Heather Morris în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Surori sub dogoarea Soarelui Răsare (Editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei“, 2024, traducere de Irina Radu) este o poveste despre devotament, prietenie, reziliență și sacrificiu, bazată pe evenimente reale – aceasta este fraza de deschidere a descrierii celui mai recent roman în limba română marca Heather Morris. Despre acesta, despre acțiunea lui, despre marile sale personaje, dar și despre sensul acestei povești extraordinare – în interviul exclusiv pe care autoarea australiancă – una dintre cele mai cunoscute scriitoare din întreaga lume la acest moment – ni l-a acordat anul trecut, odată cu venirea sa în România.

 Cristian Pătrășconiu: Voi începe cu o întrebare care nu privește, aparent, literatura: ce înseamnă muzica pentru dumneavoastră?

Heather Morris: Muzica este un mijloc de care mă folosesc și m-am folosit toată viața pentru a evada din cotidian și pentru a-mi înfrunta emoțiile; mereu m-am întors la muzică. Nu știu să citesc partituri sau să cânt la vreun instrument, dar muzica a fost mereu o parte importantă a vieții mele. Mai ales când lucram la povestea lui Lale, înainte să încep să scriu puneam aceeași melodie, iar atunci când ajungeam la finalul pasajului ascultam același cântec. În fiecare zi ascultam aceeași melodie.

Trecând spre literatură – ce rol joacă muzica în Surori sub dogoarea Soarelui Răsare?

Muzica joacă un rol vital în această carte a mea. Astăzi, există un nou domeniu al medicinei dedicat terapiei prin muzică. Multe spitale practică acest lucru. Spitalul la care am lucrat peste 20 de ani avea un departament imens dedicat terapiei prin muzică. Povestea acestor femei care apar în cartea mea a fost prima mea întâlnire cu un exemplu istoric atât de puternic, în care muzica are un rol vital în a ajuta oamenii să supraviețuiască.

Puteți spune că, dintre toate cărțile dumneavoastră, acest roman este cel în care muzica joacă cel mai important rol?

Da, cu siguranță. Cărțile despre Holocaust nu au o astfel de legătură cu muzica. În timpul Holocaustului, muzica era folosită pentru a duce prizonierii în camerele de gazare. Cum te-ai mai putea bucura din nou de muzică dacă ai supraviețuit unor astfel de episoade și ai fost martor la trimiterea victimelor în camerele de gazare pe fundalul orchestrelor care cântau? În cazul acestei povești, a eroinelor din Surori sub dogoarea Soarelui Răsare, muzica le-a dat speranță. Am citit multe mărturii ale femeilor care spuneau că muzica Norei Chambers le-a dat un motiv să se agațe de viață pentru încă o săptămână, doar pentru a asculta frumoasele ei piese.

Ascultați muzică în timpul procesului de creație? Sau: ascultați muzică înainte, în timp ce scrieți?

Da, ascult muzică înainte de a scrie, dar și după ce termin de scris. Uneori și în timp ce scriu, mai ales atunci când scriu despre muzică. Când scriam despre Bolero-ul lui Ravel îl și ascultam, pentru a-l putea descrie mai ușor, deoarece nu știu să citesc partituri, cum am spus. Cum altfel aș putea descrie notele și sunetul? Nu aș putea. Nu scriu neapărat pentru muzicieni, iar descrierile mele trebuie să se adreseze altor ascultători.

Cum a ajuns la dumneavoastră această poveste a Surorilor sub dogoarea Soarelui Răsare?

