Ion Mureșan a rotunjit de curând cel de-al șaptelea deceniu de viață. Poetul s-a impus, cum știm, de ani buni, în fruntea generației sale și are de-acum o poziție eminentă în peisajul literar românesc de astăzi. Una câștigată încă de la debutul din 1981 cu Cartea de iarnă și consolidată prin câteva cărți publicate exigent sub emblema editurii bistrițene Charmides, patronată de exemplarul animator cultural Gavril Țărmure. Apariții la intervale mari, dar care au marcat de fiecare dată momente de referință, nu doar în scrisul său.
Am dat seamă despre toate cărțile sale de versuri, cu admirație și bucuros să salut, în cercul de la Echinox, un poet de o vitalitate frapantă, îndrăzneț încurajatoare, angajat în procesul de înnoire a limbajului liric în care erau activi și alți congeneri ai săi de la începutul deceniului opt al secolului trecut. Autorul Cărții de iarnă s-a desprins acut critic de limbajul estetizant al predecesorilor imediați, simțindu-se „izgonit din poezie“, – un fel de eretic, un nonconformist care propunea ironic și uneori sarcastic o revigorare a modului de a scrie, situarea mai angajantă în timpul trăit, cu frământările și angoasele sale. A declarat că nu are decât „o singură prejudecată: realitatea“, – și am mai auzit variante ale acestei propoziții, ilustrative pentru demersul novator al generației sale. O realitate ce nu era surprinsă, în cazul său, ca „notație“ a datului imediat netransfigurat, ci metamorfozată într-un limbaj ce viza să exprime „acel sunet fantastic de tăios când numele se izbește deasupra lucrului pe care îl denumește“ și îl „umple de bube și de semnificații“, cu efecte șocante de salt spre halucinant și oniric, amplificate mereu în tot ceea ce a scris mai apoi. O reactualizată „estetică a urâtului“ ce putea trimite la Arghezi și mai departe la cutezanțele unor Baudelaire și Rimbaud. Ritualitatea discursului nu era însă abandonată, căci sub zguduirile verbale se putea ghici totuși o gravitate stilizată, un soi de solemnitate cu deschideri spre metafizic, dar a unei priviri foarte omenești, pentru care realul se putea transforma chiar în viziuni de coșmar. Era aproximată deja o lume de „ospiciu“, în care subiectul liric afișa masca nebuniei, a unui impenitent tulburător de ceremonii.
În Poemul care nu poate fi înțeles (1993) apărea din nou o „vedenie (care) încâlcește părțile de vorbire“, în replică severă la „limba nerușinaților“, convențională, iar poetul șchiopăta la porțile culturii, vedea că „lipsit de bucurie zeul trece cu securea pe umăr prin cărți,/ cu securea plină de sânge“, în versurile sale „îngerul vorbește cu voce de pasăre și de broască“… Puteam nota, la apariția cărții, și tot mai evidentul său gust pentru narativitate și înscenare, dominant și cu efecte spectaculare și spectaculoase în Cartea alcool din 2010 care particularizează viziunea de culoare onirică, o „comedie a oniricului“, spuneam, sintagmă ce-l putea apropia de un Gellu Naum cu suprarealismul său mereu conștient de convențiile cu care lucra. Un univers imaginar profund răvășit, cu tresăriri de iluminare în fața miracolelor vieții, – și suprarealiștii clasici spuneau că „frumusețea va fi convulsivă sau nu va fi deloc“ – , o viziune protestatară, cu intensificări expresioniste ale culorii și deformări împinse spre grotesc ale imaginii. Nu e nimic în ea din Alcoolurile lui Apollinaire, cu „caligramele“ sale de acum un secol; dimpotrivă, literele scrise de Ion Mureșan se umplu de carne vie, adesea sângerândă, dar sunt așezate în pagini și de un regizor abil și inventiv, într-un spectacol în care dramaticul și chiar tragicul au parte totuși de o anume relativizare prin distanțarea ironică față de micul teatru al lumii, de o comedie umană unde personajele se și joacă, încurajate de licoarea inspiratoare. O propoziție emblematică a cărții poate fi cea care spune: „eu cânt forța neagră din capul meu / la ordinul forței negre din capul meu“, evidențiind din nou mișcările obscure, tensiunea dificil reprimată a unei sensibilități în perpetuă stare de alertă. Numai că aici dereglarea rimbaldiană a tuturor simțurilor capătă o tentă și mai subliniat onirică, ce conferă viziunii un aer oscilând între grotescul visului rău și burlescul mai destins, de spectacol uman șarjat, în care gesticulația truculentă poate deveni spectaculos-ambiguă, înscenată cu un soi de plăcere a spectatorului fascinat de plastica pură a violențelor la care asistă. Este și o ironie adesea tandră, în care se simte și conștiința multor vulnerabilități ale ființei umane prinse în jocul lumii. Alcoolicii lui Ion Mureșan sunt și niște visători jigniți în reveria lor idealistă, cu încercări cumva stângace de comunicare și cu metafizicul, coborât la nivelul omenescului prea omenesc. De aici ambiguitatea discursului liric, care-și amplifică mereu spațiul de rezonanță prin înscenările sale insolite, – căci poetul este și un excelent regizor și pictor scenograf – în care elemente de realitate concretă interferează cu fantasmele cele mai îndrăznețe.
Nu mai avem de-a face acum cu acea „limbă a nerușinaților“, respinsă cu o fermitate programatică în Cartea de iarnă, ci cu una a umanității marginale, – câțiva „oameni stângaci „ care încearcă să-și construiască modeste paradisuri artificiale, cum mai spuneam cândva, un „adevăr“ al lor acceptabil în lumea din care se simt în fond alungați, ca din Paradisul biblic. Iar semnele sacrului – adăugam – sunt ele însele deposedate de solemnitățile ritualului liturgic, spiritul absolut poate deveni ghid al bețivilor, unui înger „speriat“ plutind în văzduh îi curge sânge din nas ca unui copil, iar un Dumnezeu îngăduitor cu bieții visători face chiar o gaură în pereții Raiului și îi învață să privească spre lumina de Dincolo… Un poem antologic, Pahar, mobilizează acel imaginar în care interferează sacrul și profanul, paharul devine o oglindă expresiv deformatoare, făcând să coabiteze figurația grațios și naiv angelică cu „dihania“ spectrală, elemente de realitate reziduală, degradată, cu lumina lunară. Izvorul de lângă o pajiște înflorită diminutival atrage limbajul convenționalizat într-un vers de Șt. O. Iosif ajuns cântec copilăresc (Vine, vine primăvara) și altul, eminescian: „Totu-i vis și armonie“. Numai că e o armonizare ludic-ironică, ce asociază contrariile, dilată mica realitate spre un orizont halucinant, conferind o îndrăzneață complexitate viziunii alcoolicului, și euforic-fantast, și tulburat de ceea ce vede pe fundul paharului de pe masă. Cu asemenea poeme memorabile, aflate între gravitatea stării de spirit și persiflare, între sacru și profan, între râsul și plânsul omului precar, Cartea Alcool a lui Ion Mureșan exprima încă o dată, în mod spectaculos, forța marelui său talent.
