Milorad Pavić schimbă conceptul de roman. Îl adaptează noii sale vârste sau râde borgesian de propriii săi cititori. Altfel, Teatru de hârtie nu ar sta în picioare ca roman. Or, autorul său chiar așa îl definește în subtitlu. E în joc, evident, cuvântul autorului, sau tocmai cuvântul său e parte a jocului. Tocmai personalitatea romanului (pe lângă subiectul comun) încheagă lucrarea, insistă prozatorul sârb, și îi dă consistența din subtitlu. Să credem însă că e suficientă această asumare sau să pornim, îmbiați de Pavić, la redefinirea conceptului?
„[…] romanul ține într-un tot două lucruri: tema comună și personalitatea scriitorului. Ceea ce, în secolul XXI, este îndeajuns pentru un roman. În cazul acesta, tema comună este povestirea universală contemporană, iar despre personalitatea scriitorului trebuie să citească în cele ce urmează. În acest roman, în această specifică antologie a povestirii universale contemporane, așadar, într-un roman-antologie, cititorul va găsi treizeci și opt de povestiri, și date biobiblio grafice despre scriitorii acestor texte, care sunt tot treizeci și opt, adică din fiecare literatură a fost ales doar un reprezentant. Toți acești scriitori și referințele lor sunt rodul închipuirii, iar toate cele treizeci și opt de povestiri sunt scrise de Milorad Pavić.“ (pp. 5-6).
Mutând accentul pe dimensiunea auctorială, prozatorul distrage atenția cititorului tocmai de la discordanța tematică. Există în demersul lui Pavić multiple fațete ale jocului auctorial borgesian, de la simpla inventare a instanței angajate în paginile propriei opere – la scriitorul sârb vorbim despre un joc mai amplu, multiplicând demersul din Pierre Menard, autor del Quijote –, care include și efortul de a crea biobibliografii, până la continuarea punerii în dezbatere, din perspectiva unui autor tradus într-un număr de țări identic cu numărul de povestiri și publicat la exact acele edituri ale autorilor fictivi antologați, a problematicii redefinirii asumat postmoderne a conceptelor de autor și apropriere. Literatura română a fost sceptică tocmai la acest din urmă concept, în ciuda faptului că a beneficiat de multiple și valoroase traduceri din Borges, apoi și din Pavić; prin aceasta, Teatru de hârtie devine o întreprindere care, deși replică la cutremurul argentinian, produce victime în interpretare exact printre cei care studiază undele seismice.
Borgesian ca demers, Milorad Pavić este original ca abordare. Este un postmodern intelectual, situat în vecinătatea unor Italo Calvino, Umberto Eco, Michel Tournier sau Mircea Cărtărescu, așadar departe de intenția de reducere a postmodernismului la spațiul preponderent urban, la (auto)biografism și ironie. Este un enciclopedist de fină notație, capabil să se angajeze nu doar în schimbarea artei narațiunii, ci și în redefinirea speciilor literare. Prin „romanul“ Teatru de hârtie, Pavić creează o serie de oportunități de expunere a propriului credo în ceea ce privește poetica romanescă pe care o proiectase încă din jocul palimpsestelor din poezia de debut (1967), în înțelesul pe proiecție poietică, și pe care o va duce în prim-plan prin lucrarea Dicționar khazar, un roman-lexicon care contribuie în și mai mare măsură la redefinirea conceptelor de roman, autor, traducere și apropriere în literatură. Strania sa operă apocrifă – termenul de extinde ca interpretare la clasica receptare a Dicționarului khazar ca „apocrif genial“ –, Teatru de hârtie, continuă insolitul, ludicul și amestecul intenționat propuse în precedentele lucrări și se expune în deschiderea sa interpretativă lectorului ori criticului literar, pe care îl supune unei perspective noi în ceea ce privește teoria și istoria literaturii (ceea ce a practicat cu succes și în mod novator, remodelând canonul literar sârb prin istoria sa literară neconvențională). Iată, de pildă, într-o notă biobibliogafică a unui imaginat autor elvețian, Roger Kolarnik, o reproducere a celei mai scurte istorii literare a ultimului secol, în măsură să schimbe perspectiva asupra posibilităților de remodelare interpretativă a literaturii ca formă de cunoaștere (adevărata miză a lui Pavić):
„A scris cea mai scurtă istorie a literaturii secolelor XX și XXI, în cinci rânduri. Titlul era Cum sau ce? Care sună cam așa: «Scriitorii suprarealiști au fost preocupați de cum. Scriitorii realismului socialist au dat întâietate lui ce. Ce să scrii era pentru ei mai important decât cum, fiindcă acel ce putea fi folosit ideologic. Cum nu le era pe plac. Postmodernismul a reintrodus ca semn de recunoaștere cum (exemplu: literatura pe computer și scrierea neliniară). Secolul nostru XXI, cu boomul scriiturii feministe, repune în prim-plan ce.»“ (p. 126).
Se regăsește în Teatru de hârtie același procedeu al fabricării unui fals original care atrăsese atenția asupra crizei originalului încă din Dicționarul khazar, cum se regăsesc toate avertismentele asupra alunecărilor ideologice ale modelor și modelelor scriiturale, cu mențiunea că proaspăt publicata lucrare în colecția Fiction a Editurii Corint refuză amestecul ficțiunii cu realitatea, construind o realitate paralelă, o antologie literară (fără putința de a fi decăzută din această asumată calitate de literatură) în deja clasicizata manieră caleidoscopică a scriiturii lui Pavić, adică insistând asupra a trei aspecte pe care postmodernismul românesc continuă să le neglijeze: (1) deconstrucția (ca dezmembrare) este aplicabilă viziunii și procedeelor literare, nu literaturii ca atare; (2) deconstrucția, derridean privind, e aplicată în intenția unei analize sedimentare (o subtilă analiză culturală a națiunilor imaginarilor autori din antologia lui Pavić trădează tocmai fina cunoaștere a acestor literaturi și a amprentei culturale a fiecăreia) și nu cu scopul distrugerii ori a transformării demersului prin adăugarea sufixelor ideologizante, –ism și –ist și (3) plăcerea de a povesti rămâne singura constantă a literaturii, constituind liantul întregului (adăugând o nouă perspectivă asupra posibilității de definire a întregului ca roman, în ciuda fragmentării evidente), chiar dacă unghiurile, abordările stilistice, poetica narativă diferă de la autor fictiv la autor fictiv. Jocul auctorial al lui Milorad Pavić este subtil și are rol pedagogic pentru cine vrea să asculte glasul unui scriitor asumat în intenția topirii instanței auctoriale în chiar masa literaturii.