Aflată la o a doua ediție revăzută și adăugită, cartea cu totul specială a lui Răzvan Voncu O istorie literară a vinului în România, strălucește printr-o erudiție care depășește cadrul literar, aruncându-se interdisciplinar în istoria propriu-zisă, într-o antropologie a sociabilității pentru care vinul în particular, dar și alte spirtoase în general, joacă un rol în istoria mentalităților. Dubla dimensiune a vinului, sacră și profană, spiritual-culturală și materială, îl situează înaintea tuturor celorlalte băuturi ca un element de cultură și civilizație esențial. Răzvan Voncu a parcurs bibliografia fundamentală ținând de istoria vinului și a viței de vie, și pe acest fundal își desfășoară cercetarea literară, a felului în care vinul se scurge din butoaie și cupe în literatură, dobândind un indelebil profil cultural. Vechistul Răzvan Voncu, cunoscător al letopisețelor, cronografelor, istoriilor apocrife, știe să găsească vinul în expresia sa fondatoare de cultură și civilizație creștină, așa cum o probează o serie de izvoare. Întrebuințării sale liturgice care-i configurează dimensiunea spirituală atestată și de prezența sa diluată la symposion-urile eline îi sunt adăugate conotațiile suplimentare care țin de expresia unui gust care se rafinează și devine cultură, a unor gesturi celebrative, a unor dionisii laice din care decurge kief-ul oriental, petrecerea cu lăutari și cruzimi de limbaj. Cercetătorul distinge, pe baza unei cronologii relevate și de istoricii propriu-ziși, existența unui vin vechi, care se păstrează într-un anumit fel și un vin nou care se îmbuteliază, între vinul podgoriilor specific românești de dinainte de filoxeră, survenită în 1885, și cel de după, care se află în căutarea nobleții pierdute, între vinul societății premoderne, Belle époque și cel interbelic, subliniind clivajul dintre toate celelalte epoci și cea comunistă, unde vinul este devalorizat nu numai cu privire la proprietățile sale enologice, ci și din perspectiva culturii înalte care l-a consacrat, între un vin aristocratic și unul plebeu, din gama inepuizabilă a turburelui, zaibărului, poșircilor, obținut din hibrizii de după filoxeră.
Într-un fel, Răzvan Voncu este un călinescian, istoria sa este una „de la origini“ și urmează în bună parte arhitectura canonică construită de Călinescu. Și pentru autorul cărții de față există un vin al cronicarilor, un vin al marilor clasici, un vin simbolist, un vin al tradiționaliștilor, semănătoriști sau de altă factură, un vin modernist care-i reunește pe marii poeți și prozatori interbelici, unul neomodernist etc. De asemenea, tot de factură călinesciană, fapt binevenit pentru istoria pe care o scrie Răzvan Voncu, este și ponderea pe care elementul biografic îl ocupă în decelarea acestui raport dintre scriitor și vin, fapt care aparține cumva sociologiei literare. Precum Călinescu și autorul istoriei de față recuperează periferiile, zonele marginale în care vinul curge, unde relația cu vinul este potențată de un lirism autentic sau de o cunoaștere profundă a tot ceea ce-l anturează, de la gastronomie la vorba de duh. În acest sens, gestul emblematic care aduce o completare a primei ediții este cel al recuperării unui magister, a unui adevărat connaisseur, Păstorel Teodoreanu, și pe lângă el și a unor minori majori. Asemenea lui Nicolae Manolescu, istoria de față este și una „critică“, în care se face selecția: minorii pătrund în istoria sa, dar nu și mediocrii, iar relația cu vinul impune de la bun început, pentru autor ca și pentru băutor, o anumită înălțime spirituală. Dar nu doar în acest sens este „critică“ istoria lui Răzvan Voncu, autorul realizând o analiză minuțioasă a raportului dintre scriitor/scriitură și vin, marcând plinuri și goluri, exigențe și carențe, neezitând în a califica nu doar estetic, ci și cultural relația cu vinul și reflexul acestuia în configurarea unei personalități.
