Reîntâlnirea cu Leo Feigin după 30 de ani

În 2019, Ioana Grigore, încă studentă la secția de regie a IATC, debuta cu filmul intitulat Creativ. Era un documentar despre grupul omonim, ce se afirmase drept principal reper al avangardei jazzistice române din ultimul deceniu al regimului totalitar postbelic. Trupa, inițiată de pianistul constănțean Harry Tavitian spre finele anilor 1970, avea ca nucleu tandemul alcătuit de acesta împreună cu bateristul/percuționistul Corneliu Stroe. Ferventa lor colaborare (augmentată sporadic și prin cooptarea altor muzicieni valoroși) a durat până în anul 2002. Din nefericire, în 2017 Stroe avea să părăsească definitiv scena vieții.

Filmul – la care fusesem invitat să contribui în calitate de amic și promotor consecvent al formației Creativ – îi este dedicat explicit inubliabilului artist și om Corneliu Stroe. Printre firele epice pe care i le-am sugerat Ioanei s-a aflat și istoria rocambolescă a publicării primelor două albume de jazz avangardist român în Occident, avându-i ca protagoniști pe iconoclaștii Harry & Corneliu.

Ca reprezentant al României în redacția Jazz Forum, publicația editată de Federația Internațională de Jazz (IJF) la Varșovia, reușisem (chiar în pofida puseurilor de război rece de pe Glob) să stabilesc o legătură cu Leo Feigin, liderul casei de discuri Leo Records din Londra. Firmă specializată în editarea muzicilor quasi-necunoscute ale creatorilor de jazz inovativ din statele ținute ostatice după „Cortina de Fier”. Fusesem impresionat de albumele produse de Leo, prin care făcea cunoscute „lumii libere” capodopere precum Live in East Berlin, al insuperabilului Trio Ganelin. Alcătuit din poliinstrumentiștii Vyacheslav Ganelin, Vladimir Chekasin și Vladimir Tarasov, grupul se afirmase la Vilnius, capitala Lituaniei aflate încă sub ocupație sovietică.

Intuisem că Leo Feigin ar putea fi interesat și de realizările muzicienilor noștri, deși nimeni nu le-ar fi acordat șanse „de export” în condițiile izolaționismului impus din 1971 României de către dictatorul autohton. Acordul de principiu recepționat din partea lui Leo mi-a stimulat inventivitatea: ca realizator al emisiunii Eseu Jazz la Radio Cluj (grație providențialei redactoare Carmen Cristian), am aranjat o sesiune de înregistrări pentru formația Creativ în Studioul acelei instituții, beneficiind și de deschiderea intelectuală a directorului, scriitorul Vasile Rebreanu. Pe de altă parte, în aceeași perioadă Festivalul de Jazz de la Sibiu luase un asemenea avânt, încât apogeul ediției din 1981 a constat chiar într-un copleșitor recital al amintitului Trio Ganelin! Profitând de bunăvoința organizatorilor sibieni – în frunte cu Nicolae Ionescu – și de aceea a echipei de la Radio România (unde Florian Lungu coordona sectorul de jazz), am obținut și benzile magnetice ale concertelor susținute de Creativ pe scena festivalului sibian. Transportarea peste fruntarii a acelor prețioase documente era, în principiu, prohibită. Ca atare, nu am aflat niciodată (nici eu, nici Leo), cine și cum le-a transmis producătorului londonez. Supoziția pe care mi-a comunicat-o pe atunci Corneliu fu aceea că anumiți tineri ciprioți, studenți în România, le-ar fi dus în țara lor (fostă colonie britanică) și le-ar fi expediat de acolo la Londra. Oricum, finalmente benzile respective au putut fi prelucrate și editate, sub forma a două albume cu valoare istorică pentru jazzul român: Horizons (LR 124 / 1985) și Transilvanian Suite (LR 132 / 1986).

