Singurătatea cetățeanului neturmentat

Se spune că un om inteligent trebuie să știe să renunțe la o dispută, dar și să accepte dacă a greșit și să se poată răzgândi/detașa/repoziționa dacă este cazul. Am văzut în ultima vreme o încremenire în propriile idei aproape înspăimântătoare. Oameni, cel puțin teoretic, deștepți, sau măcar școliți, trecuți prin viață, sau abia pe la începuturile ei, din toate categoriile sociale sau profesionale, se ceartă, se atacă și (poate cel mai grav și simptomatic pentru prezentul haotic) își expun părerile ca pe legi absolute. Am trecut din nou printr-o manipulare bazată pe inducerea fricii și a ideii de pericol iminent (ruși, comunism, legionari) și manifestată prin crize de isterie virtuală, prin invocarea dumnezeului bursei (care se prăbușea sub ochii lor), prin chemarea americanilor și a tuturor zeităților capabile să ne salveze de un viitor sumbru. Nu reiau firul evenimentelor, pentru că îl știe toată lumea și este în cel mai bun caz penibil. Dar cel mai înfricoșător lucru este altul (și acum vorbim de cealaltă tabără, cea a salvatorilor neamului de homosexualii năpustiți asupra țărișoarei noastre): cum este posibil să existe în secolul acesta al informației, al progresului, al AI, atât de multă lume care să creadă ceea ce spun G. și consoarta lui? Pentru că, dincolo de haosul politic creat de absolut toți participanții la circul din iarnă, trebuie să ne uităm în jur, mult mai atent, la toți cei care cred în firul divin al nașterii naturale și în apa sfințită. Mai mult decât rasismul și homofobia, acest mod de gândire mi se pare cel mai îngrijorător. Mi s-a explicat că, da, apa nu este H2O după ce s-a făcut asupra ei semnul crucii; da, cezariana ucide legătura copilului cu mama și, da, femeia trebuie să poarte fustă. Am încercat în diferite cercuri (de la colegi medici la taximetriști) să deschid discuția legată de aberațiile g-iene și am rămas șocată de răspunsuri. Dincolo de eternul „s-a scos din context“, chiar luate ca atare aberațiile sale erau acceptate. Am deschis acest subiect extrem de sensibil și de delicat și pentru că Cristela G. activează de foarte mulți ani, alături de Olivia S., în online pe grupuri de mămici vajnice și emite de cel puțin 20 de ani enormități precum: vaccinurile dau autism, femeia trebuie să fie vegană ca să scape de menstruații (care sunt o mizerie), bolile nu există, sunt inventate de medicii dornici de îmbogățire, citostaticele sunt otravă și mii și mii de astfel de teorii fără bază științifică și vizibil aberante. Dar care au mii – dacă nu zeci de mii de adepți care, repet, există de foarte mult timp. S-a văzut în timpul pandemiei, s-a văzut în timpul războiului, dar și în viața de zi cu zi – însă nimeni nu a fost preocupat de aceste derapaje. Unele dintre luările de poziție ale Oliviei și Cristelei erau la limita legii, dar nu s-a făcut nimic. O părere echilibrată, o îndoială legată de pandemie sau de orice altceva, o discuție argumentată sunt cu totul altceva. O opinie legată de măcelul copiilor arabi din Gaza este omenească (nu înseamnă că ești putinist sau antisemit); dar opiniile ce par „contra“ sunt rapid înhățate de conspiraționiștii care cred că Pământul e plat, că Luna e proiectată de americani pe cer și că vaccinurile îți introduc în corp toate metalele posibile ca să te tâmpească; sau că avioanele îți aruncă zilnic în plămâni aburi chimici. Astfel încât te întorci către grupul „celălalt“, ca să mai ai totuși cu cine vorbi. Grup care a înhățat rapid măștile pe figură, înjură arabii fără discernământ (dar merg de zor la mare în Egipt). Și ce descoperi? Și