Am crescut în Noua Zeelandă și am trăit acolo până m-am mutat în Australia. Editoarea mea trăiește la Londra, dar și ea este australiancă, iar după ce am publicat Trei surori m-a întrebat ce altceva aș vrea să mai scriu, ce aș mai vrea să aflu. Nu știam atunci, dar ea mi-a adus la cunoștință această poveste a asistentelor medicale australiene căzute prizoniere ale japonezilor în timpul războiului, despre care aflase pe când locuia în Australia. M-a întrebat dacă vreau să știu mai multe, așa că am început să cercetez povestea lor, să le aflu istoria. Apoi, când am luat prânzul cu doi dragi prieteni australieni, i-am întrebat în trecere, pentru că ei crescuseră în Australia cam în aceeași perioadă, dacă știu ceva despre povestea acestor oameni care au fost prizonieri de război ai japonezilor. Unul dintre prietenii mei, pe care îl cunoșteam de 20 de ani, se uită la mine și îmi spune: „Nesta James, una dintre aceste asistente, a fost verișoara mea de gradul doi. Bineînțeles că știu povestea ei. Bineînțeles că știu povestea tuturor acestor femei. Ce vrei să afli?“ Acela a fost impulsul de care aveam nevoie pentru a mă apuca de scris. În acel moment aveam o legătură personală cu una dintre acele femei.

Când ați cunoscut-o pe Sally (personaj central în roman, n.m., CP)? Cum a fost întâlnirea cu ea?

O, Doamne, Sally!

La 87 de ani…

Avea 87 de ani și trăia pe Insula Jersey. Mi-a trimis detalii despre locul unde urma să stau. Era unul dintre cele mai vechi hoteluri de pe insulă, numit Grand Hotel. Ea avea să vină la 10 dimineața. Fiul ei, Sean, a adus-o. A ajuns la 10.00 pentru ceaiul de dimineață. A rămas la prânz. Apoi a rămas și pentru ceaiul de după-amiază. A mâncat tot ce îi punea personalul hotelului în față. Acela era locul de pe insulă unde se desfășurase întreaga ei viață socială, iar pentru mine a devenit locul unde am cunoscut-o și i-am ascultat poveștile. Avea o memorie incredibilă. Mi-a povestit cu lacrimi în ochi cum s-a simțit când a fost nevoită să fugă din Malaya, cum a fugit prin junglă, fiind separată de părinții ei. Mi-a povestit cum s-au regăsit din nou în Malaya și cum apoi, împreună cu părinții, au fugit spre Singapore. Încă îi mai răsunau în minte sunetele acelui Singapore bombardat. Fusese pusă într-o barcă și dusă de lângă mama și tatăl ei. O amintire vie, vie pentru ea, pentru că în următorii patru ani i s-a spus că părinții ei erau morți. A fost copleșitor. M-am simțit foarte, foarte onorată să fiu în prezența ei și să văd cum își deschide sufletul în fața mea.

Cât de multe a putut face acest grup de femei care sunt personajele centrale ale cărții dumneavoastră pentru celelalte prizoniere din acel lagăr japonez groaznic? Cât de multe au putut face ele pentru binele acestei lumi?

Se considerau egale, chiar dacă unele dintre femeile din Olanda și Anglia avuseseră existențe privilegiate în Singapore înainte de a fugi. Aceste femei își luaseră cu ele și servitoarele, dar foarte rapid și-au dat seama cum urmau să decurgă lucrurile: fie toate vor supraviețui, fie niciuna. De acum toate erau nevoite să lucreze împreună, egale în toate, fiecare cu îndeletnicirile și priceperea sa. În cazul lor, călugărițele olandeze, foste profesoare, învățau copiii, ținând lecții zilnice cât de bine puteau în condițiile date, fie și cu un băț cu care scriau în țărână, pentru a-i învăța socoteli. Puneau copiii să deseneze pe pământ cu bățul, în același fel, cu rămurele rupte din copaci. Fiecare a găsit ceva cu care putea contribui. Unele dintre ele, fiind vorbitoare de limbă chineză din Singapore, le-au învățat pe englezoaice și pe australience chineză, iar acestea, în schimb, le-au învățat engleză. Știm aceste lucruri datorită cercetărilor care s-au făcut în Australia, în anii 1960: lagărele destinate bărbaților din inima junglei au avut un număr restrâns de supraviețuitori. Știm cât de diferită a fost experiența lor datorită unei cercetătoare care i-a intervievat pe supraviețuitorii lagărelor destinate bărbaților, iar acolo nu s-a observat aceeași unitate. Bărbații care dețineau marile plantații din Malaysia și Singapore aveau în subordine sute de muncitori. Aveau membrii ai unor detașamente militare britanice printre ei și voiau să ia asupra lor responsabilitățile de lider. Nu puteau accepta că toți sunt egali. Bărbații au povestit că au avut grijă doar de propria persoană și de cel mai bun prieten, în timp ce femeile, toate cele 400, erau cele mai bune prietene. O adevărată solidaritate.

