Istoric în Franța

Una dintre carențele culturii noastre umaniste rămâne aceea că știm destul de puține, orice s-ar crede, despre biografiile istoricilor noștri și contextele în care ei s-au format și au performat. Lipsesc atât monografiile despre profesioniștii studiului trecutului, cât și mărturiile lor despre timpul pe care l-au parcurs și lumea prin care au trecut. Desigur, nu lipsesc întotdeauna, autobiografia lui Nicolae Iorga fiind dovada clară că unii dintre istorici au intuit importanța unor asemenea confesiuni. Același demers l-a făcut și Mircea Eliade, publicându-și nu doar selecțiile substanțiale din jurnalul intim, ci și memoriile. Memorii a tipărit și Constantin C. Giurescu. În legătură cu participarea proprie la Primul Război Mondial a lăsat pagini de mare interes și Gh.I. Brătianu. Dintre autorii mai recenți care pot completa lista sunt de amintit Apostol Stan, Ion Scurtu și Lucian Boia. Dar ce păcat că nu s-au păstrat asemenea contribuții și de la Ioan Bogdan, P.P. Panaitescu, Nicolae Cartojan, Silviu Dragomir și atâția alții…

Datorită acestei împrejurări apariția cărții de dialoguri a Simonei Preda cu medievistul Matei Cazacu, Istorie și istorii reprezintă o contribuție binevenită și demnă de tot interesul. Pentru cei care au citit corespondența primită de Pavel Chihaia, care include și o autoprezentare memorabilă – în formă epistolară – a lui Matei Cazacu, nu este nicio surpriză să afle cu acest prilej că viața istoricului, plecat în 1973 din România și stabilit în Franța, a început într-o ambianță saturată de cultură. Fiu de preot bucureștean cu ascendență, și din partea maternă, în mediile ecleziastice ortodoxe, viitorul istoric a beneficiat de o educație cărturărească timpurie, cunoscând figuri importante de intelectuali, dintre care unii istorici sau cu pasiunea reconstituirii – diletant superioare – a altor vremuri. Înzestrat cu bucuria rememorării precise, sensibile la amănuntul relevant adus în discuție într-o manieră expresivă, neferindu-se în vreun fel de judecățile de valoare cu tentă satirică (după modelul oferit de un coleg de generație rămas până acum fără echivalent, Radu Constantinescu, în cartea sa retrospectivă 100 (una sută) de istorioare adevărate cu istoricii Epocii de Aur (1997), Matei Cazacu actualizează în beneficiul cititorului o întreagă epocă, anii 1955-1973 cu feluritele lor întâmplări, împrejurări și figuri de relief. Lectura prilejuită astfel nu este doar utilă, ci și delectabilă. Asumat subiectivă, dezvăluind propriile înțelesuri fără a face un mister din asta, trasând conjecturi și neezitând să atingă statui bine înșurubate, de-acum, în soclul lor, protagonistul dialogului – admirabil prilejuit de întrebările economice, clare, reduse la strictul necesar de Simona Preda – se referă amplu și la anii de după părăsirea României, când a devenit un reputat studios, dar și un militant pentru democratizarea țării de origine, participând și organizând direct manifestații în sprijinul opozanților și dizidenților români, dar și colaborând la posturile radio în limba română din perimetrul exilului occidental.

Poate așa se face că, alături de studiile sale interesând medievalitatea, Matei Cazacu și-a extins interesul și către perioadele modernă și contemporană, antrenându-se nu doar în elaborarea unor lucrări savante, ci și cu traduceri și îngrijiri de ediții utile, demne de interes. „Orizontul meu s-a deschis în Franța și, din acel moment, am conceput istoria românească numai în cadrul istoriei universale, urmând pilda lui Nicolae Iorga“, se destăinuie istoricul. Totodată, „Lupta pentru apărarea drepturilor omului m-a împins la studiul istoriei moderne și contemporane românești și europene“. Nu este de mirare că lui Matei Cazacu îi datorăm cel mai succint și, probabil, și cel mai comprehensiv portret al lui Iorga ca istoric: acesta îi apare drept „exemplul suprem al istoricului care conjuga o bogăție inimaginabilă de informație cu o memorie colosală și, mai ales, cu o capacitate incredibilă de a stabili legături explicative între fenomene, depășind frontierele geografice și epocile istorice“.

Emoționantă și evocarea apariției postume a unei lucrări fundamentale a lui Gh.I. Brătianu din care exilul românesc a comandat, în cele din urmă, doar 30 de exemplare, lăsând astfel povara tirajului pe seama celui care îl tipărise; rușinoasă lipsă de interes și de solidaritate postumă cu un autor de prim rang al istoriografiei noastre, detașare cinică de un destin cultural românesc de excepție.

Ar fi fost, desigur, destule alte chestiuni asupra cărora merita adăstat în valorosul și savurosul dialog dintre cei doi semnatari ai volumului. Ar fi interesantă problema discipolilor pe care Matei Cazacu i-a format, transmițându-le respectul și iubirea față de un domeniu, împreună cu destoinicia folosirii metodelor specifice. Ca profesor la INALCO și în alte ambianțe instituționale, cu siguranță că istoricul a avut studenți de merit pregătiți să ducă mai departe pasiunea față de trecutul românesc îmbinată cu viziunea europeană asupra problemelor abordate. Dar poate că prezentul volum va prilejui reluarea dialogului și adâncirea lui, expansiunea dezbaterii în noi direcții, fie că o asemenea inițiativă ar veni tot din partea Simonei Preda, fie din partea altcuiva. Deocamdată, rămâne de subliniat gestul salutar al „întoarcerii acasă“ a specialistului, de astă dată nu în ipostază de călător, ci în forma adecvată unei transmiteri perene, a livrescului dialogal.