Fotografia și povestea vremii

Se întâmplă foarte rar, deloc, poate, ca un fiu să ia interviu propriului său tată; te aștepți de la o carte precum Urme pe două secole. Robert Șerban în dialog cu Ion Șerban Drincea, la o construcție apăsat intimă, subiectivă, familială chiar, în mărturisiri ecranate de sentimente, afecțiune și de un ton colocvial, cu întrebări și răspunsuri desfășurate între toate cele ale casei, în birou, sufragerie și, mai ales, în bucătărie, locul consacrat de socializare în vechiul regim, la temperatura flăcării de la aragaz. Robert Șerban și Ion Șerban Drincea ies de sub pecetea excesivei sentimentalități, reporterul, prozatorul și poetul asumând figura unui personaj față în față cu autorul său, fixând însă ceea ce îi unește, dincolo de relația de sânge: pasiunea pentru citit și scris. „Personajul principal al acestei cărți, Ion Șerban Drincea, e un om ce și-a petrecut primii ani ai copilăriei fără tată, pe următorii în casa unchiului, și care, apoi, la 17 ani, a plecat din satul natal, Drincea – nu dintr-un spirit adolescentin de aventură, ci constrâns de situația financiară precară a părinților săi, doi țărani din Mehedinți, cărora comuniștii le-au luat și bruma de pământ moștenită – și care a căutat să-și construiască viața pe coordonatele pasiunii sale pentru citit și scris, pe care a păstrat-o până astăzi, la 82 de ani. De la el am moștenit această dublă pasiune ce e, în fond, motorul dialogului nostru“.

Robert Șerban nu-și interoghează interlocutorul, ocolește comentariile, aprecierile și divagațiile, adresând întrebări scurte, cât se poate de rare, mai mult pentru a susține ritmul confesiunii care este, în fond, un document al memoriei colective. Ion Șerban Drincea spune povestea celor peste o sută de autori, versificatori, prozatori, dramaturgi improvizați, care au revendicat, adesea, gălăgioși, drept de rezidență în lumea literaturii, încercând mereu să se identifice și să se valideze acolo, în anii ’50, pentru a ieși definitiv din periferia acelei lumi după un deceniu, în anii ’60. Puțini s-au salvat din punct de vedere literar, cei mai mulți au supraviețiut epocii, dar n-au mai publicat nimic. S-au întors la condiția lor, învățători, țărani, muncitori, oameni ai muncii (chiar și plachetele de versuri erau, adesea, semnate de poeți-țărani sau poeți-muncitori), care, în multe cazuri, au fost obligați de activiștii partidului să-și pună numele pe niște producții ce versificau lozincile timpului; apoi, s-au întors la ale lor. Printre cei puțini rămași se numără și Ion Șerban Drincea.

Fotografia și povestea celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, precum și ale celor trei decenii, câte vor fi trecut de la schimbarea din 1989, surprind segmentele cărții, cu întrebări și răspunsuri, Robert Șerban fixând firul vieții tatălui și familiei sale, dar și rama epocii. Mărturisirile încep cu momentul când protagonistul înțelege, în prima copilărie, că a rămas fără tatăl cu care, amăgit de „Floarea lui Golfan, omul primăriei de la Drincea“, copilul vorbea la telefon: „Am deschis ochii «pe» bunicul meu, căruia îi spuneam tată. Adevăratul tată era plecat, asta am aflat de la mama când am început să înțeleg sensul vorbelor. Era departe, la război“, mărturisește Ion Șerban Drincea. Între amintirile protagonistului, războiul, pe care i-l descrie tatăl său, la întoarcerea din prizonieratul la sovietici, oferă una dintre cele mai puternicie pagini de proză autentică, din Urme pe două secole: scenele crude ale măcelului de la Strâmtoarea Kerci sunt antologice: „O parte dintre cei vii s-a îmbarcat pe diverse nave și a plecat spre România. Unele au ajuns în țară, altele au fost scufundate de bombe. Urma ca tata, împreună cu o parte din camarazii săi, să urce pe vas, dar grupul de militari în care se afla nu a mai fost lăsat, fiindcă puntea era supraîncărcată. Vasul a pornit în larg, dar nu s-a îndepărtat prea mult de mal și a fost scufundat de bombele aruncate peste el. Nemții, povestea tata, s-au sinucis în masă, îngroziți că ar putea să cadă pe mâna rușilor. Malurile de coastă fiind foarte înalte, se îngrămădeau în diverse mijloace auto, le îndreptau în viteză spre mare și cădeau de sus, în valuri. Care nu reușeau să se urce în acele mașini, se puneau câte doi, față în față și, la un semnal, se împușcau unul pe altul“. În economia cărții, de la acest episod al prizonieratului la ruși, în lagărul de muncă la minele de cărbuni din Donbas, începe segmentul cel mai nefericit din istoria noastră recentă: sinuciderea nemților la Marea Azov, lagărul de muncă de la Donbas, refuzul de a se înrola în Divizia „Tudor Vladimirescu“, la îndemnul Anei Pauker, care va fi venit la lagărul sovietic să recruteze soldați români pentru a lupta împotriva altor soldați români, revenirea din prizonierat, în 1949, în sfârșit, bolșevizarea României și transformările radicale din satul mehedințian, când protagonistul este silit să trecă în familia unchiului său, Sandu, apoi, epoca năruirii gospodăriilor țărănești, colectivizarea, cu momentul dramatic al despărțirii de „boii lui“, despre care vorbește în romanul Adevărul pământului, unde viza „fărădelegile din vremea colectivizării“, în perioada lui Gheorghiu-Dej. Dincolo de necazurile cu plata taxei de internat, poeziile ridicole, proza și „dramaturgia“ timpului, Lazăr de Rusca, de pildă, îndoctrinarea din timpul școlii, apoi lecturile de formare la liceul de la Cetate, din „autori necunoscuți“, precum ron, Goethe, Balzac, îl conduc pe Ion Șerban Drincea la întâlnirea cu scrisul care începe, în logica „perioadei nefaste a literaturii, aflată sub pecetea proletcultismului“, cu „rimarea de texte“ și cu un pastel, Ninge, în tonul pastelurilor clasice. Acesta a fost, spune Ion Șerban Drincea, „botezul meu de poet“. Urmează „șantierele literare“ de la Severin, având sarcina de a aduce „omagii oamenilor muncii“, cu producții de serie, rimând lozincile epocii, în „perioada cea mai rea pentru literatură, când s-au scris cu nemiluita minciuni care să demonstreze cât de luminos e viitorul socialist“. Scriitor de vagoane, meserie ce „făcea parte din categoria vopsitorilor“, la Uzina Mecanică din Turnu Severin, Ion Șerban Drincea își face loc cu mari dificultăți în publicațiile muncitorești, în „presa de șantier“. Aceasta este, în fond, drama scriitorului sub vremile care îl întârzie mulți ani și îi anulează exprimarea în cheia literară a realului.

Cu multe observații de reținut, mai ales, ale reporterului, precum diferența și / sau apropierea dintre „Oltenia“ Gorjului și aceea a Mehedințiului, cartea „cu doi autori“, scrisă de Robert Șerban în dialog cu Ion Șerban Drincea, rămâne mărturia unui scriitor care lasă urme pe două secole.