Auzisem pentru prima dată vocea lui Feigin în 1984, când l-am sunat de la sediul din Stockholm al Federației Suedeze de Jazz, cu ocazia participării mele la congresul IJF de la Norrkoping (primisem pașaportul după îndelungate demersuri, doar grație statutului meu de membru al Uniunii Scriitorilor, obținut în 1981). În acele conversații, reușirăm să definitivăm chestiuni legate de lista pieselor și copertele celor două albume, iar Leo îmi încredință misiunea de a scrie textul de prezentare (liner notes) pentru cel de-al doilea disc. Tot în semn de onorantă confiență, mi-a propus să concep două ample eseuri pentru volumul colectiv editat de dânsul în 1986 la editura londoneză Quartet Books, sub titlul Russian Jazz New Identity.

Mult-sperata întâlnire directă cu Leo Feigin s-a petrecut abia în 1994, când am efectuat un turneu prin Anglia, Scoția, Irlanda și Irlanda de Nord, rostindu-mi textele poetice în interacțiune cu Alan Tomlinson (maestru al trombonului și figură proeminentă a avangardei muzicale britanice), ca prim pas pentru alcătuirea grupului Jazzographics, din care aveau să facă parte Creativ-ii Tavitian & Stroe. Leo avu generozitatea să mă invite în casa de lângă Crystal Palace-ul londonez, unde locuia împreună cu juna sa soție, Lora. De asemenea, i-am fost oaspete la programul de jazz realizat pentru Departamentul Rus al BBC. În același edificiu – unde regretatul jurnalist și amic Dan Goanță îmi evoca perioada petrecută acolo de George Orwell – Leo mi l-a prezentat pe Efim Barban, eminentul „guru“ al jazzologiei rusofone, care nu a ezitat să mă invite în emisiunea sa din același studio. Alt gest de solidaritate fu participarea lui Leo Feigin la reprezentația de muzică improvizată pe textele rostite de subsemnatul, în compania devastatorului trio alcătuit din Tomlinson/trombon, Roger Turner/percuții & Dave Tucker/ghitară experimentală. Spectacolul s-a ținut la Priory Arms, local de referință al scenei nonconformiste din Londra finelui de secol XX.

Nu e de mirare că biografia lui Feigin i-a inspirat Ioanei Grigore un întreg film, după ce deja inclusese în debutul cu Creativ secvențe filmate în mica localitate Kingskerswell din sud-vestul Angliei. Protagonistul rezidează actualmente acolo. Leo Feigin s-a născut în 1938 la St. Petersburg (pe atunci, Leningrad). În tinerețe a fost sportiv de performanță – săritor în înălțime. S-a implicat de tânăr în lumea jazzului. Cu ocazia celebrului festival de la Tallinn din 1967, l-a întâlnit pe Willis Conover, realizatorul emisiunilor cotidiene de jazz la Radio Voice of America, ascultate cu aviditate în țările dictatoriale. În 1973, după ce-l tracasase pe Feigin ani de zile, KGB-ul i-a sugerat că ar fi preferabil să emigreze în Israel, decât să trăiască sub amenințarea unui eventual exil în Siberia. La câteva săptămâni după ce aterizase la Tel Aviv, imigrantul găsi într-un ziar local o ofertă de angajare la Departamentul Rus al BBC, ca traducător și realizator de emisiuni. Acolo avu șansa de a-și inaugura programul săptămânal de jazz, pe care l-a prezentat în următorii 26 de ani sub pseudonimul radiofonic Alexei Leonidov.