Cât de diferite erau lagărele japoneze de cele germane?

Una dintre cele mai mari diferențe, care mă tulbură cel mai tare pe mine, este că germanii țineau o socoteală foarte bine pusă la punct. Totul era calculat. Birocrația răului, bineînțeles. Spre exemplu, există hârtii ca dovadă, scrise în fiecare zi, nu în fiecare săptămână. Cine este în baraca 29 astăzi? Știau. În lagărul japonez? Nimic, nu există niciun document.

Au făcut la fel în lagărele comuniste. Nimeni nu a scris nimic pe hârtie.

În cazul soldaților japonezi prezenți în lagărele destinate femeilor, mai era o problemă. Soldații japonezi detestau ce făceau aceste femei. Ei erau soldați care voiau să lupte într-un război, nu să păzească femei. Pentru ei, femeile din lagăr erau mai prejos decât câinii. Nu le respectau deloc și erau revoltați că li se ordonase să aibă grijă de ele. Nu au avut grijă de ele: nu le-au hrănit, nu le-au ajutat nici cu îngrijiri medicale, le aruncau puțină mâncare și le băteau.

O cruzime incredibilă… Revenind la romanul dumneavoastră: Cum găsiți aceste personaje? Sau, ca să reformulez, găsiți aceste personaje, sau ele vă găsesc?

Personajul m-a găsit, Nesta James, prin acest văr, pe care îl știam de 20 de ani. Atunci când mi-a povestit prietenul meu, povestea m-a găsit pe mine. Ea a fost asistentă-șefă. Ea a fost cea care trebuia să negocieze cu japonezii. Membrii familiei acestei femei extraordinare erau cei pe care îi cunoșteam acum, vedeam fotografiile și documentele ei.

Ea a devenit asistenta responsabilă a lagărului, pentru că cele două asistente-șefe nu au supraviețuit naufragiului. A urmat un proces complicat prin care am găsit-o pe Sally. Cei care mă ajută cu cercetarea au găsit-o. A fost incredibil de complicat. Nu am găsit nimic despre Nora, nicăieri. Apoi am rugat-o pe această dragă prietenă a mea care se ocupă de cercetare să mă ajute. Am continuat să o căutăm. Apoi, într-o zi, prietena mea mi-a trimis un e-mail și m-a sunat, rugându-mă să îl citesc imediat. „Vreau să îți aud reacția când îl citești“, mi-a spus. Găsise un scurt articol care fusese publicat în Saint James, la Saint Mark’s Anglican Church, de pe Insula Jersey, în 1957. În articolul respectiv se vorbea despre un cor care urma să cânte la biserică în două săptămâni de la data publicării, iar la finalul articolului se menționa că Norah Chambers a fost numită dirijoarea corului. Care erau șansele? Puteam oare găsi pe cineva care să-mi răspundă la întrebări?

Așa că am sunat la Saint Mark’s. Când am întrebat despre Norah Chambers, mi s-a spus pe un ton ironic că doamna Chambers este moartă demult, iar atunci când am întrebat dacă este cineva pe insulă care mi-ar putea povesti despre cel de-Al Doilea Război Mondial, mi s-a răspuns: „Cu toții avem ceva de spus despre Al Doilea Război Mondial. Am fost ocupați de germani.“ Le-am spus că știu asta, iar când era gata să închid, am mai spus totuși ceva despre fiica Norei, Sally. Am întrebat dacă știe cineva ceva despre fiica ei, iar atunci femeia de la telefon mi-a răspuns că Sally va veni duminică la biserică. O găsisem pe Sally, iar de aici urma să pornim căutările.

Poveștile dumneavoastră sunt despre rezistență. De ce avem nevoie de ele? De ce avem nevoie să știm că până și în cele mai teribile circumstanțe oamenii supraviețuiesc și continuă să spere?

