Elogiu alor mei, purtând semnătura lui Varujan Vosganian, este o carte care depășește relevanța unui volum de versuri: lirismul ei nu este atât unul al poeziei, cât al memoriei, efectul ei dramatic nu este atât unul al retoricii, în sensul înalt al termenului în acord cu rafinamentul și profunzimea unui ceremonial vechi, cât al istoriei, iar biografismul ei nu este doar cel al unei familii cu toți ai ei, ci al tuturor armenilor. În poemul care dă titlul volumului, cel mai amplu din volum, poetul subliniază ideea că istoria familiei sale este exemplară nu prin fapte ieșite din comun, ci prin comuniunea de destin cu marea familie a armenilor de pretutindeni adunându-se în jurul tradițiilor, a cărții, a credinței creștine, a exilului și mai ales a genocidului armenesc din 1915: „așa e istoria neamului meu/ povestești despre unul și despre ai lui/e ca și cum ai povesti despre toți ceilalți/ viețile lor sunt la fel/ așa cum victimele aceluiași călău/ ajung să semene între ele“. Termenul de „familie“ este definitoriu aici, însăși esența poemului, și de el depinde înțelegerea întregului. Familia are relevanță genealogică, descrie aici un univers, în care niciun nume nu este pierdut, unde seminția este desfășurată asemeni unei sfori cu noduri, – este o figură poetică înrebuințată în volum – până departe, la strămoșul mitic, unde morții contează tot atât de mult precum vii. În descifrarea sintagmei „alor mei“ stă o conștiință genealogică, a unei vechimi considerabile, „Ceva din mine e mai vechi decât cartea/cu coperți de argint“, a unui neam care se întinde asemeni celui biblic până la primii genitori. Genealogia este incorporată într-o circularitate a sângelui, astfel încât orice membru al familiei este în fiecare moment atât mesagerul , cât și toată istoria de până la el, „același trup cu o mie de chipuri“, corpul devine istorie, – trăsăturile fizice dau seama de armenitate, „sprâncenele, netede ori arcuite, dar groase/ împreunate adesea, ușor de-ncruntat“, numele la fel, se înscrie și el în istorie ca nume al altuia transmis, iar volumul devine un fel de catalog de figuri genealogice. Nimic nu e la voia întâmplării, totul este prescris, ca într-un carnaval kharmic, un joc al destinului: „Ei spun că mă cheamă Varujan/și totuși, care e numele meu/ când nu mă cheamă nimeni?“ (Numele meu). Există un aer de familie, pe care îl analizează atât de bine François Noudelmann în Airs de famille. Une philosophie des affinités, care aruncă genealogia în cultură și istorie.
Legătura nu se desface niciodată, nu există uitare, cât timp chemarea străbunilor se face auzită, „și să-i aud când mă strigă, ca să nu uit cine sunt“. Există o memorie a sângelui la purtător și astfel cum o spune un alt poem, nimeni nu moare niciodată cu adevărat: „Mama mea e vie. Tatăl meu e viu.“ Termenul de „moștenire“ este un alt cuvânt-cheie, se moștenesc trăsături distinctive ale etniei, se moștenesc amintirile, acea memorie a tribului pentru care totemic stă albumul de fotografii, se moștenește și moartea. Ea nu devine doar o expresia unui doliu particular, ci unul pe care-l generalizează trauma unui popor, și astfel înscrisă în istoria zbuciumată a poporului armean care a traversat, precum cel evreu, experiența unică și devastatoare a etnocidului, a tentativei suprimării sale. Fiecare poem relevă o cunoaștere a imaginii în care se varsă afluentul fiecărei filiații și o putere a figurii genealogice. Fiecare dintre cei convocați sunt înveșmântați în mătasea poemului: mama Elisabeta, fratele Melic, bunica Arșaluis, bunicii Garabet și Setrak Melichian, mătușa Anahid și unchiul Kevork, mătușa Armenuhi, unchiul Sahag, străbunicul, David Melichian, poetul, legat de un copac și ucis cu pietre în fața fratelui său, străbunicul Hovhannes Terzian mort pe puntea vaporului cu refugiați de la Constantinopol, sora bunicului, Macruhi și fetița ei de trei ani, moarte de foame în drum spre Deir-es-Zor, în deșertul Mesopotamiei etc. Portretele fiecărui membru sunt realizate în paralel cu fotografiile din albumul familiei, dar aceste portrete sunt cumva spiritualizate așa cum sunt cele din icoană, iar această transfigurare străbate întregul volum.