aici, personaje creștin-extremiste, homofobe, manifest-intolerante, rasiste ș.a.m.d. Și atunci, cu cine votezi? Și la propriu, și la figurat! Cum poate un creștin pro-european intelectual și umblat prin lume să fie homofob? Ce îl mai diferențiază de „gașca“ cealaltă? De ce se suprapun grupurile? Și, dacă se suprapun, de ce se mai ceartă? S-a vehiculat calitatea proastă a învățământului, incultura, prostia românului simplu și multe altele. Nu se susțin. Repet, am colegi medici care cred în coloanele divine din Carpați, sunt homofobi declarați, dar nu iubesc România. Nu sunt naționaliști în niciun sens acceptat în Dex, nu sunt antisemiți, nici pro-legiune, sunt doar conspiraționiști – adică acel tip de personalitate care se validează prin faptul că „știu eu mai bine“. Am stat la masă cu zece colegi medici, o treime erau convinși că buletinul de identitate este un abuz al statului, al ălora care vor globalizarea. Apoi am stat de vorbă cu colegii europeni, umblăreți și umblați, unii chiar școliți „pe dincolo“. Da, candidatul acesta, G., este ciudat, clar, vorbește prostii, este anti-știință, dar… ce atâta exagerare, ce mai vor și gheii ăștia? Că dacă văd pe vreunul îi rup capul (textual); iar negrii să stea în banca lor. Iar cine nu e creștin e împotriva noastră; pentru că, nu-i așa, celelalte religii sunt povești, cum să crezi așa ceva?!?

Iată că suntem de fapt în fața unei situații fără ieșire, pentru că un discurs echilibrat nu mai pare posibil. Procentul ateilor este foarte mic, chiar dacă în creștere; dar, dacă creștinismul te îndeamnă la iubire și înțelegere, cum se pot explica aceste reacții pline de ură la adresa oricui este altfel? Și, slavă Domnului (sic!), sunt tare mulți altfel: culori ale pielii, orientări sexuale, religii, obiceiuri… câte în lună și în stele, pentru că pământul este mare. Activiștii politic au dat definiții și au clasificat diferitele niveluri de ură; dar analizând atent descoperi cu amărăciune că ura este în toate taberele. Am avut câteodată senzația că așa-numiții woke, cei care luptă pentru egalitate între oameni și anti-rasism, fac intenționat tot ceea ce fac – exagerat, iritant adesea, ilogic, ca și cum ar vrea din start să eșueze. Se ajunsese în SUA la concedieri, retrageri ale unor cărți, interziceri ale unor filme, hărțuiri – toate pornite de la afirmații controversate. Lucru evident greșit, pentru că nu face decât să irite, iar problema celor implicați este tot acolo. Se ajunsese ca prietenii și colegii să se toarne între ei, din frica de a-și pierde locul de muncă. Cel în cauză este indignat, supărat pe bună dreptate și, profund nedreptățit, găsește sprijin în grupul „celălalt“, al conservatorilor. Dar este momentul în care identitatea personală se transformă în pro-ceva sau anti-ceva, lucru periculos pentru evoluția ulterioară. Și, pentru că, cel mai adesea, aceste convingeri sunt subiective și pleacă din frustrări și experiențe personale și nu din ideologii dezinteresate. Profesorii de stânga din SUA s-au agitat adesea în campanii bine puse la punct și au reușit să ajungă, până la desfacerea contractelor de muncă ale unor „fasciști“. Pe de altă parte, ei rămân o minoritate. Lumea anti-woke este, în fapt, pretutindeni, în toate domeniile profesionale și în toate păturile sociale. Și, cum spune Jesse Singal în The problem of being anti woke (The Spectator, 2022), foarte des oamenii se contrazic, fără să-și dea seama, în propriile păreri și luări de poziție, care sunt, de fapt, incompatibile și ajung la negarea în totalitate a autorității statului respectiv. Foarte mulți dintre scepticii COVID au votat, la noi, cu G., iar în SUA cu T. Și, repet, nu este vorba despre opinii, semne de întrebare, indignare împotriva exceselor, ci despre replici precum „a văzut cineva virusul?