În chiar prima zi din 2025, a murit, la Birmingham, unul dintre cei mai mari scriitori contemporani ai Marii Britanii și ai lumii: David Logde. La finalul acestei luni, pe 28 ianuarie, ar fi împlinit 90 de ani. Scriitorul britanic a murit la reședința personală, înconjurat de oameni foarte apropiați din familie. „Contribuţia lui Lodge la cultura literară a fost imensă, atât prin critica sa, cât şi prin romanele sale magistrale şi emblematice, care au devenit deja clasice“, a declarat editoarea sa, Liz Foley.
Lodge s-a născut în ianuarie 1935, cu câțiva ani înainte de a începe Al Doilea Război Mondial; a fost „un moment destul de bun“ pentru un scriitor de a se naște, după cum aprecia, în stilul său jucăuș, chiar cel născut atunci. Talentat, inventiv, devorator de literatură, atent și competent încurajat de profesorii săi să urmeze drumul literaturii, David Lodge intră în anii 1950 la University College London. În 1960, își începe cariera universitară la Universitatea din Birmingham, acolo unde, de altfel, va preda literatură engleză, pe toată durata carierei sale academice (până în 1980, când se va dedica în întregime carierei de scriitor). De altfel, Birminghamul devine, în timp, modelul pentru universitatea fictivă din Midlands, Rummidge, acolo unde se desfăşoară trilogia sa de romane ale campusului universitar. Debutează ca scriitor în 1960. Trilogia campusului – cu romane publicate în 1975, 1984 și 1988 – îi asigură o ascensiune literară extra ordinară și binemeritată. Pentru două dintre aceste cărți ale trilogiei, pentru ultimele două titluri mai precis – Ce mică-i lumea! și Meserie –, va fi și pe lista scurtă a unuia dintre premiile literare cele mai râvnite din întreaga lume, Man Booker Prize. Între distincțiile primite de David Lodge se numără: Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres în 1997 și Commander of the Order of the British Empire în 1998. În 1976, el a fost ales membru al Royal Society of Literature. Romanele Ce mică-i lumea! și Meserie au fost adaptate pentru televiziune. David Lodge a scris, de asemenea, eseuri și piese de teatru. O altă mare recurență a operei sale – alături de problematica, spectaculoasă, a campusului universitar – este catolicismul și modernitatea; de altfel, Lodge obișnuia să spună despre sine că este un „ateu catolic“.
David Lodge în limba română
Editura Univers este cea care l-a introdus pe marele scriitor britanic publicului român. Acolo i-au fost traduse primele romane – Meserie și Schimb de dame. Marele succes de pe piața de carte românească a venit mai apoi, în urma a numeroase traduceri (și, în cazul unora dintre acestea, a mai multor reeditări) de la editura Polirom. Aici au fost publicate – în cel puțin trei reeditări pentru fiecare volum – cărțile care au construit ceea ce a fost numit „trilogia campusului universitar“: Schimb de dame, Ce mică-i lumea! și Meserie. La Editura Polirom au mai apărut romanele: Răcane, nu ţi-e bine!, Muzeul Britanic s-a dărâmat!, Afară din adăpost, Cât să-ntindem coarda?, Veşti din Paradis, Terapia, Crudul adevăr, Gânduri ascunse, Autorul, la rampă!, Mort de surd şi Bărbatul făcut din bucăţi. Tot la Polirom, în ultimii ani, cu o promptitudine remarcabilă, au fost traduse cele trei volume ale autobiografiei lui David Lodge: mai întâi, Născut într-un ceas bun: Memorii (1935-1975), apoi Norocul scriitorului: Memorii (1976-1991), iar în 2023, partea a treia și ultima, Diverse grade de succes: Memorii (1992-2020). De asemenea, la aceeași editură a fost publicat volumul Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat şi alte povestiri.
