Spectacolul „Anna Karenina“ de la Teatrul Mic, ultima premieră a anului trecut, este o poveste lungă despre performanța actorului/actorilor. Despre cum se înfățișează pe scenă o trupă. A crea o echipă este un lucru tainic. Este o construcție îndelungată, migăloasă, care nu se încheie nicicînd, de fapt, este o viziune a unui tip de unitate, de dialog între generații și experiențe. Cred că undeva se strecoară și ideea de hazard. Sau de noroc. Care este și al meu, ca acel spectator care face parte din această devenire urmărită în peste treizeci de ani. De cîteva stagiuni, Teatrul Mic are în repertoriu, constant, spectacole de marcă. Pe de o parte, producțiile care mențin nivelul a ceea ce numim montări corecte și, pe de altă parte, acelea pe care le desemnăm ca vîrfuri. Asta ar fi normalitate. O reperăm atunci cînd vorbim despre fenomenul teatral amplu, dar nu în fiecare teatru. La Mic, de cîțiva ani, tabloul acesta este real. „Revizorul“, „Tărîmul din miezul verii“, „Ex“, „Cînd ploaia se va opri“, „Tartuffe“, „Legături primejdioase“, „Karamazovii“ au marcat, fiecare, cîte o etapă din evoluția trupei. Din sincronizarea experiențelor diferite. Din ceea ce aș numi acum „marca Teatrul Mic“.
„Anna Karenina“ pus în scenă de regizorul Dumitru Acriș după romanul lui Lev Tolstoi este o construcție disonantă. Este prima montare a lui Acriș în București și are un aer excesiv, al unei demonstrații întrucîtva exhaustive. Un fel de baroc, dar nestăpînit pînă la capăt. Nu știu dacă ține de structura regizorului sau de dorința lui de a se arăta. Multe elemente din tipuri de limbaje diferite – vizual, corporal, sonor, plastic – care își găsesc arareori armonia. Demarează greu, prima oră din cele patru nu-și justifică lungimea în raport cu mesajul transmis. Și cu celelalte trei ore care urmează. Din păcate, ora aceasta aduce o lentoare, pe urmă, osteneală în receptare. Care riscă o întîrziere în restabilirea raportului just cu scena. Există o inadecvare lingvistică a traducerii care derutează ochiul în raport cu urechea. Sînt scene ale unui timp prezent, vorbite însă într-o limbă tradusă prost și prăfuit. Stufoșenia romanului este re-ordonată de regizor împreună cu Angelina Roșca, autoarea dramatizării și colaboratoare a lui Acriș, pe cîteva axe noi: feminitate, fragilitate, patologie. Perspectivele acestea, și poate mai ales cele trei tipuri de profiluri feminine examinate formidabil – Anna Karenina, Daria Oblonskaia, Ekaterina Șcerbațkaia – stratifică extraordinar tema esențială a montării, reliefată limpede, complex, profund și coerent pe scenă: trei femei, trei tipuri de feminitate puse sub lupă. Ca miză pentru spectacol mi se pare o viziune foarte proaspătă, intensă, răscolitoare, turbionară, viscerală. Regizorul o încarcă ineficient, o dilată, îi adaugă alte și alte notații. Sînt prea multe variațiuni, divagații, pendulări între un timp și altul al acțiunilor. Costume clasice, altfel modest realizate, din materiale ieftine, mai ales cele ale actrițelor, care își „conduc“ personajele în atmosfera desfrînată de club sau la scene nupțiale pline de erotism bahic, dar și în cea rurală, de demult. Proiecții ancorate în prezentul imediat, ca și voluptatea desenelor corporale, contrazise de accente de cadre pășuniste.
