Nora Iuga în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Cristian Pătrășconiu: V-ați imaginat cum ar fi viața dumneavoastră dacă nu ați fi scris nicio poezie? Viață fără poezie?

Nora Iuga: Viața fără poezie? După unii poezia ar putea fi considerată o existență fără identitate, un fel de „cheia de la poarta verde“… e foarte riscant s-o porți atârnată de lanțul de la gât, că nu știi niciodată cine ar putea s-o râvnească și să te pomenești fără ea… Fiindcă invidia e mare în rândul poeților și dacă semnalmentele unui poet adevărat sunt lesne recognoscibile, nu înseamnă că toți scriitorii de poezie sunt artiști „pur sânge“, pentru că nici caii de curse nu sunt toți cai arabi!

Așadar, nu îmi rămâne decât să încerc să-mi schimb garderoba și să surprind… Nu e „un păcat“ să te arăți dezvelit, e mai curând un „păcat“ să te acoperi! Eu nu-i privesc de sus pe cei care se arată, îi privesc mai degrabă de sus pe cei care se ascund! Am citit de curând, nu mai știu în ce carte, că până și venerabilul Kant a spus că una din calitățile definitorii ale poetului e ORIGINALITATEA! Nu pot decât să mă înscriu cu ochii închiși în… clasa lui Kant.

Poate că sunteți de acord cu mine – și, de fapt, nu numai cu mine, căci replica nu e a mea (e dintr-un film românesc ceva mai vechi, destul de mediocru): viața fără poezie e pustiu! Mergând puțin mai departe pe firul conversației noastre: cine a dat mai întâi peste dumneavoastră – proza sau poezia? Proza realității sau poezia inimii?

Eram la Sibiu, aveam 12 ani, era o primăvară timpurie… în bucătărie, într-un colț al încăperii, am dat peste o carte germană. Am ridicat-o și era o culegere de poezii de Heinrich Heine… În camera de alături tata cânta la vioară „Zborul cărăbușului“ de Rimski-Korsakov… Și eu m-am pomenit cu acea voce străină în urechi care nu m-a mai părăsit până azi niciodată…

Îndrăznesc să vă spun, iată, un foarte mare secret: eu când scriu poezii, e o voce… din ce țară? Din ce an? „Anii trec ca apa“… așa a început, așa va sfârși…

Fără îndoială că la prima vedere, proza e a realitătii și poezia e a inimii… Probabil că poezia e asociată imediat „inimii“, fiindcă poezia cântă, poezia e lunatecă, îndrăgostită… Poezia este asociată cu visul… cu „omul începuse să vorbească singur…“. Și acum, fără nicio exagerare, chiar este! Piva aia de lemn în care se bate putineiul! Adică, un „înăuntru“ prea strâmt care nu te mai încape (dar, mie mi se rupe inima și de rușii ăia blestemați care fug de pe front de prea multă viață!). Și acum, și China! que sera, sera, parcă-s Stan și Bran într-unul singur, în filmul „Fra Diavolo“… Când o lume întreagă defilează în aceeași direcție, eu fac stânga-n prejur în direcție opusă… sângele apă nu se face! Bătrâna ursoaică mârâie urât după frumoasa ei fiică și mușcă-n dreapta și în stânga, că nu vrea s-o piardă!…

Să ne jucăm puțin, vă rog: dacă așa ceva ar fi posibil, care este poezia în care v-ar plăcea foarte mult, cel mai mult să locuiți? Întâi: poezia dumneavoastră, scrisă de dumneavoastră?

E interesantă întrebarea cu poezia ca posibilă… locuință! Dar, pe asta nu prea ți-o poți comprima într-una singură!… fiindcă poezia mea, cu cât oaspeții ei se înmulțesc, pretinde camere mai multe… și mai multe…

Poezia în care aș dori să locuiesc?! În lunga mea viață mă întrebați dacă am schimbat (râde) multe locuințe, nu numai în țară și în străinătate… Cel mai mult mi-a plăcut la Rotterdam, unde mă plimbam cu mama în nopțile cu ceață și cântam marșuri germane! Îmi place și acum ceața foarte mult, pentru că atunci când nu mă văd, am senzația că sunt… de 5 ani!

