica, nu zgomotul, în „Caiete critice“, nr. cit., p. 5). Detestând gălăgia și zgomotul mundan, Sorin Titel trăia cu sunetul muzicii în suflet, viața din perioada bucureșteană fiind de neconceput fără frecventarea Magazinului „Muzica“ sau a cercului de prieteni melomani. Avid de cultură, el nu rata spectacolele, concertele, expozițiile de artă, lansările de carte sau apariția noilor filme.
Mircea Ivănescu își amintea și el: „Sorin Titel trăia printre cărți și în mijlocul muzicii înregistrate, ascultate la concerte, avea, în cultura sa neobișnuită printre contemporanii săi imediați și incluzând unele cărți și opere pentru mulți stranii și necunoscute, o eleganță ascetică, care face din textele sale, întotdeauna dense de vibrație omenească, paginile cele mai puțin livrești care se pot închipui (chiar când cuprind noțiuni și personaje din lumea culturii) […].“ (Om de mare suflet și artist admirabil, în „Caiete critice“, nr. cit., p. 27). Prozatorul nu căuta să-și uimească sau să-și înfioreze cititorii, ci, dimpotrivă, să le liniștească starea de spirit până la a le-o apropia de frontierele muzicii. Chiar dacă în opera sa sunt narate unele nenorociri și decese, totul este transfigurat într-un înalt registru poetic.
Preocupat de experimentele moderne livrești ale epicului, ce erau adeseori gratuite în anii ’70 ai secolului trecut, Sorin Titel redescoperea sentimentul poetic al vieții. Grație francofilului său spirit de finețe, el practica o scriere fluidă, caracterizată printr-o transparență și acuratețe ce aspira la recâștigarea purității actului literar. Deși nutrit de datele realului, spațiul romanesc conturat nu îi este cel real, ci unul filtrat de memorie, autorul scriind melancolizat despre lucrurile ce pier. „Sentimentalismul“ lui Sorin Titel se simțea îndatorat prezenței năvalnice a amintirilor din spațiul bănățean, iar scrisul îi rămânea un act festiv (nu festivist) ce trebuia epurat de detritusurile trecutului traumatizant. Suflet romantic încercat de aburul nostalgic al tărâmului originar, autorul romanului Clipa cea repede a visat să viețuiască într-o lume unde nu se strigă, ci se murmură un sens abia auzit și înțeles. Fragila sa natură lirică se reîntoarcea spre uimirea și naivitatea originare. De aceea, încercarea de descoperire a purității rămâne în opera sa tot o manieră de a crea iluzia realității, prin darul de a aluneca și de a cădea, glisând de pe pojghița realității pe un tărâm imaginar.
Țara îndepărtată este romanul unui timp rechemat de aduceri aminte și de diferite voci narative ale martorilor, protagoniștilor și comentatorilor împrejurărilor re-evocate. „Cântecul copilăriei“ ar fi unul dintre planurile unei construcții pe care Ion Vlad a numit-o „stereofonică“, criticul clujean înțelegând prin efectul stereofonic disponibilitățile unei proze de a produce o pluralitate de planuri, de tonuri și de reliefuri umane: „Țara îndepărată este romanul unei compoziții polifonice (cum s-a observat): apelând la soluția alternării, intercalării și suprapunerii de planuri, scriitorul regizează spațiul epic (introducerea unor «voci» și discontinuitatea unor intervenții: ordonarea prin juxtapunere a unor mărturii, mobilitatea interferențelor etc., cu acea impresie de stereofonie pomenită).“ (Narațiunea românească, în „Tribuna“, nr. 37/1974).
Într-adevăr, autorul ciclului bănățean a cultivat un discurs tematic tutelat de o pluralitate de semnificații amplificat și extins spre zonele romanului monumental (epopeic, polifonic, plurilingv (în termenii binecunoscuți ai lui Mihail Bahtin). Distingem aici valențele unei modernități originale, sau mai curând originare, care recuperează funciarul dar omenesc al povestirii, evită abstracțiunea și redescoperă formule arhetipale. Grație lui Sorin Titel, romanul românesc postbelic și-a sincronizat modalitățile de manifestare cu cele ale prozei inovatoare, și-a însușit, combinat și diversificat cele mai moderne preocupări și tehnici narative: parabolismul lui Franz Kafka, monologul interior al lui James Joyce și procedeele Noului Roman francez (Allain Robbe-Grillet, Nathalie Sarraute, Michel Butor).