David Lodge în România
În 2014, autorul trilogiei campusului unuiversitar (și al altor peste 20 de cărți, multe dintre ele cu un extraordinar succes internațional) a vizitat, în premieră, România, cu ocazia ediției din acel an a FILIT-ului. Avea, la acea dată, 79 de ani și, în startul prezenței sale publice de pe scena mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ din Iași, a ținut să menționeze caracterul excepțional al vizitei sale: „În prezent nu mai fac excursii către astfel de conferințe internaționale, dar am acceptat să vin în România pentru că am înțeles că aici cărțile mele sunt foarte populare și am vrut să văd de ce e așa“. Într-unul dintre interviurile acordate atunci – și anume agenției Mediafax –, David Lodge a povestit despre începuturile sale ca scriitor: „Când am descoperit literatura, aveam în jur de 14 ani. În parte, datorită influenţei unui profesor de engleză de la şcoală. Cred că mulţi scriitori încep pentru că au avut un profesor de engleză foarte încurajator, sau oricare ar fi limba, şi ca majoritatea oamenilor am scris puţină poezie la vremea respectivă, dar nu este deloc genul meu, aşa că am început să citesc ficţiune, sfătuit de profesorul meu; şi cred că cei mai mulți scriitori încep vrând să reproducă pentru alţi oameni satisfacţia şi interesul lor pentru literatură. Este un mijlloc de a ieşi afară din tine şi a reflecta asupra propriei experienţe şi, poate, să dai o valoare propriei reacţii asupra lumii, să o scrii. Aş spune că a fost legat de studiul literaturii încă de la început. Primul lucru pe care l-am publicat în revista şcolii a fost un eseu despre poezia din Primul Război Mondial. Profesorul meu de engleză m-a încurajat să scriu şi să public. Următorul text pe care l-am scris a fost o nuvelă despre cum să obţii o bursă pentru a merge la universitate. De la început am avut un interes în critica literară şi am încercat să scriu şi eu. Aşa a început“. Cu ocazia aceleiași vizite la Iași, David Lodge a primit și titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Alexandru Ioan Cuza.
Câteva citate British
Iată, împreună cu invitația de a ajunge, dacă se poate, cât mai repede la cărțile unui mare scriitor (sau, dacă ați ajuns deja, împreună chiar cu invitația de a le reciti) câteva dintre ideile, în expresia lor concisă, marca David Lodge: „Când scrii ficţiune, ai libertatea să preiei ceva ce s-a întâmplat în realitate şi să-l modifici de dragul efectului artistic. Însă ar fi o greşeală să citeşti o operă de ficţiune doar ca o simplă transcriere a experienţei autorului. Evident, există aproape inevitabil elemente auto biografice în literatură. Cel puţin aşa e în cazul meu“. Sau, în aceeași linie tematică: „Romanele sunt un amestec de ficțiune și aubiografie, dar, la final, faptele sunt atât de amestecate, încât de multe ori, după câțiva ani, nici autorul nu mai știe care sunt lucrurile adevărate și care sunt create“. Sau, cu umorul său fin, inconfundabil: „m-am gândit uneori că dacă S. Kierkegaard ar fi fost catolic, l-ar fi făcut deja sfânt și i-ar fi construit o bazilică pe mormânt. Ar fi fost un bun sfânt – patron al nevroticilor“. La fel, cu același umor de mare finețe: „Literatura este în cea mai mare parte despre sex şi prea puţin despre a avea copii. Viaţa este invers“. Sau, oarecum autoreferențial: „Niciodată n-am visat mult. Ceea ce înseamnă, din câte înțeleg, că pur și simplu nu-mi amintesc visele, fiindcă de visat visăm tot timpul cât dormim sau cel puțin așa se spune. E ca și cum aș avea un televizor la care nu se uită nimeni și care îmi pâlpâie în cap cât e noaptea de lungă. Canalul viselor. Aș vrea să pot să trag toată chestia asta pe video. Poate că atunci mi-aș da cât de cât seama ce se întâmplă cu mine. Și nu mă refer la genunchi, ci la cap. La minte. La suflet“. Sau, despre laboratorul său de idei: „Când începi un roman, te gândeşti la el tot timpul. Îl scrii în capul tău. Uneori, cele mai bune idei îţi vin când te bărbiereşti sau ceva de genul acesta, mai degrabă decât când stai la birou. Uneori, a trebuit să refuz oferte tentante de a scrie ceva, chiar şi pentru televiziune, pentru că eram în mijlocul unui roman şi ştiu că dacă îl las deoparte îmi va fi greu să mă întorc la el“. Sau, cum spune/scrie în Vești din Paradis: „Mintea era o creatură capricioasă și indisciplinată. Nu puteai să o ții mereu în frâu, iar ea se avânta mereu în tufișurile trecutului, dezgropând vreun os descompus al memoriei și aducându-l înapoi, cu coada mișcând, pentru a-l pune la picioarele tale“. Nu în ultimul rând și cu trimitere directă la marea sa trilogie care l-a făcut atât de cunoscut în întreaga lume: „Universitățile sunt catedralele epocii moderne. Ele nu ar trebui să își justifice existența prin criterii utilitariste“.
(Sinteză realizată din surse deschise de Cristian Pătrășconiu.)