Apoi: în oricare altă poezie, a oricărui alt autor (să locuiți, desigur!) – indiferent de loc și timp?

Nu pot să răspund la întrebarea asta foarte frumoasă, fiindcă tentațiile sunt prea numeroase. Dar, oricum cred că tot… Viena cu valsurile ei nemuritoare mă îmbie cel mai mult! Eu zic să rămân totuși acasă, pentru că îmi e cam greu la vârsta mea (mai am puțin și fac 94), să mă deplasez peste hotare!…

Dar totuși în amintire se poate călători fără avioane și, mai ales, fără supersonice… așa că, iată, pe unde mi-ar plăcea să mă poarte gândul acum: „Wien, Wien, nur du allein…“ („Viena, Viena, doar tu, Viena“)…

Nora. Nora Iuga. Parafrază – veți recunoaște – după: Bond. James Bond. Ce vreau, de fapt, să vă întreb – există o poveste a numelui dvs.? Și, mai ales, a prenumelui?

Când mă gândesc la numele Nora îmi amintesc de mama, care era o mare melomană și, în consecință, îndrăgostită de Beethoven. Mama a insistat să mă cheme… Nora, pentru că se pare că a citit ea undeva că o mare iubire a lui Beethoven se numea… Nora.

În ce privește numele de familie „Iuga“ să nu vă imaginați că are vreo legătură cu domnitorul Iuga Ologu!… Nu! Numele Iuga nu vine de la vreo suspiciune că tata ar fi fost olog, povestea e mult mai hazlie… Apropierea dintre părinții mei, care erau amândoi artiști la Opera Română (precum și fiul meu, Tiberiu Almosnino, care a fost prim balerin) – mama balerină și tatăl violonist – ei bine, mama avea dificultăți de a pronunța numele maghiar al tatălui meu care se numea Zsiga; și atunci, ca să-și oficializeze relația, i-a inventat numele de… Iuga…

De când anume ați știut că veți fi poetă? dar prozatoare?

Îmi prezint scuze, dar nu cred că știm vreodată exact când se naște poetul (sau prozatorul) din noi…

Așa cum din nenorocire, sau din fericire, nu știm nici când moare poetul (sau prozatorul) din noi… Eu sunt un om fericit, foarte fericit! Sunt sigură că, dacă până acuma poetul din mine n-a murit, înseamnă că cel puțin el… va avea o viață veșnică, nu-i așa?!

Întrebarea firească: mai ales, de când ați știut că nu aveți altă cale, alt drum decât să fiți poetă?

De când eram elevă în ultimul an de liceu la „Iulia Hasdeu“! Atunci m-am pomenit așa, „hodoronc-tronc“ cu „străină voce“, care începea să vorbească în capul meu fără să o fi chemat!

Scrisul salvează? v-a salvat? Și: v-a ajutat să (vă) și rătăciți?

Azi, mai mult ca oricând, mi-am dat seama că scrisul e singurul colac de salvare care te poate apăra de singurătate! Fiindcă în singurătate intră în scenă „străină voce“, de care vorbește și Eminescu: „cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?“.

Ei bine, poezia este străina voce, mesagerul care te vizitează seara, venind parcă de pe alte meleaguri cu fructe din care n-am gustat până acum decât în vis…

Nimic nu e mai fermecător decât o lume pe care ți-o inventezi! Scrisul îți face posibilă „rătăcirea“ în lumea aceasta!

Cum sunteți și cine sunteți când vă aflați în fața unei foi albe –(încă) nescrisă?