După părerea mea, trăim vremuri tare diferite. Nu pot vorbi pentru oamenii din România, dar pot vorbi pentru oamenii din țara din care vin. Nu am fost puși niciodată la încercare așa. În cel de-Al Doilea Război Mondial, în Primul, am pierdut membrii de familie care au luptat pe fronturi străine. Rezistența de care este nevoie în astfel de situații, când viața îți este în pericol în fiecare clipă, în fiecare zi, este ceva complet străin pentru noi. Mulți oameni mai tineri decât mine îmi spun că nu ar fi putut supraviețui în astfel de situații și că nu ar fi putut face astfel de lucruri. Îi întreb: „De unde știi? De unde știi ce poți și ce nu poți face?“ Citind despre astfel de oameni, care au fost puși la încercare și au găsit nădejde și în cele mai întunecate clipe, ne ajută să ne punem în pielea lor și să înțelegem cum au găsit atâta putere interioară. Noi trăim o viață liniștită, dar ne place să citim aceste povești care ne amintesc cât de privilegiați suntem și cât de mult trebuie să îi respectăm pe supraviețuitorii care nu au avut de ales și au suferit. Mă voi îndepărta puțin de subiect și vă voi povesti o anecdotă: cineva îmi spunea recent că sunt mulți supraviețuitori ai Holocaustului. M-am gândit la asta pentru prima oară în mulți ani la cuvântul „supraviețuitor“. Am răspuns că nu au fost, de fapt, supraviețuitori, ci luptători împotriva Holocaustului. Supraviețuiești dacă ești lovit de o mașină pe stradă, cu ajutorul doctorilor care te salvează și care te ajută. Oamenii aceștia au luptat să rămână în viață cu toată puterea pe care au avut-o. Ei sunt luptători împotriva Holocaustului, prizonieri de război și luptători. Cred că îmi voi schimba perspectiva asupra acestei expresii, supraviețuitori ai Holocaustului.

Cărțile pe care le scrieți sunt despre rezistență, sunt, așadar, și despre suferință. Cum faceți față acestor povești? Cum reușiți să navigați prin această suferință imensă din trecut și din prezent? Trebuie să suferim?

Nu ar trebui.

Este imposibil să evităm suferința?

Pentru mine, cel mai important aspect al fiecărei povești pe care am scris-o nu este suferința, ci speranța. Speranța este ultimul lucru care moare, odată cu noi. Cunosc speranța, deoarece am lucrat într-un spital. În fiecare zi auzeam oameni spunând: „Sper ca tatăl meu să trăiască să mă conducă la altar în șase luni“, „Sper ca fiul meu de 13 sau 12 ani să trăiască și să fie adolescent“, „Sper ca mama mea să trăiască și să fie bunică“. Cuvântul „sper“ le dă putere celor care îl folosesc corect. Le dă energie și ceva de care să se agațe. Toți cei despre care am scris au avut ceva aparte: se agățau de cuvântul „speranță“. Sper și eu că v-am răspuns la întrebare.

Da, mi-ați dat un răspuns foarte bun.

Nimeni nu merită o viață plină de suferință. Niciunuia dintre noi nu îi este garantat nimic în viață, dar cred că nimeni nu ar trebui să sufere pentru a avea parte de un trai liniștit. Nimeni nu ar trebui să sufere pentru a-i fi îndeplinite nevoile, și, chiar dacă nu ne place să acceptăm acest lucru, prea mulți oameni mor. Așa cum mi-a spus Lale: „Când suntem răniți, sângele nostru, al tuturor, este tot roșu.“ De ce căutăm atunci diferențe între oameni? Asta este ceva la care aș vrea să renunțăm.

Vreau să vă întreb ceva despre procesul de scriere. Ați fost criticată de oficialitățile Memorialului Auschwitz-Birkenau pentru faptul că romanul Tatuatorul de la Auschwitz nu corespunde adevărului istoric: Dar ce scrieți, de fapt, atunci când scrieți ficțiune istorică?