În efortul său de sincronizare, la nivelul tehnicilor narative, cu ceea ce se întâmpla în proza apuseană, Sorin Titel a proliferat în proza sa narațiunile și a mărit numărul vocilor narative. El a dovedit astfel un talent de „orchestrator“ care se află în spatele construcției polifonice a discursului romanesc. S-a uzitat în mod original de unele elemente specifice modernității, unul dintre acestea fiind fragmentarea istorisirii, procedeu caracteristic în special pentru primele trei romane ale tetralogiei. Romancierul a fost deosebit de atent la „ascultarea vocilor“ – tehnica prin care este construită o narațiune în ansamblul ei fiind aceea a „microfonului“: „Un narator principal, «auctorial», care se confundă de fapt cu naratorul implicat, nu e absent, dimpotrivă. Amploarea partiturii pe care o debitează «în nume propriu» e în general redusă, rolul pe care și-l asumă fiind cel de a organiza ampla polifonie care constituie propriu-zis romanele, «dând cuvântul», pe rând, unuia sau altuia dintre multiplii naratori-personaje. […] Tehnica prin care e construită narațiunea de ansamblu nu e, deci, una «a camerei de filmat», ci a «microfonului».“ (Nicolae Bârna, Ipostaze ale modernizării prozei rurale. Pavel Dan, Marin Preda, Sorin Titel (Editura Ideea Europeană, București, 2009, p. 140). Autorul pare el însuși copleșit de vocile care șușotesc în text, de martorii care relatează lucruri diferite despre același eveniment.
În opera lui Sorin Titel s-a întâmplat o intelectualizare a scrisului prin împrumutul unor mijloace aparținând altor domenii, cum ar fi anexarea tehnicilor cinematografice, a sugestiilor matematice sau a celor muzicale. De exemplu, într-un interviu acordat Brândușei Armanca, scriitorul dezvăluia sursa de inspirație pentru titlul romanului Femeie, Iată fiul tău. Cu toate că lucrul la carte era aproape pe sfârșite, autorul nu se decisese încă asupra titlului. Ascultând cvartetele lui Haydn, intitulate Ultimele șapte cuvinte ale Mântuitorului pe Cruce, despre care Martin Heidegger susținea că au fost punctul de plecare pentru întreaga sa creație filosofică, unul dintre ele i-a atras în mod deosebit atenția, deoarece sugera acea tristețe metafizică pe care el însuși ar fi dorit să o exprime în roman. Acest cvartet se intitula chiar Femeie, Iată fiul tău.
În eseul În căutarea lui Cehov, autorul mărturisea că, student fiind, l-a impresionat profund și l-a pus pe gânduri afirmația profesorului Vianu că îi era frică de omul căruia nu-i place muzica. Nefiind întru totul de acord cu afirmația profesorului – în ideea că trebuie să ne fie frică și de oamenii cărora le place muzica, iar aici sunt cazuri de cunoscuți călăi care, după ce ziua comiteau crime împotriva umanității, seara ascultau acasă muzică simfonică – trebuie să spun că și scriitorul bănățean nutrea această temere justificată a lui Tudor Vianu. Sorin Titel a fost marcat de întrebările: până unde poate merge literatura în tentativa sa plină de patetism de a recupera ființa umană în datele ei esențiale și care sunt limitele puterii de cuprindere a literaturii? Sensurile operei sale aici trebuie căutate, în zonele indeterminării, asemenea semnificantului din muzica simfonică, iar citirea ei ne silește să rătăcim, precum prizonierul din romanul Lunga călătorie a prizonierului, printr-o no man’s land nedeterminată pe coordonate istorice și geografice.