Când mă aflu în fața foii albe sunt necunoscutul din mine… ăla care vorbește cu umbra mea… Uneori seducătoare, alteori înfricoșătoare, uneori venind din trecutul îndepărtat… întotdeauna sărindu-mi în față ca o apariție cu alt chip, cu alt glas… irezistibilă, totdeauna neașteptată… ca o iubire nouă!

Cum e (mai mult) poezia dvs: diurnă sau nocturnă?

Depinde… de obicei ziua, poezia se crede mai lucidă, dar fiind mai controlată, adică, mai la bunul plac al rațiunii, e „gata, la ordine!“. Așteaptă comanda! Noaptea, în schimb, atunci când umbrele încep să schimbe sexul și fizionomia obiectelor în apariții misterioase, născătoare de voluptăți sau de spaime, realitatea de dincolo de cortină… devine mult mai insistentă și mai chinuitoare… Poate, de aceea, Poetul, mai ales cel romantic, prin excelență, este definitiv „marele servitor“ al POEZIEI!

Până unde vă ajunge realitatea? De ce, la un moment dat, ea devine prea strâmtă sau ea nu mai e suficientă?

Nu pot să nu vă spun că scurta noastră conversație, intermediată de poeta Angela Baciu, constituie un adevărat trio poetic… pe mine mă inspiră, pur și simplu! E incredibil! Eu cred că realitatea nu e strâmtă… ea poate fi infinită, doar că noi poate că nu avem puterea și nici răbdarea să o întindem până la limita ruperii… deși, uneori ne simțim chemați să o facem! Vedeți ce perspective sumbre reușiți să declanșați în imaginația mea?!

Dar scrisul vă rănește? Ce poate să rănească faptul de a scrie? Și, mai ales, ce poate să rănească un poet?

E curios că scrisul total neprogramat a venit la mine dictat de „neunde“, de o „străină gură“, așa cum zic mereu! Așa mi se întâmplă și acum… habar n-am cine mi-l trimite! E ca un animal sălbatic… când încerc să îl dresez, dacă nu mușcă, „latră“ fals!

Spuneați mai înainte că sunteți un om fericit. Și am zâmbit bucuros când am auzit aceasta. Cu ce e „tapetată“ și „mobilată“ fericirea dvs. acum?

Dacă am o calitate cu care nu se pot lăuda mulți? Da! iată, chiar acum îmi vine în minte „cheia de la poarta verde“… (dar, ce cheie nu se pierde?!)… Probabil că eu m-am născut cu această cheie de gât! Îmi imaginez mereu că sub haină se ascunde un corp frumos! (râde)… Sunt fericită că POEZIA e cea mai longevivă iubire a mea…, fiindcă am observat că, în general, bărbații trăiesc mai puțin decât femeile!…

E greu să fii fericit / fericită? Este, cum s-ar spune, a fi fericit egal și cu o încărcare cu responsabilitate?

Mă întrebați dacă e greu să fii fericit? A fi fericit = încărcat de responsabilități. Sinceră să fiu, nu știu ce doare mai rău, să fii permanent solicitat ca să spui ce ai învățat pe de rost… sau să fii lăsat în pace, să-ți repeți în fiecare noapte agonia…

Cine a vorbit acum?! Nu, eu nu!… Niciodată, eu nu…

Unii scriitori, unii poeți și unele poete au un fel de decalog despre scrisul lor, despre opera lor. Ați îndrăzni așa ceva – un fel de decalog?

Nu-mi pot imagina o poezie programată! Ar fi ca un… tigru castrat!… Acum, mai depinde și ce drum alegi! Uneori, mai suntem chemați și de grădinile suspendate… Tentațiile noastre sunt total imprevizibile… Dar, curios! Știți, uneori, „rateurile“ pot șoca! Și asta e bine! De multe ori, tot ce e imprevizibil… șochează!

Care este cea mai mare „nebunie“ pe care ați făcut-o vreodată în poezie? Rog să se consemneze ghilimelele.

