Timpul și scrisul

Gellu Dorian scrie poeme-cărți, construcții ce se comportă unitar, prin convergență tematică, prin proiectarea unor idei omogene, aglutinând elemente semantice, juxtapunând enunțuri, punând în mișcare, cu perseverență, un flux verbal abundent. El acumulează, reiterează, recurge la un discurs similinarativ, confesiv, până când obține pregnanță deplină a propriilor reprezentări.

Cartea Zilele unui timp infernal este o meditație (ironică, gravă) asupra timpului (în aspecte diverse), asociată cu fascinația, la fel de inefabilă, de iluzorie, de justificabilă-nejustificabilă, a scrisului. Volumul este alcătuit din trei părți, în care temporalitatea este atent structurată, raportată, în primul rând, la formele ei exterioare, de protocol al existenței: Săptămâna de lucru, Săptămâna de sărbătoare, Alte zile oarecare.

Rostogolirea insidioasă, imperceptibilă a timpului subiectiv, degradează, în esență, orice fel de realitate, induce sentimentul zădărniciei. Deprimat, dezamăgit, poetul este (într-o variantă postmodernistă a satirei eminesciene Scrisoarea I) afectat de monotonia vieții, de inutilitatea timpului, care se irosește iremediabil, fiind insesizabil de profani, dar și de cei lucizi: „Azi, n-ai făcut nimic deosebit,/ ai scris așa cum ai făcut tot timpul/ trecut prin tine ca printr-o clepsidră nisipul/ plin de urmele cămilelor prin deșert.// ]…]// poate mâine, îți spui, o să faci și tu ceva folositor,/ o să ieși în oraș, o să cumperi tigăi de inox/ de la niște escroci, o să joci table într-un parc/ cu necunoscuții lângă care ai trăit o viață întreagă/ și care habar n-au avut că tu ai tras chiulul toată viața/ în camera ta în care ai scris cuvânt cu cuvânt/ până camera ta a devenit un deșert din care ai fost/ scos afară, în gura lumii care mursecă orice,/ numai cuvinte nu, ci doar cocoloașe de vorbe/ pe care le rostogolesc peste niște popice/ ivite la întâmplare în cale,/ sau să stai într-o cafenea și vei osteni până la epuizare,/ mâine la fel, tot așa până/ când lumea te va observa/ și toți îți vor umple pieptul de medalii,/ care te vor băga în pământ cu toată gloria/ de care doar ei se mândresc.“ (Poemul de luni).

Destinul cărților, înfășurate în giulgiul timpului, se împlinește în zidiri (în biblioteci), însă rămâne la discreția jocului relativității și al acceptării sacrificiului de sine: „ți-e bine, așa crezi, când vezi că zidul pe care-l zidești/ în fața ta e mai mare decât orice zid din lume,/ se vede de pe orice planetă, numai dacă acea planetă/ e plină de ochi,/ așa crezi, că nimic nu e de prisos/ când te zidești și pe tine în rafturile pline de cărți/ devenite ferestre ale unei singure biserici/ în care nu te rogi“ (Poemul de marți).

Stilul poetului este unul evaziv, imagistic, metaforic, inspirat, cu sugestii ale transcendentului, transfigurare a biografiei (poetice). Sunt folosite recursiv tehnica mise en abyme, tabloul straniu, încremenit, paradoxal: „[…] erai singur pe stradă,/ făcut sul sub brațul tău în care erau adunate toate străzile,/ iar orașul era pustiu,/ fără străzi,/ fără oameni“ (Poemul de vineri). Nimic nu pare stabil în lumea lui Gellu Dorian, toate se află în continuă metamorfoză, într-o curgere, într-o ieșire nesfârșită a formelor din propriile tipare.

Asemeni timpului de lucru, și timpul de sărbătoare este fără sfârșit, insesizabil, cufundat într-o stare onirică, borgesiană, alternanță de iluzii lăuntrice și exterioare: „nu vei dormi/ nu te vei trezi/ doar vei visa cum visezi/ cu ochii șiroind mii de imagini/ mai vii decât orice realitate“ (Duminicăluni). Ca profetul Ieremia, poetul elegiac plânge soarta repede trecătoare și deșertăciunea vieții pe pământ, dar, paradoxal, primește ceea ce i se dă luându-i-se: „peste mine ierni la rând au tot nins/ iar primăverile n-au mai venit de la o vreme/ cel ce mereu a învins a fost învins/ și acum cel ce se temea nu se mai teme“ (Duminicămiercuri). Timpul de sărbătoare este unul virtual, al autocontemplării, „când și dumnezeul din voi se odihnește“ pentru o inevitabilă reîntoarcere în roata timpului, în recurența eternă, în a fi sau a nu fi: „ochiul tău drept se afundă în sine/ zile în șir a tot trecut prin el infinitul/ și n-ai știut de e rău de e bine/ să vadă că-n el se așază finitul“ (Duminicăvineri).

Alte zile sunt cele ale gândirii inexistentului ca existent, ale unei realități închipuite, abstracte, mai bogate, mai verosimile, mai seducătoare decât lumea obiectuală: „azi nu spun nimic/ nu scriu nimic/ se aude doar foșnetul unei rochii/ în dormitorul pustiu/ ca în cerul atât de plin cu tot ce și-a închipuit lumea că e acolo“ (A doua zi, duminică). Timpul nimicit al celor uciși în război (A cincea zi, duminică, 27 februarie), starea aporetică, imponderabilă, care face adevărul de nepătruns, inutilitatea, irealitatea existenței, fantasmele, himerele care deconcertează viețile rămân taine (dramatice) impenetrabile.

Cartea lui Gellu Dorian este una majoră, profundă, cu o mare încărcătură ideatică, o construcție stilistică rafinată, cu multe aluzii livrești, culturale, recurgând la un imaginar deosebit de expresiv, de ingenios. Duce realitatea de mână, ca pe un orb.