În 1978, o casetă cu muzica Trio-ului Ganelin fu scoasă ilegal din URSS și trimisă lui Leo, cu un bilețel pe care scria „Fenomenal!“. Deși acea capodoperă stârnea uimirea și admirația experților occidentali cărora redactorul BBC le-o propunea spre editare, nicio casă de discuri nu avu flerul de a o transpune pe vinil. Din asemenea circumstanțe, în 1979, se născu Leo Records: ceea ce inițial fusese un proiect limitat la o unică lansare a devenit o antrepriză de anduranță. De peste 45 de ani, Leo Feigin conduce una dintre casele de discuri de referință pe plan mondial, deși – cum bine se știe – estetica sa neconcesivă îi anihilează șansele de succes comercial. Totuși, avantajul acestui producător față de majoritatea comilitonilor constă în viziunea sa globală asupra evoluției fenomenului avangardist. Misiunea pe care și-a asumat-o fondând Leo Records fusese aceea de a salvgarda și răspândi inestimabila contribuție la evoluția jazzului a muzicienilor originari din spațiul totalitar.

Perseverând timp de cinci ani în demersul inițiat prin Creativ, Ioana Grigore și-a concretizat recent cel de-al doilea proiect cinematografico-muzical. Intitulat Leo Feigin: Strictly For Our Friends, filmul avu premiera în cadrul ediției 2024 a Festivalului de cinema ASTRA de la Sibiu. Regizoarea a binevoit a mă invita să-l reîntâlnesc pe vechiul meu camarad de idei, ajuns acum la o venerabilă etate. În pofida celor 86 de ani, Leo a rezistat cu succes obositorului zbor transcontinental și ne-a încântat cu prezența sa lucidă, vivace, seducătoare. Aș zice că principalul său atu în confruntarea cu vicisitudinile existențiale constă într-o combinațiune personală de (auto)ironie și humor, pe alocuri cinică, dar întotdeauna reconfortantă. La Sibiu l-au însoțit surâzătoarea sa fiică Sasha, precum și Duo-ul improvizatorilor britanici Carolyn Hume/pian & Paul May/baterie. Tandemul a susținut un recital după vizionarea din Sala Thalia.

Deși Leo Records are în patrimoniu giganți ai jazzului avangardist mondial, liderul firmei rămâne credincios convingerii pe care o exprimase într-un mesaj transmis amicului nostru Peter László-Herbert, după decesul lui Corneliu Stroe: „ For me personally, the LPs by Harry Tavitian and Corneliu Stroe are much more important than the LPs by Cecil Taylor or Anthony Braxton. The American or (West) European musicians will never experience the situation how to play free jazz in a totalitarian society.” Mărturisirea lui Feigin mi se pare crucială pentru consfințirea rolului jucat de tandemul Harry Tavitian / Corneliu Stroe în istoria jazzului. Cunosc prea bine suspiciunile, reticențele, culpabilizările, ezitările, reținerile, timorările, falsele pudori − până la urmă: autodenigrările − la care cultura română își supune adeseori propriile valori. Dacă aș fi emis eu însumi o asemenea aserțiune incendiară, e de presupus că mi s-ar fi reproșat (cel puțin) că mi-am pierdut respectul față de ierarhiile canonizate. Or, declarația vine din partea unuia dintre principalii promotori ai spiritului novator în jazz. Ceea ce implică afirmația lui Leo Feigin nu e o judecată absolută, ci una de o asumată subiectivitate. Cunoscătorii catalogului firmei sale vor înțelege că, din perspectiva producătorului, albumele pe care le-a realizat cu muzica lui Tavitian și Stroe sunt mult mai importante decât cele cu eroii mondialmente recunoscuți ai avangardei, Cecil Taylor sau Anthony Braxton. Din perspectiva înțelepciunii atinse de Leo Feigin, chintesența valorică a muzicii rezidă în surclasarea și asimilarea creativă a unei experiențe de viață quasi-abisale, de care artiștii din lumea liberă fuseseră cruțați. Pentru el, în genere, muzicienii americani sau (vest) europeni nu vor avea niciodată acces la experiența (aș zice, dostoievskiană) de a fi puși în situația să cânte free jazz într-o societate totalitară.

Reîntâlnirea cu Leo Feigin după 30 de ani mi-a consolidat încrederea în virtuțile redemptorii ale muzicii, sfidând ororile ce par să ne copleșească.