La același nivel se situează și Introducere în poezie, cu un spor de interferențe între vis și realitate, cu reducerea ten siunilor de până acum pe o scenă ce asociază îndrăzneț nivelele realului și ale imaginarului. Tonul oscilează între gravitate și mica narațiune comică, în înscenări de vedenii miraculoase declanșate de rememorări biografice, întâmplări din realitatea imediată aduse în pragul reveriei și visului, într-un limbaj dezinvolt, cu fantazări subtil controlate, pitorești și insolit-inventive. Introducere în poezie e chiar titlul unui poem despre care am scris, de asemenea, că îl consider o capodoperă: recompunere a unei scene domestice, petrecute în prozaica bucătărie, în care soția poetului se arată geloasă pe o femeie imaginară căreia poemul îi conferă o surprinzătoare verosimilitate. Este aici și un fel de parabolă sugerând chiar specificul limbajului poetic, ce face nesigură și ambiguu-revelatoare imaginea lumii, pe pragul dintre trăi rea concretă, comună, și excepționalul fic țiunii. Dar toate textele ce compun noua carte transmit acest sentiment de stranietate, tulburător și iluminant, în fața unui univers în care subiectul liric-actor și lumea din jur, regăsită la vârsta naivă a copilăriei, de vine captivă imaginației într-un minunat joc de oglinzi ce multiplică obiectele, amplifică sau miniaturizează dimensiunile celor văzute, propune interferențe îndrăznețe de planuri dintre lumea dată și cea a lăuntrului transfigurator. Ipostaza alcoolicului prins în spațiul oniric, an goasat de fantasmele ce se ivesc de pretutindeni ori încântat de ele, întors ironic spre sine, de dat nu o dată jocului gratuit, cu umor și simț al comicului, reapare în mai multe poeme, pe o linie de continuitate care străbate toată opera lui Ion Mureșan. Când poetul intră el în suși în scenă ca să-și citească versurile, mo mentul lecturii este tot un mic spectacol cu un protagonist care-și joacă impecabil rolul sub aceste măști cu două fețe lipite pe chipul propriu.
Cele patru cărți publicate până acum, reunite într-o antologie de autor – Poeme – elegant tipărită la Editura Școala Ardeleană și asociate cu un spectacol al apreciatei artiste Ada Milea, care a pus pe note câteva dintre poemele „alcoolice“, s-au bucurat de o lansare de mare succes în chiar ziua de naștere a autorului, 9 ianuarie, la Cluj, și în cea următoare la Bistrița. Cu aceste ocazii, Ion Mureșan a citit și câteva dintre reflecțiile sale despre scrisul liric plasate în deschiderea volumului, cu aport de referințe bibliografice prestigioase, care încearcă să aproximeze o definiție a poeziei. Rezultă din aceste meditații o mare încredere în puterea cuvântului de a pune în comunicare realități îndepărtate (ca suprarealiștii), organizând în felul acesta chiar Universul, posedând energii prin care – scrie poetul – „Poezia poate face vizibil invizibilul din invizibil și invizibilul din vizibil“. Și mai reține, între altele, și o propoziție a regretatului prieten, prozatorul Alexandru Vlad: „Poezia este victoria limbii asupra gramaticii“, după cum, pe urmele lui Al. Cistelecan, afirmă că și lectura poeziei e, în fond, o victorie lentă, înaintare „din piedică în piedică“ spre „doar o linie de orizont“. Și prelungește această frază exprimându-și credința că „la capătul poemului e doar o linie de orizont, de unde vederea ta și mintea ta vuiesc până departe prin hăurile imaginației“. Toată poezia lui Ion Mureșan s-a născut dintr-un asemenea vuiet. Sunt pagini care ar putea fi date spre aprofundare și mai tinerilor poeți tot mai puțin atenți la limba care ar trebui să învingă gramatica și la acea linie de orizont fascinantă și primejdioasă deopotrivă.
Dar, la întâlnirea festivă, el a lansat și o mică, semnificativă provocare publicului care îl asculta. L-a invitat, cu o subtilă șiretenie, să-și pună împreună cu el întrebarea, lent silabisită, „ce-es-te-po-e-zia?“. Sunt sigur că această simplă întrebare a dat și va da de gândit multora dintre aceia care poate că nu și-au pus-o până acum, dar și-o vor pune, căutând răspunsuri în pauzele incitante dintre silabe.