Recuperabilă din majoritatea poemelor se află aici o conștiință a posibilității aneantizării, a dispariției, pe care Milan Kundera o propunea reflecției cu privire la poporul ceh în două eseuri remarcabile (citatul fiind din Literatura și națiunile mici) atunci când dădea definiția unei „națiuni mici“„Dar ce este o națiune mică? Vă propun definiția mea: o națiune mică este aceea a cărei existență poate fi oricând pusă sub semnul întrebării, care poate dispărea, și care știe asta.“ (…) „existența națiunii cehe nu a fost niciodată resimțită ca o evidență, și tocmai această non-evidență constituie unul dintre atributele ei majore.“ Răspunsul dat terorii istoriei este familia ca purtătoare a istoriei tuturor armenilor, a valorilor și a memoriei ei, iar Varujan Vosganian desprinde ca dintr-o carte de înțelepciune care-și lasă în poem sentințele un fel de filosofie a existenței armenești. Filtrul acestei înțelepciuni este sacrificiul, teroarea, exilul, sărăcia, de aici și o expresie particulară a lui a dura în fața durității, a lui a îndura în fața neîndurării, credința în renașterea din cenușă, într-o continuitate împotriva oricărei rupturi: „Lucrurile care s-au făcut prima dată se repetă,(..,) Lucruri făcute o singură dată rămân neschimbate pe veci“ (Despre veacul ce vine). Conștiința istoriei este mult mai acută pentru cel care o măsoară cu posibilitatea propriei dispariții, juxtapunerea unor evenimente istorice peste cele ale propriei biografii revendică nevoia de a-i înțelege tâlcurile reproiectate la scara unui parcurs destinal.
Absența devine o prezență prin amintire, imaginea este spectrul ființei dispărute, a obiectului pierdut sau distrus, în măsura în care el reverberează asemeni unei madlene. Ființa sau obiectul dispărute nu lasă golul neumplut, ci se împlinește printr-o imagine-amintire. Paradoxul cu care se joacă minunat poetul este acel al împlinirii pe care o aduce o dispariție, prin potențarea absenței cu o intensitate, cu o prezență imaginală care devine poemul însuși, astfel încât bunicul abia înmormântat lasă loc celui din amintire, încă mai viu, să se plimbe cu nepotul său ținându-l de mână: „După ce, în ultima zi de noiembrie,/ l-am îngropat pe bunicul// în cimitirul armenesc din Focșani/ m-a luat de mână și am pornit amândoi/către casă“ (Poema absențelor). Nostalgia este emoția care străbate acest volum, o dorință a întoarcerii, a regăsirii tuturor celor din familie adunați la aceeași masă, fiecare cu vârstele sale, inclusiv a autorului redat copilăriei și micului paradis al curții părintești, a grădinii cu pomi fructiferi. În acest hortus conclusus edenic fiecare pom fructifer, cais, cireș, prun, măr, nuc, își are biografia lui cuprinsă într-o imagine evocatoare.
să ne oprim puțin la albumul din carte, realizat în cea mai mare parte cu fotografii de familie, la care se adaugă fotografiile locotenentului Armin T. Wenger, locotenent în armata germană care staționa la Constantinopole în 1915, și care a documentat genocidul armenesc. Legenda fotografiilor precizează persoanele din fotografie, membri ai familiei sau familiari legați de copilăria poetului precum clopotarul Arșag sau nea Mitică tăietorul de lemne, la care se adaugă un vers din poemul alăturat. Astfel, suntem invitați să privim fotografia prin intermediul poemului care devine, cu termenii lui Roland Barthes din Camera Lucinda, punctum-ul ei, adică un element inefabil, irepetabil, forma secretă de transcendență a fotografiei. Uneori el este identificat chiar de poet, are un corespondent în fotografie legat de versul din poem, de pildă mâna bunicii care netezește fața de masă, gest al unei liniștiri, invitații la așezare, la armonia pe care familia o respiră prin toate celulele firii. Alteori versul ales, cu rolul de detaliu, îl indică, dar fără să aibă un referent concret, iar fotografia este recomandată prin el. Dar sensul încă mai profund al albumului este revelat în poemul Yad Vashem, unde comparația cu poporul evreu dezvăluie o trăsătură care ține tot de o moștenire pe care o sintetizează „sipetul cu fotografii“: „(…) și în afară de Vechiul Testament mai avem ceva în comun, păstrăm și noi o cutie de-alamă cu pozele morților noștri, în jur aerul e rece de respirația copiilor și nepoților crescuți după moarte, trăim pe pământ, trăim sub pământ, jumătăți care se întregesc fără să se întâlnească, pentru un popor trecut prin măceluri nu toți cei morți vii cândva (…).“
Elogiul alor mei este o Carte a șoaptelor transpusă în versuri și însoțită de un album de familie. Dacă cineva și-ar dori să cunoască mai bine poporul armean în ceea ce el are mai intim și mai profund, volumul acesta de versuri și Cartea șoaptelor ale lui Varujan Vosganian pot servi drept introducere.