Fiecare persoană care a fost la Auschwitz are propria versiune a adevărului. Fiecare are propriile amintiri. Nu cred că ceva atât de vast ca istoria Holocaustului este ceva omogen și nu cred că poate fi prezentată publicului o poveste unitară. Există 6 milioane de povești. Cum aș putea spune că Lale și Gita nu s-au îndrăgostit în lagăr? Atunci când mă duc la Londra sau în Africa de Sud, cititorii îmi povestesc cum părinții lor s-au întâlnit la Auschwitz. Cum să spun că Lale nu ar fi putut tatua femei? Există o femeie de 98 de ani care trăiește și astăzi în Tel Aviv și își amintește că a fost în spatele Gitei înainte să fie tatuată de Lale. Oamenii au amintirile lor, iar eu am poveștile mele. Cum am spus și într-un interviu recent, după ce miniseria Tatuatorul de la Auschwitz a fost lansată în mai în Marea Britanie, cei care s-au ocupat de statistici i-au anunțat pe cei de la Sky că, în cele patru săptămâni de la premiera serialului, căutările privind Holocaustul pe internet au crescut cu 110%. În săptămânile care au urmat, peste un sfert de milion de oamenii au căutat informații despre Holocaust și au învățat lucruri noi. Cum poate fi acesta un lucru rău?

Cât adevăr este, de fapt, în ficțiunea istorică?

Nu există un singur adevăr.

Este oare acesta un adevăr al sufletului?

Fiecare om își amintește ceea ce a trăit așa cum își amintește, iar acea amintire devine adevărul său. Adevărul meu și adevărul dumneavoastră pot fi diferite. Stând la masă acum, ar putea trece pe lângă noi cineva cu o bluză galbenă și pantaloni maro, iar dumneavoastră ați putea spune: „Am crezut că pantalonii erau negri“. Când scriam Trei surori, cele două surori pe care le-am intervievat mi-au povestit de multe ori lucruri diferite. Au stat împreună, au suferit în lagăr umăr la umăr aproape trei ani. Când am vorbit cu ele, când le-am citit autobiografia pe care o scriseseră, când am urmărit înregistrările cu ele, am observat că poveștile lor erau diferite. Una putea descrie un pahar cu apă ca fiind negru, plin pe trei sferturi, în timp ce cealaltă putea spune că era gol. Au fost multe cazuri în care cele două surori mi-au oferit versiuni diferite ale aceleiași povești. Atunci când am putut explica diferențele dintre poveștile lor, am vrut să văd de unde apar ele. Am început să mă uit la diferențele de limbaj. Când au fost trimise în lagăr, una din ele avea 15 ani, iar educația ei se încheiase la 13 ani. Nu părăsise niciodată casa părintească. Cealaltă avea 19 ani. Primise o educație completă. Trăise și în afara casei părintești. Cunoscuse oameni de vârste diferite, cu niveluri de educație diferite, stiluri de viață diferite, în afara familiei. Toți acești factori influențează felul cum vedem lucrurile, cum le percepem și cum ni le amintim. Niciuna dintre povești nu este cea corectă sau cea greșită. Fiecare a perceput și și-a amintit povestea diferit. Așadar, ficțiunea istorică, dacă este bine scrisă, așa cum a fost scrisă de foarte mulți de-a lungul timpului, aduce la suprafață cea mai importantă parte din adevărul istoric și, sper că și în cazul cărților mele, încurajează oamenii să învețe mai multă istorie. Credeți că 18 milioane de oameni ar fi cumpărat cărțile mele dacă aș fi pus în ele doar informații istorice? Aproximativ 6 milioane de evrei au murit în timpul Holocaustului, 1,3 milioane la Auschwitz, unde erau cinci camere de gazare. Patru dintre ele la Birkenau. Cine ar continua să citească dacă aș scrie așa?

Aveți dreptate, este foarte clar.

Sunt foarte înflăcărată când vorbesc despre acest subiect, nu-i așa? Mă interesează în particular spunerea acestor microistorii, acestor perspective diferite.

Istoria cu I mare este compusă din mai multe istorii, într-adevăr.

Microistoriile care le aparțin indivizilor construiesc marea istorie.

Rafinează, poate că perfecționează marea istorie.

Da, marea istorie a acestor evenimente a fost scrisă deja. Liderii și militarii au creat circumstanțele marii istorii, dar istoriile acestor oameni sunt cele pe care trebuie să le auzim acum. Nu vreau să citesc ce a crezut Winston Churchill despre aceste lagăre, pentru că știu deja ce a făcut în privința lor. De ce aș vrea să aflu asta? Vreau să vorbesc cu Lale. Vreau să vorbesc cu Livi și Magda.