“. Majoritatea susțin medicina alternativă și fac cursuri de toate felurile (de naturopatie, de mindfullness, de conectare și reconectare energetică, yoga europeană, meditație și astrologie), dar nu au noțiuni elementare de chimie, fizică sau matematică. S-a ajuns și în State ca mișcarea woke să fie discreditată de toată lumea, republicani și democrați deopotrivă. Speranța autorului din The Spectator este că majoritatea tăcută este echilibrată și rațională și înțelege ideea de drepturi și egalități cetățenești. Indiferent de orice. Pentru că în orice situație agitații, vorbăreții, cei din primele rânduri, fură spectacolul, dar nu reprezintă neapărat opinia generală. Pentru că mișcarea woke înseamnă în engleza afro-americană awake și a apărut ca un semnal de alarmă față de nedreptățile la care erau supuși, printre alții, oamenii de culoare, și nu numai. Expresia a fost folosită de Lead Belly în secolul 19 și a recăpătat popularitate în 2010. Black Lives Matter a fost folosită ca atare încă din 2013, ca urmare a unui șir de crime fără acoperire – dovedite ca atare (poliția din SUA ucidea mai ușor un presupus vinovat dacă era de culoare). Nu a apărut în 2020, cu uciderea lui Floyd, ci a fost doar mai popularizată atunci. Iar lupta pentru drepturile minorităților nu este o ofensă adusă albilor, așa cum s-au răstălmăcit rapid lucrurile, ci o normalitate. Pentru că nedreptățile au existat din plin. Din păcate, mișcările BLM și woke în general au căzut pradă activismului performativ și s-au îndepărtat de țelurile inițiale, ajutate inclusiv de susținătorii lor.

Revenind la prezent, avem totuși un număr mare de oameni (nu doar la noi în țară) care cred în orice altceva decât în știință. Un număr mare de oameni pentru care religia pare să fie în continuare un evmediu perpetuu, iar un politician precum G., care apasă niște butoane potrivite, câștigă rapid teren. Acuzațiile de naționalism sunt hilare în țara în care majoritatea oamenilor scriu România cu r mic, în care drapelul țării se înalță tiptil, ca să nu deranjeze (am citit de 1 Decembrie într-un articol – „parcă s-a exagerat un pic, ostentativ, cu afișarea simbolurilor naționale“). Dincolo de senzația conspiraționiștilor că „ei știu mai bine“ nu este decât interesul pentru propria bunăstare, teama de a fi duși la război și de sexul anal forțat/obligat. Nicidecum patriotismul sau preocuparea pentru vreo problemă reală a României. Pe partea pro-europenilor, avem un grup pestriț, cu numeroși creștini homofobi, dar într-un mod intelectual-superior, pro sau anti ca la carte, exact așa cum trebuie ca să dea bine, dar în fond cu același interes limitat strict la libera circulație între granturi și facultăți, vorba lui David Lodge. Lipsește, de asemenea, dragostea pentru țară (desuetă). Este grupul care emite replici de tipul „eu plec din românica dacă ies legionarii ăștia la putere“ sau „mi-e frică, nu mai dorm, nu mă mai regăsesc în țara asta“, „atât de frică nu mi-a fost niciodată“. Dramatism gratuit derivat nu atât din realitatea istorică (deloc liniștită, de altfel), ci mai degrabă din sindromul zilelor noastre – the main character syndrome. Necesitatea permanentă de a te plasa în centrul unui eveniment ca prințesă, ca victimă, ca erou – sentimentul că toate evenimentele se întâmplă cu și pentru tine, că tot ceea ce trăiești este nemaivăzut, nemaipomenit, unic și dramatic – și de aceea trebuie povestit și arătat.