Fiind total aservită dicteului care mi-a întreținut trează până la vârsta asta aproape seculară iluzia purtătorului unui mesaj sacru, culmea, în ciuda faptului că rostirea mea a fost mereu scandalos de modernă, rămâne încărcarea conștientă a dicteului cu conținut! Acesta e și secretul originalității mele…

E vorba de un fel de „nebunie“ făcută conștient, un procedeu care mă domină adesea și cei mai pasionați comentatori ai mei au avut, uneori, o gândire vag schizofrenică… procedeu prin care am devenit interesantă pentru unii confrați.

Dar în proză? La fel – cu ghilimelele de rigoare.

Mi se pare normal ca această tendință a mea să persiste în tot ce am scris până acum, ca și când asta ar fi logica mea firească… Recunosc, originalitatea poeziei mele e strâns legată de încrederea oarbă în acest subconștient pe care mi-l suflă în ureche bătrânul Paleo!…

Nora Iuga, dvs. scrieți literatura sau aceasta vă scrie pe dvs.? Poezia, mai ales: dvs. o scrieți sau ea vă scrie?

Foarte interesant. Întrebarea asta și-o pune orice poet… Ce a fost mai întâi, oul sau găina?! Nu cred că ea, Poezia, se scrie pe sine…

Și tocmai îmi vine în minte memorabilul vers: „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult/ Ca de dureri străine?… Parc-am murit demult“.

Al cui e un text scris de dumneavoastră după ce îi dați drumul în lume? Vreau să spun: mai este el – (pe)deplin al dumneavoastră?

Cred că ea „poezia“ se scrie pe sine… că și cuvintele sunt ca banii, cutreieră prin toată lumea… Ori de câte ori încerc să intervin rațional într-un text dictat de „străina gură“ devin… rațională; ies din transa poetică… îl pierd „pe cel ce-mi spune povestea pe de rost!“.

Inteligența nu mă ajută aici, dimpotrivă!

Cine dintre marii scriitori ai lumii v-ați fi dorit să stea lângă dvs. și să vă citească peste umăr ceea ce scrieți?

Arthur Rimbaud.

Cântați? (Fie și în gând…)

Cum de mi-ați intuit bucuria de a cânta arii din opere celebre sau duete împreună cu mama, când făceam curățenie și spălam geamurile de sărbători în căsuța noastră din Dealul Spirii! Sunt cuvinte când te fură un ritm, venit fără să te întrebe, de undeva din trup… Știți, muzica cheamă lumina!

Ce curios! Mă pomeneam mereu în gând cu un marș german: „Vor der Kaserne,/ Vor dem grossen Tor/ Stand eine Laterne/ Und steht sie noch davor/ So wollen wir uns da wiedersehen/ Bei der Laterne wollen wir stehen/ Wie einst Lili Marleen,/ Wie einst Lili Marleen“…

Dansați? (mai dansați?)

Oho, și cum mai dansam… Dansez și acum, desigur! Mama îmi spunea mereu cu un fel de sadism, cât de dotată eram pentru dans. Și totuși, s-a opus cu strășnicie să devin balerină. Susținea că, dacă mă fac balerină, ajung „femeie ușoară“. Și replica mea venea prompt: „Dar tu cum de ai rezistat oricărei tentații?“. Și răspunsul ei: „Bine, dar tu semeni cu taică-tu!“…

Cum e o dimineață perfectă pentru dvs.? cum arată ea?

Diminețile sunt pentru mine mereu „une promesse de bonheur!“. Deși nu pot să nu recunosc că diminețile sunt cele mai înșelătoare… ca orice început! Dar începutul dialogului cu mintea și trupul e, în cazul meu, atât de optimist, mai ales când toate organele răspund încă atât de prompt, încât nu pot să nu simt că… cineva acolo sus mă iubește!

Dar o după-amiază perfectă?