Felul în care (se) bea, cum se validează vinul în contextul popularității pe care o dobândește, de pildă, berea (e.g. I.L. Caragiale), ce calități surprinde și evocă licoarea, ce contexte o presupun de la cele gastronomice la cele sociale, ce resorturi psihologice mobilizează, ce anume din limbajul tehnic, de specialitate vehiculează, ce atmosferă creează sau în ce atmosferă este evaluat etc. sunt o parte din deschiderile perspectivale asupra vinului pe un portativ de subtilitate impresionant. De asemenea, există deopotrivă via și vinul, via peisaj și via simbolică. Ca și în vinificație, unde contează terroir-ul, contează și locul unde vița de vie se află, modul tradiționalist asociind vița de vie cu vița, arborele genealogic, o revendicare a unei identități profunde care atinge un mare rafinament la Ion Pillat în formula unei sensibilități tradiționaliste. Un exemplu dintre atâtea, într-un poem precum În cramă, Ion Pillat evidențiază terminologia specifică prelucrării vinului, evocă aclimatizarea pe domeniile Florica a Grasei de Cotnari – iată detalii cărora li s-a conferit o vibrație lirică și remarcă de mare subtilitate. Vinul validează o dublă identitate românească și în interiorul ei una nobiliară, a familiei Brătienilor: „Această performnță poetică este posibilă pentru că, în viziunea lui Ion Pillat, vinul face parte din identitatea românească și din «blazonul» spațiului matricial de la Florica.“ Iubitor de Mateiu I. Caragiale, am prețuit o lectură a operei sale, inedită prin observațiile cu privire la o cultură degradată a vinului, contrară rafinamentului decadent și exigentelor sale judecăți de gust. Iar Răzvan Voncu adaugă o interpretare pertinentă la acest aparent paradox: doi dintre cei mai rafinați crai, Pașadia și Pantazi, acceptă regimul țuicilor, poșircilor, hibrizilor de tot felul, participând la o cultură plebee a șprițului. Aș adăuga, că, în Remember, rafinamentul de sensibilitate decadentă este recuperat prin băuturile exotice pe care și le oferă aristocratul de factură britanică Aubrey de Vere. Cazul este interesant, pentru că atestă și o dinamică culturală care face trecerea de la noblețea autentică la metisajul unui consumerism plebeu în care vinul cade și decade în prima jumătate a secolului XX, cu precădere în perioada interbelică.
Ceea ce constituie un câștig cu această istorie este raportarea textului literar la contextul de cultură și civilizație afin. Răzvan Voncu citește epoca prin prisma literaturii ei, urmărește schimbările care au loc pe baza raportului dintre vin și bere și a tipurilor de sociabilitate pe care le instituie. Uneori, autori precum Anton Holban sunt cercetați, mai degrabă, pentru importanța pe care o au în canonul literar și nu pentru atenția pe care o acordă vinului în opera lor. „Vinul său este unul pur burghez, convențional și lipsit de excese“, conchide istoricul la capătul unei analize minuțioase în care nu scapă nici un context care are vreo legătură cu vinul, însă observațiile cu privire la romanul de factură balzaciană a lui G. Călinescu Enigma Otiliei evidențiază pentru istoric, dimpotrivă, complexitatea vinului burghez și „farmecul discret al burgheziei“ cu cultura ei aspirațională desprinsă dintr-un context care aduce în prim-plan un arivist, un mic burghez care încearcă să-și confecționeze blazonul unui rafinament potatoric, Stănică Rațiu. În romanul călinescian, boieria și burghezia în ascensiune, domnișoara de pension posesoare a unei culturi muzicale și țața stau la aceeași masă. Ce-i drept, unii degustă și alții, pur și simplu, beau, distincție urmărită pe tot parcursul acestei cărți.
Abordarea perioadei post belice se face dând la o parte producția realismului socialist, cu o singură excep ție, Maria Banuș, păstrată mai ales ca un studiu de caz al respingerii culturii și civilizației vinului ca derivate, probabil, a unei lumi burgheze. O scurtă analiză a cadrului degradării culturii viticole în logica economiei socialiste centra lizate a cantității în detrimentul calității, a colectivei care privește unitar ceea ce ținea de particularul terroir-urilor și de specificul soiurilor românești relevă în ce măsură vinificația profesionistă dispare odată cu dimensiunea aristocratică a culturii vinului. Istoricul recuperează pe lângă o stea căzătoare precum Nicolae Labiș întreaga generație poetică pierdută cu Ion Caraion, Dimitrie Stelaru, pe cerchistul baladier Radu Stanca ș.a. Totul apare însă diminuat, există un prim Nichita Stănescu ca poet al vinului, Marin Sorescu este mai degrabă un abstinent, Leonid Dimov, în sfârșit, realizează o alchimie a vinului între modernism și postmodernism, iar Ștefan Augustin Doinaș abia face legătura cu interbelicul. Însă degradarea culturii vinului căreia îi sunt consacrate mai multe capitole vine cu prozatorii: Marin Preda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Fănuș Neagu, Ion Băieșu. Avem o radiografie excelentă și atentă a anilor de comunism în care nu doar că se bea la kil, băutură proastă, dar se bea prost, de către indivizi care au pierdut contactul cu dimensiunea spirituală a vinului. La Petru Dumitriu – o foarte bună analiză a Cronicii de familie ca formă a mistificării relației cu vinul la retrospectiva informată ideologic – vinul este asociat nu cu noblețea, ci cu corupția clasei burghezo-moșierești. Vinul spectral al optzeciștilor completează această microistorie postbelică a degradării culturii și civilizației vinului, fapt realizat pentru prima oară, din această perspectivă, de Răzvan Voncu.
Cartea universitarului bucureștean oferă indirect și o antologie a poe ziei vinului care ar merita o ediție separată, dacă vreo editură s-ar încumeta să o scoată. În orice caz, cartea de față revendică un act de cultură necesar, absent în spațiul românesc, menit a reda atât istoriei literare, cât și culturii române o altă fațetă esențială a ei.