Care este legătura dintre personajele principale din Surori sub dogoarea Soarelui Răsare și personajele principale ale celorlalte cărți ale dumneavoastră? Ce le conectează în esență, în adâncime?

Ce îi leagă pe toți cei despre care scriu este dorința de a supraviețui. Alegerea de a lupta pentru supraviețuire. În aceste circumstanțe adverse, aceste femei și acești bărbați, acești băieți și aceste fete au ales să supraviețuiască. Alții au ales să renunțe în acele circumstanțe teribile. Acele povești nu le voi spune. Dar personajele cărților mele, și cele care au trăit evenimentele din timpul Holocaustului, de la Auschwitz-Birkenau, și cele din lagărele japoneze, evenimente care se întâmplau concomitent, sunt legate prin această luptă pentru supraviețuire.

Într-adevăr, evenimentele au fost contemporane.

Da, sunt două teatre diferite ale războiului, cel din Europa și cel din Pacific, dar dorința de a face tot ce se poate pentru a supraviețui, de a se agăța de ultima fărâmă de speranță, se regăsește în natura tuturor oamenilor despre care am scris. „Am sperat, a trebuit să sper că voi scăpa și că mă voi întoarce la familia mea. Ai mei au supraviețuit oare?“ Când s-au întors în România, în Slovacia, în Polonia, aceste femei au fost despărțite de soții lor. „Când vasul s-a scufundat, a trebuit să lupt să supraviețuiesc pentru a afla dacă soțul meu mai trăiește sau nu.“ Norah și-a zis: „Trebuie să supraviețuiesc pentru a mă întoarce la fiica mea.“

Surori sub dogoarea Soarelui Răsare este o carte dominată de figuri feminine. Cele mai multe dintre personaje sunt femei. Dar ce spune acest roman despre bărbați? Cum li se adresează bărbaților?

Aș vrea ca poveștile acestor femei puternice să îi învețe pe bărbați cum să se miște în aceasta lume, împotriva tuturor adversităților. În acea vreme, aceste femei nu erau considerate altceva decât soții, proprietatea soților lor în cazul englezoaicelor și asistente medicale în cazul australiencelor. Dar nu era așa. Nici una dintre ele nu mai era soția nimănui în lagăr, așa că au învățat să se descurce în acele circumstanțe teribile fără soții lor, fără bărbați. Am citit despre una dintre femeile din Noua Zeelandă care s-a reîntâlnit cu soțul ei după ce a fost eliberată din lagăr și care spunea că nu ar mai fi putut fi aceeași soție ca înainte, pentru că nu va mai putea depinde la fel de soțul ei și nu se va mai putea baza pe el pentru a face unele lucruri, chiar dacă el și-ar fi dorit asta. Știa acum că își poate purta singură de grijă și cât de puternică era. Mariajul acestei femei și al soțului ei a fost unul lung și fericit, dar schimbat în totalitate. Aceasta a fost situația în care s-au găsit multe dintre aceste femei. Pentru bărbați cred că acesta a fost momentul în care și-au dat seama că aceste femei pot supraviețui fără ei. Au fost nevoiți să accepte acest aspect al relațiilor lor cu femeile. Faptul că femeile se pot descurca singure este acceptabil astăzi și mult mai ușor de înțeles – acum femeile muncesc, au propriile cariere. Atunci, acesta era doar cazul asistentelor medicale.