Sigur că anumite condiții care schimbă lumina timpului schimbă și dispoziția și omul devine blând sau iritabil sau disperat sau exuberant… după lumina soarelui, ori felul în care sună claxoanele mașinilor care devin tot mai insuportabile și poate că și zgomotele în falset făcute de bucureșteni ajung să enerveze o bătrână care se îndreaptă spre „eșafod“… Așadar, „que sera, sera!“. Interesant e că pentru mine viața-i frumoasă oricum și oricând, chiar dacă unii nu mă mai suportă. Eu mă iubesc tot mai mult așa cum sunt!

Dar o seară perfectă?

O, seara… e cea mai frumoasă parte a zilei! Seara vine, de fiecare dată, poziția orizontală din care privești blând cerul cu luna și stelele ciocnindu-se între ele ca paharele, cu vocile îndrăgostiților adormiți pentru totdeauna… Și când te gândești – că nu poți altfel, întrebându-te: ce-o fi dincolo? Ce-o fi dincolo? Ce-o fi dincolo de ușă?!…

Care e amintirea / momentul din trecutul dvs. la care reveniți cel mai des? În alte cuvinte: unde e marea dvs. ancoră?

Nu am întrebări care să îmi bată mereu la ușă. În general, mă plictisesc repede. Știi, îmi plac schimbările. În copilărie mă prăpădeam după… piruete; îmi plăcea teribil starea de amețeală… când îmi pierdeam echilibrul… atunci valsam!

Care a fost – de fapt, care este – Vârsta de Aur a literaturii dvs., în mod aparte, a poeziei dvs.?

Sunt o ființă destul de versatilă! Nu îmi place să mă stabilesc pentru multă vreme într-o singură stare! Ce e mai grav e… că mă plictisesc de mine! Mi s-au învechit costumele! Astăzi, de ziua mea, Angela și Tiberiu mi-au adus flori – cinci lalele roz – un tort pe care scrie 94 și… (Notă CP: ultimele răspunsuri la întrebările din acest interviu au fost date chiar în 4 ianuarie, anul acesta, ziua de naștere a Doamnei Nora Iuga). A, cum spuneam, mi s-au învechit costumele! Dar, oare, mi s-au învechit și rolurile?! O să fac un ultim efort. E clar că trebuie să mă reinventez la 94! Asta-mi reușește cel mai bine. Dar, până când? Până când?

Cum ar arăta – sau cum arată – Purgatoriul pentru dvs., Nora Iuga?

Ei, depinde! Rolurile sunt infinite pe lumea asta, când te consideri un actor bun! Oare cum mi s-ar potrivi mie „addio, del passato“?… Perfect!

Dar, mai ales, Paradisul? Cum ar fi el aranjat, compartimentat?

Paradisul nu poate fi compartimentat. PARADISUL NU ARE TREPTE! – „are globuri de cristal“ zice Angela; treaba ei! Paradisul nu are trepte, Paradisul e ca o mamă! Și, știi, mama-i numai una!…

În fine: Paradisul cărților – cum ar (putea) arăta el?

Ăsta e o făcătură! Fiindcă presupune și un Iad. Ori „Iadul“ – ăsta e ca în cântecul ăla de-l cântă toată lumea: Amoru-i un copil pribeag / Ce-n veci cu legi nu poţi să-l stăpâneşti. / De nu-ţi sunt dragă, tu mi-eşti drag / Şi de-mi eşti drag, să te fereşti!“ E ziua mea! Zici afară că-i primăvară timpurie… ca o bătrână capricioasă! Și Angela stă la măsuța din sufrageria mea și scrie ceva, se uită din când în când pe fereastră și se gândește undeva departe… Și mie îmi vin în gând: „un soldat scria vorbe de iubire pentru draga sa…“.

Notă: Autorul acestui interviu și revista „România literară“ îi mulțumesc doamnei Angela Baciu pentru generozitatea de a fi intermediat acest interviu.