Am văzut „Anna Karenina“ de două ori. A doua oară, destul de recent. Mai întîi, pentru cei doi actori distribuiți în Vronski, Ionuț Vișan și Vlad Logigan. O datorie profesională. Dublată de libertatea pură de a putea să urmăresc ceea ce fac actorii. Dilatîndu-mi simțurile. Mi-am dăruit, pe lîngă rigori, și bucurie. Nu doar profesională. Spectacolul acesta stă, din punctul meu de vedere, pe un anume paradox. Mai sus sînt amintite cîteva disfuncții. O fugă de idei. O meta structură care împovărează. Un dublu discurs legat în primul rînd de timp-ul acțiunii, de aceea, confuz. Cu o singură excepție evidentă – Ana Bart în rolul Mama Ekaterinei – fiecare actor, dar fiecare, semnează o partitură matură, decisivă pentru întreg, dar și pentru portofoliul propriu. Rareori am văzut așa ceva. Datorită performanței din jocul lor ești dispus să nu te grăbești deloc în a-l privi pe fiecare, în a-l decupa și analiza, în a-l înțelege. Și atunci, se produce o răsturnare a percepției, o ameliorare a ceea ce irită în colajul spectacolului și o accentuare a interpretării. Felul în care fiecare actor își decupează personajul, mișcarea de amplasare în „cor“ și în prim-plan, măsura, da, măsura și știința rostirii, evidențierea ideii, pregătirea momentului „mare“, visceralitatea și vulnerabilitățile ameliorează, pur și simplu, încărcătura barocă inutilă în multe locuri. Cred că forța reală a regizorului Dumitru Acriș, intuiția, știința lui, tipul de școală, elementele formării lui stau cu totul și cu totul în relația mare, unică și tainică cu actorul. În studiul și munca de laborator. De cercetare. De disecție a fragilității personajelor imaginate de el și întrupate de actorii lui. Patru ore, actorii din această distribuție susțin propria partitură și se susțin. Unii pe ceilalți, în planuri de ascultare care dezvoltă un plan secund memorabil. Un tur de forță cu motoarele fiecăruia turate, calibrate, recalculate, cu o emoție autentică de a fi împreună. Trag tare, unii pentru ceilalți, comunică, își transmit energie, fac ca fluxul ideii să nu se oprească în nimic. Deși ar fi cîteva obstacole… Ana Bianca Popescu este Anna Karenina. Actrița care în fiecare stagiune din ultimele face un rol important, remarcabil și remarcat. Poate una dintre actrițele cele mai vizibile și mai complex pregătite. Actorul total. Cu pregătire atentă și în musical, în spectacol de cameră, cu o forță cameleonică în alcătuirea personajelor extrem de diferite. O știu de cînd era studentă. Ca pe aproape toți de pe scenă. Aici este și miza mea. Fac parte din tot ce au construit ei, din drumul lor, deloc simplu. Deloc. Însoțit mereu, mereu de muncă. M-a emoționat felul în care își aduce personajul pe scenă. Este o tehnică anume, deseori abandonată. Ceva ce face Marcel Iureș. Negreșit. Și alți actori de acest calibru. Întîlnirea dintre Anna Karenina și Vronski. Intensitatea contactului. Scena fără cuvinte. Înfruntarea ei vanitoasă. Freamătul posesiunii. Ana Bianca Popescu merge cu Anna Karenina într-un fel de roller coaster neîncetat. Și nu o abandonează nicio singură dată. Feminitatea senzuală, dar și glacială, neliniștea geloziei și a vinovăției, tulburarea continuă provocată de pastile și droguri, curajul înfruntărilor, delirul augmentat în scena nașterii, delirul alternării stărilor, ceea ce transmite corpul, desenul pașilor, o întoarcere sau alta, ședințele la psihiatru și volutele de acolo, instalarea chinului, a devierilor comportamentale și ritmul lor accelerat, stabilirea clară a secvențelor cinematografice prin schimbarea atitudinii decisă corporal, iubirea, patima, nesiguranța, dezechilibrul.
Aș spune că pe Cristi Iacob îl văd acum ca atunci… la începutul anilor nouăzeci, în „Pescărușul“ Cătălinei Buzoianu. Parcă Dumitru Acriș a simțit ce resort interior trebuie activat pentru ca Alexei Karenin să fie unul dintre rolurile de desăvîrșită întrupare a acestui actor cu multe planuri interioare, cu abilități pe care le regăsesc aici și cu tehnica repusă în valoare fără ezitare, fără greș. Un Karenin cu treptele intransigenței, dar și cele ale înmuierii lui, ale destabilizării care fac loc unui fanatism religios în care se situează ca într-o transă. Cristi Iacob îl aduce pe Karenin al său mereu în imediata definire a Kareninei, mult mai prezent și mai dramatic decît Vronski, într-un fel de cauzalitate directă a faptelor. Acest Karenin devine suferind și intră în propria degringoladă, fie și mistică, prin toate mijlocele de actorie de clasă folosite de Cristi Iacob.