Aș vrea să le pot lăuda destul pe aceste femei pentru tăria de caracter de care au dat dovadă în acele circumstanțe. Când eram mică, unul dintre vecinii noștri, prieten foarte vechi al mamei mele, era un fost prizonier al unui astfel de lagăr. Fusese închis într-un lagăr bine cunoscut din Singapore. Mii de englezi, australieni și neozeelandezi au fost prizonieri în acel lagăr numit Changi și au construit căi ferate în Burma. Vecinul meu fusese prizonier timp de trei ani și jumătate în lagărul Changi și s-a întors complet schimbat de acolo. În lagărul lui erau câțiva înalți ofițeri australieni atunci când au fost eliberați. Aveau mâncare. Nu destulă, dar aveau mâncare. Unul dintre ei a devenit un renumit doctor în Australia. Nu mai este printre noi. Weary Dunlop, unul dintre doctorii din lagăr, reușea să aducă medicamente pentru prizonieri. Acolo erau și alți câțiva doctori din Anglia și din alte țări. Le era permis să opereze și să salveze viețile prizonierilor. Aceste femei despre care am scris nu au avut parte de același tratament. Nu se știa nimic despre existența lor pentru că japonezii refuzau să le elibereze, deși erau prizonieri de război. Nu se puteau întoarce la familiile lor, iar Crucea Roșie nu știa că încă sunt în viață. Nu au primit niciodată pachete de la Crucea Roșie, nu au primit niciodată scrisorile care le fuseseră trimise. Lupta pentru supraviețuire a acestor femei și a altor prizonieri din junglă arăta complet diferit de cea a bărbaților din Changi și trebuie să ne amintim de acest lucru atunci când vorbim despre ele.

Într-adevăr, condiții mult mai rele… Oare sunt mai multe povești ca acestea, mult prea multe care merită spuse și, de asemenea, prea puțini povestitori?

Din ce în ce mai mulți scriitori publică povești despre Holocaust. Bibliotecara de la Auschwitz, Pianista de la Auschwitz, Moașa de la Auschwitz. Poveștile acestea au început să iasă la suprafață. Editorii mei îmi spun că Tatuatorul a deschis calea pentru acest nou gen de literatură, pe care acum îl numesc ficțiune istorică despre Holocaust. Am adăugat această latură ficțiunii istorice. Oare de ce nu au făcut-o și editorii? Nu există aproape nicio poveste despre prizonierii de război ai Japoniei, în afara celor despre bărbații din Changi, care au construit calea ferată din Burma. Am crescut în Noua Zeelandă, iar vecinul meu era un fost prizonieri din Changi, și eu nu m-am gândit o secundă că erau și femei în aceste lagăre. Mă înclin cu rușine în fața acestor femei. Sper că mai multe povești despre Pacificul Asiatic vor ieși la suprafață.

Este important nu doar să spunem aceste povești, ci și modul în care o facem.

Într-adevăr. Eu știu un singur fel de a spune aceste povești. Nu știu cum să scriu o poveste, sau mai bine zis nu știu cum să scriu o carte. Nu am luat lecții despre asta. Am scris prima carte și am publicat-o la 65 de ani. Nu îmi place să spun că sunt o scriitoare sau o autoare. Accept titlul de povestitor și încerc să îmi scriu poveștile așa cum iau naștere în mintea mea, sub forma unor imagini. Acesta este singurul mod în care știu cum să spun o poveste – nu le văd ca pe un roman, nu le văd ca pe o bucată de literatură, ci ca pe o istorisire.

Mai am o ultimă întrebare: care este cel mai important instrument pentru dumneavoastră? Ochiul, urechea sau inima? Sau este oare ochiul inimii, sau urechea inimii?

Mi-e foarte greu să disting între toate acestea. Stau aici și vorbesc cu dumneavoastră și – cred că v-am mai spus și data trecută când ne-am întâlnit – ascult povești care îmi sunt spuse, dar nu doar că le aud și că îmi iau notițe, ci urmăresc și limbajul corpului, așa că pot observa că vă afectează emoțional lucrurile pe care vi le spun. E un lucru foarte important atunci când vorbești cu cineva. Era foarte important atunci când lucram la spital. Dacă îmi spuneți că aveți membru al familiei rănit, într-o situație gravă, vreau să vă ascult, să aflu ce aveți de spus, dar vreau să vă urmăresc și limbajul corpului, trebuie să văd cât de aproape de a izbucni în plâns sunteți. Trebuie să știu dacă vă pot atinge sau nu, dacă este potrivit să întind mâna pentru a vă atinge. Așadar, nu pot distinge între ureche și ochi. Mai apoi, toate acestea îmi ating și inima profund și nu pot lăsa aceste povești să-mi rupă inima. Trebuie să îmi protejez și eu inima. Totul ține de intuiție.