Excepțională Oana Pușcatu în Dolly Oblonskaia. Ca mereu în tot ce a făcut stagiune de stagiune. Personajul ei creează rama întregii viziuni regizorale. Cu ea începe show-ul. Este primul strat al studiului feminității, prima femeie dintre cele trei analizate. Neliniștea ei, acel du-te-vino investigat la ședințele de terapie, planul care pune în fapte și cuvinte obsesiile personajelor din roman, aparte-urile, halucinațiile, narațiunea, ipostaza femeii trădate și supliciul prejudecăților, a normelor. Oana Pușcatu agață de Dolly o tristețe care devine paradigmă.
Așa cum este pentru Constantin Levin nesiguranța. Ezitarea permanentă a unei timidității, dar mai ales a unei forme de sociopatie. Alexandru Voicu se strecoară în personajul lui ușor, lent, pas cu pas, scenă cu scenă. Cu inocență și cu tipologia precisă a inadecvării. Cu frămîntarea continuu metafizică, cu reflexul unei introspecții constituționale. A îndoielii. A însingurării. Dar și cu un accent la pol opus al lui Levin, o evadare primitivă și grotescă, nestăpînită legată de întrebările în jurul tainei cununiei. Abil, parșiv, unsuros, pragmatic, înfoiat tot timpul, știind să-și joace cartea și momentul, fanfaron pe alocuri așa îl prezintă Andrei Seușan pe Oblonski al său, cu o scenă mare în partea a doua, cu o privire mereu rece și iscoditoare, strecurîndu-se la ce sîn oferă privilegiile majore.
Andreea Grămoșteanu o redefinește pe Contesa Vronskaia. Mai ales un soi de cinism aproape irespirabil. Ca și ego-ul cu care face și desface jocurile și, mai ales, relația rece, dominatoare cu fiul său Vronski, marcînd în jocul său de anvergură ceva din calibrul unei regine shakespeariene, statutul acela tranșant. Înăuntru și în afară, prezentă și deseori absentă, această Vronskaia a Andreei Grămoșteanu îl portretizează, de fapt, pe Vronski. Poate mai cu seamă cel al lui Ionuț Vișan. Nesigur, mereu într-un balet ezitant, de plan doi, de umbră, un plan al unui complex, al reprimării unui zbor, al unei masculinități amînate ce ascunde un băiat fragil. Nepregătit. Vlad Logigan îi aduce un aer de seducător cabotin, ușor infantil. Interesantă opțiunea lui Acriș aici. Ca și accea pentru Kitty Șcerbațkaia, a treia femeie din triptic. Sub personajul din roman. Ana Radu îi dă însă grație, o cercetare precaută în a observa și a înțelege ce este cu sine, cu prejudecățile, cu tot din jur. Exacți, cu momente puternice, chiar dacă în apariții mai degrabă episodice, Marian Olteanu în Nicolai Levin, Alina Rotaru în Psihanalista, Irina Velcescu în Prințesa Betty Tversky, Gabriela Iacob în Contesa Lidia, Rareș Florin Stoica în Avocatul, Claudia Prec în Maria Nicolaevna.
Într-un spațiu care explorează adîncimile, care lărgește parcă, buzunarele, care născocește linii, axe, care situează central un podium al paradei durerii și sinuciderii, un „tren“ metalic, rece, care spulberă viața, care alungă în ceața tulburării existențiale toate întrebările și cîteva răspunsuri, o trupă exemplară spune povestea Annei Karenina. Și a fragilităților din noi.
Teatrul Mic: Anna Karenina după Lev Tolstoi. Regia și scenografia: Dumitru Acriș. Dramatizarea: Angelina Roșca. Coregrafia: Ștefan Lupu. Video: Călin Laur.